A început procesul de revenire accelerată a Crimeei la Ucraina – Laurențiu Mihu

  • Un război, două războaie.
  • O anexare – cea a Crimeei (în esență cel mult o victorie à la Pyrrus – dezvolt ideea la finalul textului).
  • Plus opt ani de sancțiuni economice, dintre care numai cele impuse după 1 martie 2022 sunt suficient de mari încât să arunce economia Rusiei și nivelul de trai al populației sale într-o mlaștină-killer; un mediu în care-și fac de cap natura lichefiată a materiei, gravitația, viermii care mișună în interior și țânțarii nesătui de la suprafață.

Cârca lui Putin și a regimului său va trebui cumva lățită artificial pentru a putea primi întreaga povară pe care rușii de rând au toate motivele să o depoziteze acolo. Și va mai trebui lățită o dată pentru a încăpea mai ales ceea ce vor avea de plasat ucrainenii, ca pagube de război, iar mai apoi și Occidentul, ca actor afectat indirect, dar afectat.

Căci, după cum lesne se poate deduce, în Ucraina, unde aparenta invincibilitate a armatei ruse a fost mutilată până la punctul în care sunt necesare acum teste ADN pentru a fi identificată, Putin nu riscă să piardă numai războiul direct, cel declanșat la 24 februarie a.c., ci și pe cel din Donbas, început în primăvara lui 2014, dar și anexarea Crimeei, în aceeași perioadă. Când duci război total, precum „operațiunea specială” în plină desfășurare, nici înfrângerea nu ar avea cum altfel să fie decât totală. Și pentru că umilirea Rusiei pe frontul din Ucraina tinde să vină relativ rapid, și pierderile aferente sunt înclinate să țină ritmul.

La sfârșit de iulie și început de august 2021, am fost în câteva dintre zonele azi fumegânde ale Ucrainei: Herson, Odesa, Kiev, două dintre punctele de trecere între Ucraina liberă și Crimeea anexată (Ciaplinka și Kalanciak). Deși, într-un fel sau altul, aproape toți interlocutorii – deopotrivă din zona autorităților și a societății civile – se așteptau atunci la un atac rusesc, cotidianul îi făcea totuși să raționeze în logica vremurilor de pace. De pildă, mai ales atunci când se raportau la teritoriul ocupat din Donbas și la cel anexat – Crimeea.

Unul dintre acei interlocutori a sintetizat ca pentru toți ceilalți perspectiva mainstream existentă la acea dată. Întâi, reiau, mai jos, pasajul relevant, prins în analiza mai largă, publicată de Universul.net, pe 8 august 2021, sub titlul: Ucraina 2.0:

  • << „Există lucruri care nu pot fi rezolvate în cinci sau zece ani, ci în generații”, spune Oleksandr Sipokovski, rectorul Universității de Stat din Herson. Fost șef al Comisiei de învățământ din Parlamentul de la Kiev, acesta e de părere că reîntoarcerea Crimeei la Ucraina nu este posibilă mai devreme de „două generații. O generație înseamnă 25-30 de ani. Problema Ciprului nu s-a rezolvat încă. Nu fac o comparație între cele două situații, spun doar că acea țară a fost capabilă să oprească războiul, dar nu vorbim nici acum de o singură țară”. Potrivit rectorului Sipokovski, ca să rezolve problema Crimeea, Ucraina are nevoie de o armată puternică și să devină ea însăși puternică, ca țară. La fel arată lucrurile, spune interlocutorul, când vine vorba de Donbas, pe care ucrainenii nu pot spera să-l vadă eliberat de tutela Rusiei mai devreme de două generații: „Putin îl păstrează ca pe o monedă de schimb pentru Crimeea”. „Eu însumi sunt pe lista de celor cu interdicție în zonă, semnată de Medvedev”, mai punctează Oleksandr Sipokovski, care consideră că Rusia caută, via Crimeea și Donbas, să obțină influență nu doar în Ucraina, ci și asupra Uniunii Europene. >>

Iar acum, revenim în actualitate. Așadar, greu mai spera cineva, în Ucraina din urmă cu nici 10 luni, ca șansele revenirii Crimeei la matcă, dar și a Donbasului, să se întrevadă înainte de orizontul lui 2070-2090. Și ar fi fost hazardat să amendezi cumva raționamentul de la vremea respectivă (personal, am găsit că este chiar imposibil să o faci). Dar dacă optica privind concluzia, în ceea ce mă privește cel puțin, s-a modificat între timp radical, asta se datorează modificărilor apărute la nivelul premisei. În vara lui 2021, premisa fusese aceea a urmăririi obiectivului (recuperarea Crimeei de la Rusia) în condiții de pace. Nici 10 luni mai târziu, însă, discuția se poartă în plin război, dar mai ales în plină pulverizare a armatei ruse pe frontul ucrainean, detaliu care schimbă radical totul.

