Pascal Boniface: Ce ar trebui să facă Macron pe plan extern

<<După ce a creat așteptări mari când a câștigat președinția franceză, în 2017, Emmanuel Macron va trebui să elaboreze o agendă mai realistă pentru al doilea mandat. Deși opțiunile sale de influențare a afacerilor internaționale nu au fost epuizate, acestea sunt mai limitate decât acum cinci ani>>, scrie Pascal Boniface, pentru Project Syndicate

<<În Europa, victoria președintelui francez, Emmanuel Macron, în fața liderei de extremă dreapta, Marine Le Pen a fost, în mare măsură, binevenită. La urma urmei, deși Le Pen a abandonat vechea ei idee de a renunța la moneda euro, ea încă vede Uniunea Europeană drept pe o amenințare la adresa suveranității franceze – o forță care împiedică guvernul să protejeze poporul francez de pericolele globalizării.

Printre altele, Le Pen a vrut să reconsidere alianța franco-germană (suportul proiectului european încă de la început), să iasă de la comanda militară integrată a NATO și să caute reconcilierea cu Rusia, în ciuda invaziei sale în Ucraina. Admirația ei pentru președintele rus, Vladimir Putin, este motivată ideologic: se presupune că el apără civilizația creștină împotriva musulmanilor și împărtășește disprețul ei pentru drepturile LGBT. Dar afinitatea este și psihologică și financiară. Le Pen și restul extremei drepte tânjesc după un om puternic; iar în 2014, partidul ei a primit un împrumut de 9,4 milioane de euro (10 milioane de dolari) de la o bancă rusă.

Dar, în timp ce victoria lui Macron, din 2017, asupra lui Le Pen a declanșat o „revărsare” de entuziasm (coperta The Economist îl înfățișa mergând pe apă), realegerea sa a stârnit doar un oftat de uşurare. Macron nu a îndeplinit așteptările ridicate ale europenilor, în timpul primului său mandat. Unele dintre dificultățile sale, cum ar fi protestele „vestelor galbene” (gilets jaunes) și percepția că el este un „președinte al bogaților”, au fost create de el. Altele, precum președinția lui Donald Trump în Statele Unite, Brexit și apoi COVID-19, au reprezentat „teste” pentru care nu a fost întotdeauna pregătit.

În condițiile în care Europa se confruntă cu un război barbar la granița sa, noul „peisaj” strategic nu pare să favorizeze agenda lui Macron pentru 2017. Deoarece invadarea Ucrainei de către Rusia este o încălcare clară a dreptului internațional, ea exclude orice parteneriat franco-rus în următorii ani – cel puțin în timp ce Putin este la conducere.

Aceasta este o mare schimbare. Încă de la Charles de Gaulle și de la crearea celei de-a cincea republici în 1958, asocierea cu Kremlinul a fost un element unic al politicii de securitate a Franței. Datorită propriei sale măsuri de descurajare nucleară, Franța a fost întotdeauna mai lipsită de frică de Moscova și mai puțin dependentă de forța de protecție nucleară a SUA, decât alte țări europene. Aliați, dar nu întotdeauna aliniați cu SUA, președinții francezi următori au văzut asocierea cu Uniunea Sovietică, apoi Rusia, ca pe o modalitate de a păstra spațiul de manevră al Franței.

Când Macron a venit la putere, în 2017, scopul său a fost să impulsioneze „autonomia strategică” europeană – să facă Europa mai puțin dependentă de SUA. Acest lucru a fost necesar, a explicat el în 2019, deoarece NATO ajungea „în moarte cerebrală”.

Dar, datorită lui Putin, NATO este acum mai puternică și mai unită decât a fost de-a lungul a decenii. Fiecare țară europeană recunoaște că, în ceea ce privește securitatea, NATO este singurul „meci” din oraș, iar SUA rămâne singura forță capabilă să descurajeze o agresiune mai largă a Rusiei. Deși credibilitatea strategică a Americii a fost pusă sub semnul întrebării de retragerea sa simbolică din Afganistan anul trecut, acum a fost restaurată. Arătând clar că SUA nu vor desfășura trupe pentru a proteja o țară non-NATO, președintele american Joe Biden a întărit stimulentul pentru țări precum Finlanda și Suedia să-și abandoneze neutralitatea și să se alăture alianței.

În aceste noi circumstanțe, pledoaria anterioară a lui Macron pentru o mai mare autonomie față de SUA pare dintr-o dată destul de stupidă pentru mulți lideri europeni. Deocamdată, proiectul francez de autonomie strategică europeană a ajuns în „moarte cerebrală”. Restabilirea relațiilor normale cu Kremlinul ar dura câțiva ani. Dacă Macron persistă să facă presiuni pentru autonomie, Europa va rămâne divizată.

Dincolo de Europa, eforturile Franței de a ajuta guvernele din Sahel să controleze o rebeliune islamistă întâmpină, de asemenea, probleme. Luptele au rupt deja legătura dintre Franța și Mali, iar victoria împotriva grupărilor extremiste regionale nu se vede nicăieri. Situația este la fel de sumbră în Africa, în general. Nu numai că Franța nu mai este „polițistul” Africii; prestigiul său pe continent se deteriorează rapid. Popularitatea tot mai mare a personalităților de extremă-dreaptă rasiste în Franța este un motiv în acest sens; dar un altul este și acela că Franța a fost mai puțin dispusă să mențină legături cu regimurile autoritare francofone.

Situația din Orientul Mijlociu și Africa de Nord este, de asemenea, problematică. Libanul este înfundat în crize politice și financiare pe care Macron nu are puterea să le rezolve. Conflictele interne ale Algeriei afectează relația sa cu Franța, în ciuda eforturilor lui Macron de a reflecta sincer asupra moștenirii colonialismului și a războiului brutal de independență. Și, după ce a servit mult timp ca un participant activ în eforturile de soluționare a conflictului israeliano-palestinian, Franța, ca și restul comunității internaționale, a renunțat în mare măsură la această cauză.

Unde ar putea aduce o contribuție eficientă dinamismul caracteristic al lui Macron? Primul domeniu care îmi vine în minte este lupta împotriva schimbărilor climatice. După ce a găzduit cu succes summitul din 2015 care a produs Acordul de la Paris privind schimbările climatice, Franța are o pretenție solidă la leadership global în această problemă. Mai mult, politicile ecologice de viitor au devenit din ce în ce mai populare în întreaga lume, în special în rândul tinerilor, al căror sprijin Macron trebuie să-l recucerească.

Macron va fi, de asemenea, probabil un susținător puternic al multilateralismului, care a suferit în această eră a naționalismului populist. Criza multilateralismului se află, fără îndoială, în centrul Europei și a celor mai urgente probleme strategice ale lumii în prezent. Și aici, Franța are o pretenție legitimă la conducere, având în vedere că Macron a plasat multilateralismul în centrul campaniei sale. Franța este suficient de puternică pentru a influența afacerile globale, dar nu pentru a acționa unilateral. Cu profilul său global înalt, Macron ar putea colabora cu Japonia, Germania, India și alții pentru a crea un front unit în apărarea sistemului multilateral.

În cele din urmă, Franța lui Macron – lucrând îndeaproape cu Germania și cu UE în general – poate ajuta la asigurarea faptului că actuala confruntare dintre Occident și Rusia asupra Ucrainei nu va escalada într-o confruntare globală mai periculoasă între țările autoritare și democratice. Acesta este ultimul lucru de care Franța sau Europa au nevoie. >>

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s