De ce sunt rușii ostaticii lui Putin? Cum a ajuns letal un război hibrid – Andrei Kolesnikov

Cum a transformat liderul rus un război hibrid într-unul fierbinte, scrie Andrei Kolesnikov, în The Moscow Times.

<< Prin invadarea Ucrainei de către Rusia, ceea ce părea imposibil – „Vor, oare, rușii, război? Desigur că nu, niciodată” – s-a produs.

Un individ dispus a transforma tinerii în soldați necunoscuți și care, în absența unei agresiuni împotriva Rusiei, apelează cu cinism la memoria celui de-Al Doilea Război Mondial, o folosește ca pe un scut istoric pentru a se apăra.

Regimul politic al Rusiei a ajuns în stadiul în care caracterul său autoritar a dus războiul hibrid cu Ucraina, cu Occidentul, și chiar cu propriul popor, într-o fază nouă, fierbinte.
Cei care au sugerat că nu va fi niciun război și că o invazie ar fi imposibilă îl judecau pe Putin după criterii raționale, la fel cum, în toamna lui 1939, liderii finlandezi l-au judecat pe Stalin după criterii raționale înainte de începerea Războiului de Iarnă. Dar dictatorii sunt iraționali, prin natura lor.

Putin este un „expert de fotoliu” cu pretenții de președinte al unei puteri nucleare devenită ca atare și – în mod ironic – prin contribuția Ucrainei care, la începutul anilor 1990, și-a predat armele nucleare Rusiei. Pentru Putin, nu este suficient să-și conducă propria țară, unde a suprimat complet opoziția și societatea civilă, el are nevoie de întreaga lume. Și pentru asta, a pornit o operațiune de a-și impune propriile reguli, invocând că „regimul totalitar sovietic” ar fi împărțit în mod incorect teritoriul imperiului, limitând drepturile etnicilor ruși, iar acum a venit timpul unei noi reorganizări a teritoriului imperiului – deja ex-imperiu, foarte probabil.

Vechea rețetă stalinistă a unei provocări organizate de Kremlin, utilizată în cazul Finlandei în 1939, a fost folosită ca pretext pentru invadarea Ucrainei, fără vreun motiv minim rațional.

Una dintre temele discursive ale lui Putin, cu rezonanță istorică pentru anul 1939, când Ucraina de Vest și Belarusul de Vest erau anexate și Polonia dezmembrată, este conceptul de „eliberare” a popoarelor frățești de sub un guvern ostil, ca măsură de „protecție a poporului” , în limbajul lui Putin.

Invocarea „demilitarizării” și „denazificării” Ucrainei apelează la același motiv al „eliberării”, prin portretizarea autorităților legal alese ale Ucrainei ca fiind dușmani ai propriului popor, o „juntă”, cum le numește Putin. Apelul la Carta ONU și la dreptul internațional în această situație este, de asemenea, deplasat.

În gândirea arhaică a lui Putin, de primă jumătate de secol XX, „forța și disponibilitatea de a lupta sunt fundamentul independenței și suveranității”; într-o atare perspectivă, ideea de suveranitate este transformată într-un fetiș, o justificare pentru război. Deși ideea unui „atac” asupra Rusiei, când nimeni nu o atacă, este în sine primitivă, totuși pentru majoritatea indiferentă a populației aceasta pare a fi o explicație suficientă a militarismului putinist.

Camuflarea cinică a agresiunii împotriva Ucrainei sub apelul la memoria Marelui Război Patriotic (Al Doilea Război Mondial) este, de asemenea, o tactică previzibilă. În timp ce se pregătea pentru invazie, Putin depunea coroane de flori la mormântul Soldatului Necunoscut.