De aceea, fără ocolișuri și lovituri cu manta, ideea principală a acestui text e simplă: revenirea Crimeei la matca ucraineană nu mai este o chestiune de DACĂ sau eventual de CÂND în termeni generaționali, ci de CÂND în termenii unei proximități temporale de vis. De vis frumos – având în vedere că o asemenea recuperare teritorială nu poate fi descrisă decât astfel – și totodată de vis urât – luând în considerare circumstanțele teribile, în costuri umane și economice, care favorizează accelerarea unui asemenea proces.

Da, după înfrângerea armatei ruse în ofensiva de capturare a Kievului, bate tot mai tare la ușă înfrângerea în ofensiva din Donbas, pentru și aceasta din urmă să fie urmată de înfrângerea politico-militară a Rusiei în Crimeea. Între paranteze fie spus, Donbasul reprezintă deja o îngenunchere a Kremlinului, prin însăși scalarea în jos a obiectivului militar și politic al lui Putin, de la întreaga Ucraină (prin capturarea Kievului) la o porțiune a estului țării („denazificarea” Donbasului). Însă pentru a se ajunge la victoria ucraineană în chestiunea crimeeană, e nevoie de victoria mai mult simbolică a Ucrainei și Vestului în Donbas. Toate datele din teren arată că va veni și acest moment.

În ce fel poate pierde Rusia Crimeea anexată? Ei bine, nu neapărat în același fel – militar – în care a pierdut Kievul și în care se pregătește să piardă Donbasul. Este posibil și astfel, dar nu este neapărat și necesar. Chiuretarea Crimeei din corpul bolnav al Rusiei poate fi făcută și la „masa verde”, altfel spus cu minime, până aproape de zero, intervenții militare. Epuizarea armatei ruse în Donbas înseamnă epuizarea armatei ruse în general, pe frontul ucrainean în general și pe termen scurt, cel puțin. Epuizarea armatei ruse înseamnă și epuizarea argumentelor politice (deja tot mai puține) pe care Putin le mai are în buzunar pentru a se agăța de zidurile Kremlinului și mai ales pentru tolerarea lui la putere de către complexul sistem securistico-militar de la Moscova.

Iar eșecul în Donbas, coroborat eventual cu debarcarea lui Putin ar însemna un nou început în „dialogul” strategic dintre Rusia și Vest, dintre Rusia și Ucraina. Concesii mari și foarte mari, acesta va fi cuvântul de ordine e care orice nouă garnitură de putere care-i succede lui Putin va trebui să le facă. Sub satârul falimentului militar în Ucraina și al falimentului economic, din cauza sancțiunilor, noua putere rusă de tranziție va avea de iscălit documente greu de digerat pentru siloviki, dar și inevitabile, iar unele dintre ele aproape ireductibile. Bănuiala naturală este că undeva în fruntea priorităților, la nivelul concesiilor care-i revin Moscovei, se vor afla eliberarea totală a Donbasului și înapoierea Crimeei, teritoriu care, de drept, nu a fost recunoscut nici măcar de China ca aparținând Rusiei lui Putin.

În orice caz, indiferent cât de ambițios ori satrap ar, la rândul său, succesorul lui Putin, butoanele economiei rusești nu mai sunt în esență la Moscova, iar manetele armatei de ruse sunt ruginite de-a dreptul.

În fine, pagubele făcute de armata rusă în Crimeea sunt atât de groaznice, în termeni umanitari și economici, încât este imposibil de imaginat că Rusia nu va fi apăsată de responsabilitatea plății unor daune de război care să o țină multă vreme în șah. Ucraina este țara cea mai îndreptățită să pretindă partea leului, dar problema Rusiei este și aceea că Putin a angajat-o, prin ceea ce poreclise drept „operațiune specială”, într-un conflict indirect cu state NATO și țări vecine, toate acestea fiind îndreptățite să ceară recuperarea pagubelor pe care ele însele le-au suferit, chiar dacă acestea sunt, evident, infime raportat la cele ucrainene, dar nu sunt mici deloc.

