Cu „buzunarele” pline de ruble. „Militarizarea” soluției la problema AUR și problema Teodosie – Laurențiu Mihu

Odată cu războiul din Ucraina, declanșat cu o lipsă stridentă de inspirație de către un dictator, Vladimir Putin, asemuit cu Hitler, dar care de fapt visează la parcursul lui Stalin** (un motiv în plus pentru a-l opri acum), țările din regiune, printre care și România, au intrat până la gât în paradigma autoapărării active. Aparent, ea s-ar derula doar pe tărâm militar, dar aparențele sunt mereu înșelătoare – fie prin surplusul narativ și de stimuli cu care tentează argumentația, ghidând-o pe drumul greșit, fie prin incompletitudinea intrinsecă a ceea ce oferă vederii, incompletitudine care viciază la fel de grav logica și calea sugerată.

În cazul pe care îl vom discuta aici – cazul României – lucrurile merită analizate mai degrabă prin prisma variantei a doua. Da, ne aflăm acum în această matrice a autoapărării, dar nu, nu este doar una cu dimensiune militară (internă și internațională), ci și politică (internă, dar cu reverberații internaționale). Dacă o vedem pe prima, dar nu și pe a doua, riscăm să scăpăm din vedere imaginea de ansamblu și, astfel, chiar să pierdem partida. Prin urmare, odată ce stabilim că trebuie avute în vedere ambele paliere, cele două aspecte trebuie apoi abordate concomitent, cu aceeași investiție de seriozitate și resurse, cu același nivel ridicat de ingeniozitate, cu curajul de a gândi hibrid în vremuri hibride și cu capacitatea de a ne raporta la viitor cu limpezimea în îndrăzneala cu care, în dosarul ruso-ucrainean, pe partea militară, România tratează deja prezentul.

Iar întrucât vremurile sunt hibride/excepționale, scenariile de lucru ar trebui să fie de același tip. Motiv pentru care, voi intra abrupt în problemă, punând pe masă un scenariu de luptă și pe această parte fundamentală, din perspectiva interesului național, care este cea a politicii interne.

Despre ce este vorba?

Le spuneam, recent, unor prieteni că dacă aș fi o minte din umbră, în următorii doi ani aș lucra cu prioritate la scindarea AUR. Demersul ar presupune divizarea partidului pe o linie de falie conservatoare-ortodoxistă din care să rezulte o falangă ușor mai „liberală” (adică non-antisemită și non-filorusă) și astfel reciclabilă , respectiv o alta mai legionaroidă, astfel și mai ușor de extirpat, într-un pas doi. E de dorit ca ambele aripi să fie stimulate să își dispute o aceeași felie (cea conservatoare-ortodoxistă) de dragul rezultatului potențial de așteptat: un grad interesant de canibalizare. De ce ar fi nevoie componenta canibalizării? Tocmai pentru a face mai suplă intervenția din afară și a reduce riscul major de eșec pe care îl încorporează adesea intervențiile din exterior, deopotrivă prin volumul uriaș de muncă, numărul variabilelor de gestionat și – foarte important – prin handicapul lor specific de naturalețe.

O minte din umbră, iar în contextul ofensivei ruse din regiune una perfect patriotică, ar trudi 24/24 la asta în următorii doi ani, cu scopul de a pregăti un an electoral 2024 cât mai igienic. Altfel, ca țară, poți face calcule peste calcule, din perspectiva politicii tale externe, căci terenul va fi mereu alunecos atâta timp cât politica internă este privată de atenția cuvenită și de intervenții excepționale, în momente excepționale.

Într-un asemenea scenariu, precum cel al forțării scindării AUR până în 2024, și pe care îl poți concretiza în primul rând alimentând pofta de mărire a diverșilor lideri din diversele eșaloane, se pot așadar obține două platforme/partide mai firave. Dacă oprești lucrurile aici, în ceea ce privește intervenția de chiuretaj din exterior, cele două bucăți mai mici au șanse să intre în competiția electorală, dar nu cu șanse rezonabile și de a trece pragul parlamentar, cel puțin nu amândouă. Dacă, în schimb, mintea din umbră continuă cu intervenția și după scindarea preelectorală propriu-zisă a AUR, schija ușor mai „liberală” poate fi cumva absorbită de un partid dintre cele existente deja pe piață, iar schijei legionaroide îi mai rămâne practic să vagabondeze pe „străzi”. O parte din electoralul pasiv și activ care se regăsise până la acel moment în AUR-ul inițial, va găsi cumva un oarecare adăpost de reprezentare în respectiva absorbție, chiar dacă nu va fi un adăpost sută la sută pe gustul său; cealaltă parte de electorat pasiv și activ va pierde semnificativ din relevanță, căci dacă vagabondajul are un defect structural, acela ține în primul rând de absența congenitală a coerenței, coeziunii, distanța naturală, dar letală de concept. Personal, prefer munca metodică și dusă până la capăt, așadar, o continuare cu faza a doua.

