Impactul invaziei ruse – Timothy Garton Ash

„De ce facem mereu aceeași greșeală? Oh, asta sunt doar probleme în Balcani, spunem noi – și apoi un asasinat la Sarajevo declanșează Primul Război Mondial. Oh, amenințarea lui Adolf Hitler la adresa Cehoslovaciei este „o ceartă într-o țară îndepărtată, între oameni despre care nu știm nimic” – și apoi ne aflăm în al Doilea Război Mondial. Oh, preluarea de către Iosif Stalin a îndepărtatei Polonii după 1945 nu este treaba noastră – și destul de curând avem Războiul Rece. Acum am făcut-o din nou, fără să ne trezim până a fost prea târziu în implicațiile complete ale confiscării Crimeei de către Vladimir Putin în 2014. Acum am făcut-o din nou, trezindu-ne când a fost prea târziu în implicațiile complete ale confiscării Crimeei de către Vladimir Putin în 2014. Și uite-așa, de joi, 24 februarie 2022, stăm din nou aici, îmbrăcați în nimic altceva decât gioarsele iluziilor noastre pierdute.”, scrie istoricul Timothy Garton Ash într-un editorial din The Guardian.

<< În astfel de momente avem nevoie de curaj și de determinare, dar și de înțelepciune. Aceasta include grija în utilizarea cuvintelor. Acesta nu este al Treilea Război Mondial. Este, însă, deja ceva mult mai grav decât invaziile sovietice ale Ungariei din 1956 și ale Cehoslovaciei în 1968. Cele cinci războaie din fosta Iugoslavie din anii 1990 au fost teribile, dar pericolele internaționale mai mari care decurgeau din ele nu erau de această amploare. Au fost luptători curajoși de rezistență la Budapesta în 1956, dar astăzi în Ucraina avem un întreg stat independent, suveran, cu o armată mare și un popor care se declară hotărât să reziste. Dacă nu rezistă, aceasta va fi o ocupație. Dacă o vor face, acesta ar putea fi cel mai mare război din Europa de după 1945.

Împotriva lor se întinde forța copleșitoare a uneia dintre cele mai mari puteri militare din lume, cu forțe convenționale bine antrenate și echipate și aproximativ 6.000 de arme nucleare. Rusia este acum cel mai mare stat-tâlhar din lume. Este comandat de un președinte care, judecând după ieșirile sale isterice din această săptămână, a părăsit tărâmul calculului rațional – așa cum tind să facă dictatorii izolați, mai devreme sau mai târziu. Să fie clar: când, în declarația sa de război de joi dimineață, a amenințat pe oricine „care încearcă să ne stea în cale” cu „consecințe pe care nu le-ați întâlnit niciodată în istoria voastră”, ne amenința cu război nuclear.

Va fi un timp pentru a reflecta la toate greșelile noastre din trecut. Dacă, începând din 2014, ne-am fi gândit serios să contribuim la consolidarea capacității Ucrainei de a se apăra, să reducem dependența energetică a Europei față de Rusia, să curățăm canalizările cu banii murdari rusești care strâng în jurul Londrei și-am fi impus mai multe sancțiuni regimului Putin, acum poate că eram într-o situație mai bună. Dar trebuie să începem din punctul în care ne aflăm.

În ceața timpurie a unui război care abia începe, văd patru lucruri pe care Europa și restul Occidentului trebuie să le facă. În primul rând, trebuie să asigurăm apărarea fiecărui centimetru din teritoriul NATO, în special la frontierele sale de est cu Rusia, Belarus și Ucraina, împotriva tuturor formelor posibile de atac, inclusiv a celor cibernetice și hibride. Timp de 70 de ani, securitatea țărilor vest-europene, inclusiv Marea Britanie, a depins în cele din urmă de credibilitatea promisiunii „unul pentru toți și toți pentru unul” din articolul 5 al Tratatului NATO. Ne place sau nu, securitatea de lungă durată a Londrei este acum inextricabil împletită cu cea a orașului estonian Narva; cea al Berlinului cu Białystok în Polonia; cea a Romei cu cea din Cluj-Napoca, România.

În al doilea rând, trebuie să oferim tot sprijinul ucrainenilor, fără a depăși pragul care ar aduce Occidentul într-un război direct cu Rusia. Acei ucraineni care aleg să rămână și să reziste vor lupta prin mijloace militare și civile pentru a apăra libertatea țării lor, așa cum au tot dreptul prin lege și conștiință și așa cum am face și noi pentru propriile noastre țări. Inevitabil, amploarea limitată a răspunsului nostru va duce la o amară dezamăgire în rândul lor. E-mailurile prietenilor ucraineni vorbesc, de exemplu, despre impunerea de către Vest a unei zone de excludere a zborului, refuzându-le avioanelor rusești spațiul aerian ucrainean. NATO nu va face asta. Asemeni cehilor în 1938, polonezilor în 1945, maghiarilor în 1956, și ucrainenii vor spune: „Voi, compatrioții noștri europeni, ne-ați abandonat”.

Dar mai sunt lucruri pe care le putem face. Putem continua să furnizăm arme, comunicații și alte echipamente celor care rezistă în mod legitim forței armate. La fel de important, pe termen mediu, este să-i ajutăm pe cei care vor folosi tehnicile bine încercate de rezistență civilă împotriva unei ocupații ruse și a oricărei încercări de a impune un guvern-marionetă. De asemenea, trebuie să fim pregătiți să ajutăm mulți ucraineni care vor fugi spre Vest.

În al treilea rând, sancțiunile pe care le impunem Rusiei ar trebui să depășească ceea ce a fost deja pregătit. Pe lângă măsurile economice cuprinzătoare, ar trebui să existe expulzări de ruși care au legături cu regimul Putin. Putin, cu al său cufăr de război de peste 600 de miliarde de dolari și cu mâna pe robinetul de gaz către Europa, s-a pregătit de acest lucru, așa că sancțiunile vor avea nevoie de timp pentru a avea efectul maxim.

În cele din urmă, vor trebui să fie rușii înșiși cei care vor spune: „Destul. Nu în numele nostru.” Mulți dintre ei, inclusiv câștigătorul premiului Nobel Dmitri Muratov, își exprimă deja groaza față de acest război. De asemenea, jurnalista ucraineană Natalia Gumaniuk a scris în mod emoționant despre o jurnalistă rusă care plângea la telefon cu ea în timp ce tancurile rusești treceau granița. Acea groază va crește doar atunci când cadavrele tinerilor ruși se vor întoarce în saci – și pe măsură ce întreaga economie și impactul asupra reputației devine evident acasă în Rusia. Rușii vor fi primele și ultimele victime ale lui Vladimir Putin.

Și astfel ajungem la un punct vital: trebuie să fim pregătiți pentru o luptă lungă. Va dura ani, probabil zeci de ani, pentru ca toate consecințele zilei de 24 februarie să fie dejucate. Pe termen scurt, perspectivele pentru Ucraina sunt disperat de sumbre. Dar mă gândesc în acest moment la minunatul titlu al unei cărți despre revoluția maghiară din 1956: „Victoria unei înfrângeri”. Aproape toată lumea din vest s-a trezit acum că Ucraina este o țară europeană atacată și dezmembrată de către un dictator. Kievul este astăzi un oraș plin de jurnaliști din întreaga lume. Această experiență le va modela pentru totdeauna părerile lor despre Ucraina. Uitasem, în anii iluziilor noastre post-Război Rece, că așa își lasă amprenta națiunile pe harta mentală a Europei: prin sânge, sudoare și lacrimi.>>

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s