În lanțul de negocieri și de dictate la care ne putem aștepta după eliberarea Ucrainei de armata rusă, e greu de crezut că Crimeea nu va fi o verigă fundamentală, adică obiectul unora dintre tranzacțiile la care Moscova va fi forțată și pe care, indiferent de ceea ce vrea sau nu vrea, va fi în situația de a le accepta. Și, vorba aia, dacă nu acum, atunci când?

În fine, mai este un argument pentru care are toate șansele să devină realitate aparent prea ambițioasa idee de întoarcere a Crimeei la Ucraina: caracterul de victorie à la Pyrrus, pe care l-a avut anexarea ilegală din martie 2014, menționat chiar în rândul doi al acestui text.

În secțiunea PRESA RUSĂ, dedicată de Universul.net realităților din Rusia în vreme de război, prezentam deunăzi o analiză din ziarul economic rusesc Kommersant, în care este reflectată bomba pe care o reprezintă războiul lui Putin pentru Crimeea lui Putin, din perspectiva business-ului din turism (toate detaliile – AICI).

Dar nici asta nu e nici pe zecime reprezentativ. În articolul deja citat mai la începutul acestui editorial – Ucraina 2.0, publicat în 8 august 2021 – treceam în revistă perspectiva mai largă de piatra de moară care s-a dovedit a fi Crimeea pentru economia Rusiei, în ultimii opt ani, și pentru capacitatea Moscovei de a administra hibrid-cucerita peninsulă. Dacă, prin absurd, Rusia ar reuși cumva să păstreze acest teritoriu chiar și după o înfrângere militar-politică de zile mari în Ucraina, „reușita” le-ar scoate peri albi și contribuabililor ruși, care ar trebui să o țină pe mai departe pe perfuzii, și localnicilor care nu vor simți niciodată că perfuziile sunt suficiente. Iar ucrainenii, singuri, dar mai ales ajutați puțin de către Vest, ar putea înrăutăți lucrurile – pentru Rusia și pentru locuitorii Crimeei – la un nivel mult mai aspru decât cel din intervalul martie 2014-februarie 2022.

Până atunci, însă, las mai jos un pasaj extins din Ucraina 2.0, în care, la momentul august 2021, enumeram deja suficiente eșecuri și vulnerabilități rusești în exercitarea dreptului de posesor-agresor asupra zonei anexate.

Repet, rândurile de mai jos au fost scrise la 8 august 2021, deci luați-le ca atare:


  • << Problema Crimeea – alienarea, militarizarea, agricultura, turismul
  • Așadar, ce nu i-a ieșit nemaipomenit Rusiei după alipirea forțată a Crimeei?
  • A. Și-a antagonizat populația tătară, numărând aproximativ 300.000 de oameni și în jur de 14% din totalul locuitorilor. Gradul de alienare, căruia Moscovei nu-i va fi simplu să îi găsească leac, este ilustrat de câteva detalii-cheie:
  • Mejlis, forul de conducere al tătarilor crimeeni, a fost declarat de Rusia organizație teroristă, întrucât a dejucat eforturile Kremlinului de obținere a sprijinului pentru ruperea peninsulei de Ucraina și trecerea ei la Rusia.
  • Liderii comunității fie au ajuns în exil (cei mai mulți), fie în închisoare. Cei aflați la Kiev sunt vânați in absentia de către autoritățile ruse, fiindu-le deschise procese la instanțele din teritoriul anexat. Cazul unuia dintre lideri, Refat Ciubarov, este grăitor, acesta fiind condamnat, în iunie, la șase ani de închisoare.
  • După ce au plecat din Crimeea, reprezentanții comunității și mijloacele mass-media pe care le au în Ucraina, au denunțat Rusia în termeni tot mai neechivoci, vorbind deschis despre o operațiune care vizează exterminarea tătarilor.
  • Concomitent, aduc la cunoștința opiniei publice situațiile în care Moscova încearcă să izoleze tătarii crimeeni de comunitățile din alte țări, inclusiv de tătarii din România (un material tocmai pe această temă, în zilele următoare, pe Universul.net), pe care îi curtează în diferite moduri, inclusiv invitându-i în Crimeea. Până acum, rata de succes a încercărilor ar fi zero, potrivit acelorași surse.
  • Se încălzește, la niveluri fără precedent, relația dintre tătarii din Crimeea și autoritățile de la Kiev. După trei decenii în care relațiile fuseseră marcate de răceală, neîncredere a ucrainenilor în tătari, frustrări ale tătarilor legate de tratamentul injust la accesul etnicilor în diverse instituții – realitate din care azi nu mai face niciuna dintre părți un mare secret sau tabu – lucrurile s-au schimbat. Statul ucrainean și-a asumat responsabilitatea sprijinirii tătarilor crimeeni cu statut de persoane dislocate intern, îi ajută financiar și educațional pe tinerii tătari din Crimeea să studieze la universitățile din Herson, Kiev și alte centre. A relaxat trecerea lor înspre și dinspre Ucraina, prin cele trei puncte legale: Ciongar, Ciaplinka (în prezent închis pentru modernizare) și Kalanciak.
  • Totodată, în continuarea punctului de mai sus, este de reținut că în Ucraina a intrat în vigoare legea popoarelor indigene, astfel că tătarii, definiți astfel prin această lege, se pot bucura de beneficii suplimentare față de celelalte minorități. Popoarele indigene sunt acele popoare care nu au așa-numitul „king state”, motiv pentru care, de exemplu, minorității românești, cu România pe post de „king state”, nu ar putea obține un astfel de statut.
  • În fine, o spune un expert din Odesa, ucrainenii de rând descoperă, încet-încet, etnia și cultura tătară. E un proces de vindecare, sugerează teza specialistului consultat de Universul.net, care vine după decenii de educație sovietică în care tătarii le fuseseră înfățișați ucrainenilor fie într-o lumină proastă, fie drept cantitate neglijabilă. „După anexarea peninsulei, mâncarea cu specific crimean a devenit tot mai populară, iar oamenii care vin tot mai des în astfel de restaurante fie o fac pentru că încep să descopere Crimeea, fie din spirit de solidaritate. În plus, se înmulțesc proiectele de cercetare și programele de studiu privind cultura tătară din Crimeea, se intră în arhive, se traduc documente, se organizează evenimente.
  • B. Delicată, pentru Moscova, este și criza apei, din care diplomații ruși au făcut un subiect distinct pe agenda discuțiilor în diverse formate, iar propaganda rusă o exploatează în cele mai „creative” moduri. Problema a apărut după închiderea de către Ucraina a canalului Crimeea de Nord de la fluviul Nipru, „robinetul” care, timp de peste 40 de ani, până la anexarea ilegală, suplinise vulnerabilitățile peninsulei: insuficiente lacuri și râuri, raportat la o densitate relativ mare a populației; capacități industriale și agricole însemnate; concentrare militară rusă (care a explodat după martie 2014).
  • În timp ce, din cauza pierderii teritoriale propriu-zise, Ucraina cultivă mult mai puțin orez și a înregistrat un recul în inovarea agricolă, Rusia nu se poate bucura pe deplin de câștigul teritorial ilicit, căci fără apă nu crește nimic – mai ales orezul. Potrivit specialiștilor în agronomie din regiunea Herson, Moscova a încercat compensarea acestui neajuns prin tentative de introducere a altor tipuri de culturi, de exemplu bumbac. Nu a funcționat, spune unul dintre ei, așa cum nici încercările de până acum ale Rusiei de a identifica surse alternative de apă dulce nu au fost încununate de succes. Acestea din urmă au declanșat, în schimb, controverse legate de potențialul unor dezastre ecologice pe care îl au astfel de operațiuni, dat fiind că vor altera echilibrul natural din peninsulă.
  • Perspectiva deblocării situației este îndepărtată. Oficialii și experții ucraineni consideră că criza apei este strict responsabilitatea Moscovei, iar o astfel de criză nu ar fi existat dacă Rusia ar fi folosit resursele existente pe plan local doar pentru populație și agricultură. Însă, susțin ucrainenii, rușii fac agricultura și oamenii să sufere pentru că direcționează apa spre capacități industriale și mai ales spre cele militare, acestea din urmă având și „darul” de a fi o amenințare pentru Ucraina și țările învecinate Mării Negre.