Acuma, cum ajungi să gândești astfel, trăind într-o societate democratică și tânjind la un nivel maxim de organizare a societății în matricea aceasta democratică, în care se ciocnesc liber idei și idealuri din care apoi se cristalizează scheme politice pentru punerea în practică? Răspunsul este destul de simplu: ține de adaptarea la mediu.

Modelul putinist de gestionare a relației cu terții e unul de inspirație leninist-cominternist-stalinistă. Nimic mai mult! Chiar dacă suntem în 2022, nu în 1922, cam la asta se reduce totul. Prin urmare, tiparul în speță presupune internaționalizarea fără scrupule a propriului model politic, folosindu-se de breșele pe care le vădește orice actor care, în confruntarea cu unul obișnuit să trateze totul în logica exclusivă a banditismului, se încăpățâneze să urmeze cu sfințenie „procedura”. Nu doar din punct de vedere militar, ci și politic, cu Rusia lui Putin nu poți trata eficient decât gândind cât tot mai mult așa cum gândește ea. Opunându-te ei așa cum ți se opune ea. Lovind-o așa cum te lovește ea. Nu am fi ajuns nicicând la asemenea argumentații dacă Rusia lui Putin ar fi rămas o problemă internă a Rusiei (ar fi fost strict treaba poporului rus să-și accepte condiția ori să-și îngroape liderii). Însă Rusia lui Putin nu mai este de ani buni o chestiune internă a Rusiei, ci o preocupare de politică internă și externă a tuturor țărilor de pe continent, ba chiar și a SUA (vezi ingerințele în alegerile soldate cu victoria lui Donald Trump, dar și continuarea implicării după instalarea lui Joe Biden).

În acest context, dacă un colos precum America nu își permite să ignore ingerințele rusești, dacă politica din marile state europene a fost viciată aproape până la os de operațiunile hibride de manipulare a opiniei publice și a spectrului politic, cum ar putea România să doarmă în bocanci? Cum ar putea România să facă asta mai ales de acum înainte, odată cu invazia rusă în Ucraina și amenințarea militară palpabilă pe care Moscova o reprezintă pentru absolut toate capitalele Estului?

Mă întrebam, într-un editorial recent, câte ruble face AUR. Iar asta nu pentru că mă interesa valoarea propriu-zisă – nici c-o fi ieftin, nici c-o fi scump -, ci pentru că înțelesesem că face niște ruble. Iar asta e suficient. Nu am scris atunci despre imperativul demantelării acestei structuri pentru că păstrez suficiente scrupule pentru a o lua gradual. Însă evenimentele din ultima săptămână au ajuns să impună și o astfel de abordare. În general, unul dintre semnele clasice că situația se deteriorează masiv și accelerat, tinzând spre destabilizarea militară, în imediat, a unei regiuni, e cel al sacrificării ritualice a agenților de influență sau de altă natură, de pe teritoriile aflate în colimator, direct sau indirect, aruncându-i frontal în luptă. Altfel spus, începe deschiderea conservelor, dezosarea aparențelor, iar prin asta deconspirarea lor operativă.

Din acest punct de vedere, e greu crezut că alt motiv decât acesta ar fi putut sta la baza auto-deconspirării lui IPS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, atunci când a zis, fără ca vreo spovedanie să-l mai poată spăla, că: „Domnul Putin, care este atât de vehiculat în zilele acestea şi văzut atât de negru, nu-i negru cum îl prezintă toată lumea. Am spus-o şi o spun fără frică şi fără nicio ezitare. Este cel mai mare ctitor la Sfântul Munte şi la Ierusalim. În ţara sa, şi Putin, şi Medvedev, sunt ctitori. Şi am fost pe urmele lor în excursie şi m-am minunat câtă jertfă au făcut. Şi noi îi judecăm ca pe nişte răufăcători. Sigur că au păcatele lor. Ei nu răspund pentru păcatele înaintaşilor care au adus comunismul. Dar nu l-au adus ei. Cei care au adus comunismul, cei din vest, ei au plantat comunismul. Că Marx şi Engels nu sunt din Rusia. Sunt de altă origine”.

