Rusia. Problema și soluția – Laurențiu Mihu

Se zice că ulciorul nu merge de multe ori la apă, iar dacă adaptăm respectiva vorbă de duh la istorie și geopolitică, se poate observa că o confirmare brutală a acesteia s-a produs până acum în câteva situații memorabile. Au sucombat imperii – precum cel Otoman, Britanic, Austro-Ungar. S-au atomizat aventuri coloniale – precum cea franceză, belgiană, germană, spaniolă, olandeză, portugheză, japoneză. A intrat la apă militarismul nazist – din vremea lui Hitler; cel fascist – din vremea lui Musolini; cel japonez – din vremea lui Hirohito.

Într-o formă sau alta, la baza tuturor acestor fenomene a stat implacabila evoluție a omenirii – progresul tehnico-științific, emanciparea din educație, politică și alte câteva sfere-cheie ale societății, globalizarea economică și de loisir; bineînțeles, li s-a adăugat ascensiunea unui actor, precum SUA – cu a sa lipsă de istorie (comparativ cu situația celorlalte puteri ale momentului), deci și de pasive toxice, cu robustețea sa teritorială, economică și politică, toate acestea capabile să disemineze la nivel de mainstream global valorile fundamentale pe care le promova deja acasă (individ, capitalism, democrație).

Sigur, momentele în care toate aceste fenomene au atins apogeul și au produs punctul de inflexiune care a schimbat harta lumii, centrii de putere și politica externă a zeci, chiar sute de națiuni au depins de factori circumstanțiali declanșatori favorizanți – de la crize economice, la apariția concomitentă a unor lideri fanatici care au forțat limitele naturale ale lucrurilor, generând astfel pletora de procese care au remodelat lumea și i-au dat forma pe care o cunoaștem azi. Totul a început cu un dezastru la scară inimaginabilă pentru generațiile contemporane, dar a culminat cu o reașezare și o renaștere care au oferit dividende colosale generațiilor care au urmat.

În toată această baie de sânge, fum, retușare a ideologiilor, cărora li s-a tras linie odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, o fantomă cu ceva carne pe ea s-a strecurat cumva și a continuat să meargă înainte – URSS/Rusia.

Dacă vreți o comparație oarecum „cosmică”, fantoma în speță s-a plimbat prin istoria recentă precum roadsterul Tesla personal al lui Elon Musk, expediat în spațiul cosmic acum patru ani, cu manechinul Starman la volanul deopotrivă real și cu rol decorativ. Numai că, oricât de spectaculoasă, în aparență, aventura mașinuței roșii a lui Musk, călătoria nenaturală în care a fost trimisă se va solda cu un singur și inevitabil rezultat: automobilul pus să se deplaseze într-un mod atât de diferit de cel specific lui și expediat într-un mediu la care e imposibilă adaptarea se va prăji (probabil și zdrobi). Nenatural și în veci inadaptabil a fost și parcursul Rusiei!

M-am gândit de multe ori la acest excepționalism rus care, departe de a fi îmbunătățit viața cetățenilor ruși și de a contribui la pacea și stabilitatea regiunii și a lumii, a proiectat numai tragedii. În vremurile în care a fost agitat, excepționalismul rus a furnizat sărăcie acasă, export de comunism, foamete, dictatură, invazii și incursiuni de pedepsire în Europa, Asia, Orientul Mijlociu, America Latină. Când a fost „liniștit”, a produs o stare perpetuă de teamă și stres, cu care a ținut sub presiune non-stop, decenii la rând, cetățenii proprii și țările vecine.

Prin urmare, acum, când bate cu tunul la porțile vecinului ucrainean și cu tonul la porțile Casei Albe, întrebarea care pornește de la ulcior sună destul de clar: până când va merge el la apă, în cazul Rusiei? Cumva la infinit? Cât timp mai are capacitate de combustie acest amestec (tot mai în contra-timp cu mersul natural al lumii largi) de militarism, agresivitate politică și revizionism de sorginte țaristo-sovietică? Oare să aibă fosta URSS, între timp rebotezată „Rusia lui Putin”, abilități supranaturale sau, cel puțin, calități excepționale care celorlalți jucători, deloc minori, le-au lipsit inexplicabil de la un moment încolo, grăbindu-le dispariția, aproape în bloc? Ce să fie mai cu moț la această țară cât un continent, dar atât de mică în termeni economici, încât să nu se teamă de scadență și mai ales de potențialul extrem al formelor ei de manifestare?