  • C. Turismul din Peninsula Crimeea, atât cât a mai rămas după anexare, nu a ajuns să reprezinte, în cei șapte ani care s-au scurs, un punct forte al economiei ruse. Odinioară un magnet pentru concediile ucrainenilor din toate colțurile țării, business-ul cu plajele din Crimeea are de suferit pe cel puțin două planuri:
  • Chiar dacă încă există ucraineni care merg în vacanță acolo, accesul a devenit mult mai complicat, astfel că un aspect care odinioară nu existase pe agenda turistului de rând, cântărește acum greu în decizia omului de a se bucura de soarele și marea din regiune. Ucrainenii riscă amenzi usturătoare dacă intră în Crimeea din Rusia și nu prin cele trei puncte oficiale (Ciongar, Cialinka și Kalanciak). Toate sunt terestre, iar al doilea este închis temporar, dar chiar și atunci când funcționa era rudimentar și putea procesa cu greu un număr important de turiști, astfel încât să fie o variantă confortabilă pentru omul cu gândul la vacanță. Al treilea a fost modernizat abia acum doi ani. Apoi, accesul pe patru roți le e permis doar autoturismelor personale. Microbuzele și autocarele nu pot trece, astfel că pasagerii lor trebuie să o ia la pas, aproape un kilometru, indiferent de câte bagaje trag după ei, indiferent că sunt sau nu însoțiți de copii și indiferent de cât de dogoritor e soarele în aceste „trecători” aflate în câmp deschis. În plus, o complicație nouă (financiară și de confort) apare la celălalt capăt, unde turistul care nu vrea să meargă pe jos zeci de kilometri, până la destinație, trebuie să-și fi aranjat în avans un mijloc de transport care să-l ducă mai departe. Potrivit autorităților de la Kiev, situația se va schimba timid, în perioada imediat următoare, când vor fi introduse microbuze-navetă care să-i transporte pe cei veniți fără mașină personală de la capătul ucrainean al punctului de trecere până la cel rusesc. Totodată, anexarea a dus și la descurajarea turiștilor străini, căci, accesul lor din Ucraina în Crimeea se face doar pe la Kalanciak. Dacă optează pentru un zbor din Rusia, lucrurile nu sună încurajator: autoritățile ucrainene le vor aplica interdicție de trei ani la intrarea pe teritoriul Ucrainei.
  • Un alt efect de bumerang pentru planurile rusești cu privire la turismul crimean vine prin modul în care Rusia a desprins Crimeea de la Ucraina, prin evoluțiile militare ulterioare (dublarea numărului de trupe, înarmarea puternică a regiunii cu tehnică militară avansată), lipsa apei, presa proastă pe care o are acum în Ucraina și în Occident și percepția aferentă – de zonă mai degrabă belicoasă decât turistică și de agrement.
  • „Am făcut ceva progrese în Donbas, iar dacă te uiți cu atenție, observi că Donbas a devenit o valiză fără mânere pentru Rusia: e grea și nu mai poate fi lăsată jos pur și simplu. Rusia nu a reușit să clădească nimic acolo – nici securitate, nici economie, nici o viață normală pentru oameni. Nu este ceva viabil, iar ceea ce este va rezista atâta timp cât Rusia va băga mâna în buzunar și va plăti. Nemaivorbind aici de Crimeea, care a fost transformată într-o fortăreață de necrezut: fără apă, fără turism, militarizată”, este și proiecția pe care o oferă un director din Ministerul de Externe al Ucrainei, într-o discuție purtată zilele trecute, la Kiev, cu un grup de jurnaliști români.
  • D. Renumele nefericit transferat Crimeei în urma anexării este alt palier care merită atenția. Unul la care omul obișnuit se raportează mai puțin geopolitic, dar cât se poate de practic: cei care locuiesc în partea ucraineană, dar trec în zona ocupată nu o fac doar în calitate de turiști. Sunt oameni care fie au rude rămase acolo, fie merg la muncă. Oricum ar fi, situația lor nu este roz. Un universitar de la Kiev a refuzat să comenteze, din perspectivă politică, altfel decât sub anonimat, cum i se pare lui că stau lucrurile în Crimeea anexată. „Am rude și prieteni acolo, iar eu personal am interdicție de intrare din cauza activității pe care o desfășor”, spune bărbatul. Am întâlnit genul acesta de reticență și la persoane care tranzitau punctul Kalanciak, la început de august, când am vizitat locul. Oameni care mergeau sau veneau de la rude și care, de teamă să nu irite autoritățile de ocupație, refuză orice dialog cu presa străină, referitor la situația din Crimeea anexată.
  • Există, bineînțeles, și localnici dispuși să vorbească. Hassan, un etnic turc cu cetățenie ucraineană locuiește în zona liberă, dar muncește în cea ocupată. Spune că lucrează în construcții, și afirmă că totul fusese mai simplu când linia de separație nu exista. După 2014, însă, unul dintre aspectele tot mai dificile, pe care Hassan le cunoaște direct de la sursă, este cel al birocrației. Autoritățile de ocupație cer tot mai multe documente, iar tendința nu pare să se apropie de final. Deși muncește de ani buni în Crimeea și cu toate că fusese acolo și cu două săptămâni înainte, între timp a mai apărut un document la pe care să-l aibă asupra lui, în mapa pe care o prezintă la tranzitare. >>

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s