Sub diverse acoperiri – de la activist anti-vaccinist, la promotor al ortodoxismului de grotă și sfătuitor al Dianei Șoșoacă pentru intrarea în Parlament, Teodosie a pășit în toți acești ani pe sub radar. A fost activat brusc și de-a dreptul kamikaze, zielel trecute, într-un moment în care toate informațiile convergeau spre iminența invaziei ruse din Ucraina. Coincidențe de această natură, plasate sub masca unor simțăminte sincere și neangajate, pot fi prezentate ca atare pruncilor, nicidecum unui adult. Din punctul meu de vedere, Teodosie a fost activat și sacrificat pe tărâmul războiului de către nevăzuții păpușari KGB-iști, nu ascunși pe sub sutana-i, ci activi din umbră. L-au hrănit din palmă ani buni, dar l-au aruncat în prima linie atunci când așa-numitul „moment operativ” a dictat-o. De două săptămâni, de când a rostit „psalmul” pro-putinist, „agentul” Teodosie a fost probabil trecut în catastifele de la Moscova în dreptul compromișilor. O fi bai pentru Teodosie, dar nu-i bai pentru cei care probabil l-au ghidonat prin instrucțiuni în chirilice – vor recruta sau deja au recrutat un altul. Îl vor răsplăti ani buni pe nefericit și îl vor sacrifica la fel, atunci când va fi cazul.

Alți pioni cu același profil de ceva agenți de influență sau de altă natură păcătuiesc nu prin stridența vorbei, ci prin stridența tăcerii. A fost cazul lui George Simion și al lui Claudiu Târziu, cei doi co-președinți ai AUR. Și a fost cazul AUR, în ansamblu. Pe câți kilometri pătrați de drapel al României au pângărit, înfășurându-se în el ori fluturându-l probabil și când mergeau la WC, acești politicieni au tăcut „patriotic” tocmai atunci când s-ar fi justificat să facă o zarvă naționalistă de toată frumusețea: cu ocazia invadării Ucrainei.

G4Media.ro a pus exemplar în lumină acest exces de lipsă de exces, punând cap la cap momente, dar și smulgând de la George Simion și Claudiu Târziu cele mai prețioase argumente din perspectiva auto-incriminării. Citiți articolul, este senzațională auto-deconspirarea implicită a celor doi. Este fenomenal contrastul dintre obișnuitul activism LIVE on Facebook pe care Simion, Târziu și AUR l-au avut în toți acești ani, și respectiv atitudinea de fecioare, atunci când a venit vorba să lezeze liniștea și tihna ambasadorului Rusiei la București, Valeri Kuzmin, a Moscovei în ansamblu. Patrioții înveliți în tricolor, care mureau pe altarul patriei strămoșești și al unirii României cu Republica Moldova, au fost aduși la stadiul de moluște ale tăcerii vinovate atunci când Kremlinul a avut nevoie de așa ceva mai mult ca oricând în ultimii 30 de ani. Sigur, auto-deconspirarea lor se produce și pe palierul protestelor la care incită constant în această perioadă și a campaniei de demitere a președintelui, toate într-un moment în care stabilitatea politică a țării e la fel de valoroasă, poate chiar mai valoroasă, decât robustețea capabilităților militare în materie de apărare anti-aeriană, de pildă.

Nici Șoșoacă nu a fost mai „bărbată” decât cei doi lideri AUR, atunci când a venit vorba de sancționarea „patriotică” a Rusiei lui Putin, de scoatere din minți a funcționarilor Ambasadei Rusiei prin urlete LIVE și rimel scurs pe fondul de ten, atunci când a fost de injectarea unei doze retorice de camaraderie cu victimele ucrainene ale ocupantului rus.

Stridența tăcerii – la unii (Șoșoacă, Simion, Târziu), stridența vorbei – la alții (Teodosie) par a fi fost, după cum ziceam, marca înregistrată a „coacerii” momentului operativ, din perspectivă rusă. Cei patru au fost definitiv compromiși de propriul comportament. În funcție de nivelul intelectual al fiecăruia, unii și-au dat probabil seama, alții încă bâjbâie. Dar asta e irelevant acum. Ceea ce contează e ceea ce urmează. Lăsați din brațe de ruși, îi mai pot oare ridica românii pentru altceva decât a-i azvârli cât mai departe de spectrul politic actual și de cel electoral care se cristalizează? M-aș mira! Altfel, toată cascada consolidării flancului estic al NATO, prin întărirea militară a teritoriului României, la care asistăm de ceva vreme, riscă să aducă în cele din urmă mai degrabă cu o cădere de apă în apa sâmbetei.


** Diferența dintre cei doi satrapi mondiali, Hitler și Stalin, rezidă în deznodământ: în ambii a ars dorința de a acapara, dar în timp ce nazistul a pierdut totul, comunistului i-a reușit aproape totul – menținerea sistemului politic timp de câteva decenii după moartea sa, internaționalizarea lui, felierea continentului european, materializată în sfera de influență absolută pe care a dobândit-o în partea răsăriteană a acestuia și insulițele de influență obținute pe alte continente.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s