O persoană dispusă a transforma tinerii ruși în soldați necunoscuți în absența vreunei agresiuni împotriva Rusiei, apelează la memoria acelui mare război, folosindu-l ca pe un scut istoric de apărare personală. Și se acoperă cu un scut uman, format din cei care ar fi trebuit să trăiască, nu să moară, să muncească pașnic, nu să lupte. Pentru Putin, poporul rus este un cartuș, un material de unică utilizat pentru a-și calma durerile imperiale imaginare care îl chinuie.

Așa-zisele elite se dovedesc neputincioase în interiorul unui regim autoritar rigid. Pare că nimeni din anturajul lui Putin nu ar putea opri războiul ori influența deciziile catastrofale ale președintelui, nici cabinetul său de război, nici „Politburo”-ul care au consimțit la acțiunile belice împotriva Ucrainei, purtând astfel responsabilitatea războiului, nici elita economico-financiară care se confruntă acum cu sancțiunile internaționale ca o consecință a războiului.
După reprimarea protestelor de la începutul anului 2021, în guvernul rus nu a mai rămas nicio persoană în măsură a-l contrazice pe Putin, ceea ce a potențat caracterul autocratic al regimului.

Cinismul extrem al propagandei rusești, ce ridiculiza amenințarea invaziei și „isteria” Occidentului, ar fi trebuit să fie conștientizată de rușii de rând. Însă ei se vor amăgi, căutând justificări pentru acțiunile liderilor, vor încerca să nege că ceea ce se întâmplă ar fi un război și o agresiune rusă, sperând la o pace rapidă. Acestea sunt trăsăturile contradictorii ale opiniei publice rusești.

Deși se pot stabili similitudini cu campania din Crimeea, situația actuală este mult mai gravă, prin violența produsă și prin aceea că tinerii soldați ruși își vor pune viața în pericol nu pentru Patrie, nu pentru a respinge atacul unui agresor, ci pentru aroganța unui regim politic care a transformat Rusia într-un paria la nivel mondial, un agresor internațional, un coșmar global.

Elita conducătoare a Rusiei nu se teme de sancțiuni, dar nivelul de trai al rușilor obișnuiți s-ar putea degrada substanțial, la fel ca și modul lor de viață, psihologia, educația și concepția lor despre bine și rău. În ochii lumii, rușii sunt acum complet identificați cu Kremlinul. Discreditați de Kremlin. Ei sunt acum de partea răului, iar dacă psihologia lor națională le permite să justifice războiul, o asemenea abordare nu va face decât să submineze națiunea, făcând-o disfuncțională, neconstructivă, necreativă.

Războiul și legitimarea lui marchează degradarea unei națiuni, o degradare care este mai ales spirituală, dar și socială și economică. Devenit agresor global, Putin și-a îndreptat națiunea împotriva întregii lumi, transformând cetățenii ruși în captivi ai unor idei greu de imaginat în secolul XXI.

Una dintre cele mai importante caracteristici ale regimului putinist este abilitatea de a răstălmăci sensul conceptelor – de pildă, cel de „drepturile omului” – , jonglând cu semantica. Regimul lui Putin desemnează războiul drept „pace” și agresiunea împotriva regulilor lumii civilizate drept o operațiune de denazificare și demilitarizare. Demilitarizarea prin mijloace militare.

În mintea lui Putin, Ucraina a fost luată ostatică. În realitate, rușii sunt adevărații ostatici ai lui Putin. Pe 24 februarie s-au trezit în ceea ce părea a fi aceeași Rusie putinistă – dar, de fapt, este o altă țară, unde modul de viață urmează a se schimba drastic. Pentru că ceea ce s-a întâmplat este mult mai grav, prin consecințele sale politice, morale și psihologice, decât operațiunea din Georgia din 2008, campania din Crimeea și chiar decât războiul din Donbass din 2014-2015.

Rușii de rând, care urmăresc războiul la televizor sau pe ecranele calculatoarelor lor și ascultă prelegerile de istorie ale comandantului-suprem, nu au conștientizat, deocamdată, acest lucru. Conștientizarea se va produce la un moment dat. Și atunci poate că se vor trezi la realitate. >>

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s