Nu sunt ghicitor în stele, dar istoria, subtilitățile și mai ales complicațiile lumii în care trăim mi-au fost mereu sursă de inspirație în tentativele personale de a încerca să înțeleg frânturi din viitorul relativ apropiat. De aceea, pe fundalul acestei proiecții de testosteron belicos și geopolitic, infuzat de mințile prea puțin luminate de la Moscova, înclin să cred că nu e nimic special acolo. Pur și simplu, așa cum unele imperii au durat mai mult ca altele (dar tot s-au prăbușit), cum unele țări au renăscut din cenușă mai iute ca altele și așa cum unele epoci au fost mai darnice cu reforma decât altele, probabil e o chestiune de timp până când vom vedea, și în cazul Rusiei, modelul repetându-se.

Din multe puncte de vedere, dacă Moscova împinge lumea pe târâmul războiului, în chestiunea Ucraina, mai degrabă că acest pas înainte, concomitent stupid și sfidător, are potențial de accelerator al intrării Moscovei în galeria din care până acum a lipsit, dar în care, la un moment dat, au intrat toți ceilalți: Viena, Istanbulul, Londra, apoi Berlinul, Roma și Tokio, etc. Și nu e o coincidență ori ceva izolat, ci tot parte a modelului patentat, că tot acest proces va veni cu considerabile și dramatice costuri umane, pe plan extern, dar mai ales intern. Ca o paranteză, atunci când Lenin a izbăvit în lupta sa de cucerire a țării, victoria roșiilor nu fusese nicio clipă garantată și nici nu a fost nici detașată, ci la limită. Prin urmare, știm deja din acel episod că Rusia nu este nici pe departe pe picioarele ei, așa cum o prezintă azi propaganda lui Putin, așa cum o mai prezentase anterior propaganda precedenților dictatori de la Kremlin.

Iată de unde și relevanța comparației între plimbarea prin istoria recentă a fantomei semi-cărnoase a Rusiei și călătoria, cu tragismul ei congenital, pe care o face roadsterul lui Elon Musk, la propriu aruncat în spațiu și mai ales spre nicăieri. Ca un detaliu oarecum subliminal, până și culoarea corespunde: mașina e roșie, Rusia de azi a rămas, în esență, tot așa. Sigur că, pe undeva, în figura lipsită de viață și de perspectivă a lui Starman poți ghici ușor profilul sticlos al lui Vladimir Putin, dar e la fel de adevărat și faptul că cei doi șoferi care se îndreaptă spre zid reprezintă miza mai mică a jocului la care iau parte. Prin urmare, aici se termină și atenția pe care merită să le-o acordăm.

Cu adevărat mare e miza care ține de Rusia ca atare și, implicit, de vecinătățile ei – pe cele europene, le-a complicat ea mereu; cea asiatică e complicată prin natura sa (pe termen mediu și lung, China ridică probleme aproape insurmontabile pentru Rusia – iată, alt exemplu de viitor care poate fi ghicit întorcându-ne puțin în istoria relațiilor dintre cele două țări).

De data asta, în sfârșit, liderul de la Kremlin (întâmplător, azi îl cheamă Vladimir Putin, dar l-ar fi putut chema și altfel) a împins lucrurile spre zona critică, judecând după reacția Occidentului, a majorității vecinilor și, parțial, după reacția de până acum a Chinei. Acea zonă critică, pornind de la care e mai posibilă ca oricând deschiderea spre o reașezare în această regiune la care s-au tot acumulat restanțe. Occidentul, dar și China, pe fondul intereselor ei duble (dictate de vecinătatea neplăcută cu Rusia și dictate de nevoia Beijingului de a mai degaja terenul de joacă al marilor puteri), au acum ocazia să se raporteze activ, iar nu pasiv la Rusia. Cine știe când mai apare o asemenea oportunitate! De aceea, e și greu de crezut că vor călca strâmb, ratând-o pe cea de acum.

Acum, sigur, întrebarea este: cum, totuși, poți face Rusia să-și schimbe profilul, cum se poate ea transforma din infractor geopolitic într-un bun contribuabil la stabilitatea din regiune și din lume? Ei bine, tot istoria secolului XX ne arată calea: forțând-o să se liberalizeze sau făcând-o mai mică. În ultima sută de ani, ambele metode au fost deja testate cu succes – de la Japonia, Germania, Italia și până la imperiile Otoman, Austro-Ungar, Britanic.

Unii ar putea zice că prima variantă, a liberalizării și democratizării, ar putea avea șanse mai mici, având în vedere dimensiunile teritoriului, arsenalul nuclear, natura KGB-istă a statului (care a penetrat masiv societatea), cultul pentru militarism, exersat atâta vreme, și faptul că ar fi necesară intervenția unui bocanc extern. De aceea, probabil, unii vor considera a fi mai realistă varianta doi. Potențial au amândouă. Lipsea declanșatorul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s