Turcia | Planul opoziției de a-l detrona pe Erdogan

<< Candidatura președintelui pentru realegere trebuie să surmonteze o coaliție largă de opoziție și starea economică precară a țării >>, scrie Hilal Khashan, pentru Geopolitical Futures

<< Turcia urmează să organizeze alegeri prezidențiale în iunie 2023. Acestea vor veni într-un moment dificil pentru președintele Recep Tayyip Erdogan, în timp ce acesta se luptă să facă față unei crize financiare și unei inflații fulgerătoare, care probabil se va agrava pe măsură ce țara se va apropia de votul decisiv. Încurajați de scăderea gradului de aprobare publică a lui Erdogan, de dezertările din Partidul său, Justiție și Dezvoltare (AKP), și de percepția largă privind corupția pe scară largă, șase partide de opoziție și-au unit forțele pentru a-l înlătura pe președinte. Sondajele de opinie publică sugerează că orice candidat prezentat de opoziție l-ar învinge lejer pe Erdogan dacă alegerile ar avea loc astăzi.

Referendumul din 2017 privind modificările constituționale, care a transformat Turcia dintr-un sistem parlamentar într-un sistem presidential, a dat efectiv startul unei perioade de autoritarism competitiv, potrivit căreia Erdogan va recurge la mijloace neconvenționale pentru a-și asigura realegerea. Abordarea sa se va concentra pe disprețuirea opoziției și pe promovarea naționalismului turcesc. El își accelerează deja campania militară împotriva Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), pretinzând drepturile Turciei de explorare în Estul Mediteranei și escaladând disputa teritorială cu Grecia, în Marea Egee. Dar politicile sale economice neortodoxe, care au ajutat la accelerarea ratei deja ridicate a inflației din țară, ar putea foarte bine tempera sprijinul pe care îl primește din acreditările sale de politică externă.

Situație economică sumbră

La începutul acestei luni, Erdogan a anunțat că va candida pentru realegere anul viitor. Anunțul a venit imediat după ce rata anuală a inflației a atins 73,5%, în mai, un maxim din ultimii 24 de ani. Situația economică nu este de bun augur pentru candidatura lui Erdogan. Deși economia turcă s-a extins după ce AKP a venit la putere, în 2002, a suferit o schimbare în urma loviturii de stat eșuate din 2016, deoarece investitorii străini au început să abandoneze piața locală și mulți milionari turci au ales să-și mute afacerile în altă parte. De asemenea, realegerea lui Erdogan, în 2018, a alungat mulți investitori străini care au preferat medii de afaceri mai previzibile. După atenuarea pandemiei de coronavirus, economia Turciei a crescut cu 11%, în 2021, cea mai rapidă rată de creștere dintre țările G-20. O mare parte a creșterii a fost determinată de măsurile guvernamentale de stimulare, mai degrabă decât de o liră slabă, așa cum a sugerat Erdogan.

Războiul Rusiei în Ucraina a agravat problemele economice ale Turciei, având în vedere volumul său semnificativ de tranzacții financiare cu Moscova și Kiev. Ankara a fost nevoită să caute furnizori alternativi de grâu cu costuri de transport mult mai mari. De asemenea, se confruntă cu prețuri explozive la energie. În 2021, a cheltuit 51 de miliarde de dolari pe energie, în principal pe petrol și gaze importate. Se preconizează că această cifră va crește, în acest an. Turcia va înregistra, de asemenea, pierderi semnificative din veniturile obținute din turism, având în vedere că rușii și ucrainenii se numărau printre cei mai buni vizitatori ai săi, înainte de război. În 2019, sectorul turismului a generat venituri de 34,5 miliarde de dolari. După o scădere provocată de pandemie, în 2020, veniturile au urcat la 25 de miliarde de dolari, în 2021. Țara se aștepta ca această cifră să ajungă la 32 de miliarde de dolari, în acest an.

Perspectivele economice mai largi ale Turciei, pentru 2022, sunt slabe, având în vedere decizia lui Erdogan de a reduce ratele dobânzilor, în ciuda inflației în creștere și a consecințelor conflictului din Ucraina. Creșterea economică estimată pentru acest an a fost deja redusă la 1,4%.

Între timp, venitul pe cap de locuitor a scăzut considerabil de la 12.000 de dolari în 2014 la 8.500 de dolari în 2020. Erdogan continuă să insiste că inflația nu este o problemă și că, în special, costurile mai mari ale vieții sunt determinate de pandemia COVID-19, de război și de prețurile mari la energie. Cu toate acestea, Banca Centrală a Turciei a fost forțată să-și compromită de mai multe ori rezervele valutare pentru a preveni prăbușirea lirei turcești. A cheltuit recent 4,8 miliarde de dolari într-o săptămână pentru a încerca să stabilizeze lira, și 165 de miliarde de dolari în ultimii patru ani pentru a preveni scăderea monedei. În decembrie anul trecut, cursul de schimb valutar a atins un nivel record de 18 lire pentru dolar, ceea ce a determinat banca să-și compromită rezervele valutare pentru a susține moneda. Având în vedere slabele rezerve valutare ale Turciei, care însumează doar 35 de miliarde de dolari în acest an, aceasta nu poate continua să injecteze resurse pentru a susține lira, care este pe punctul de a atinge un nou minim record.

Erdogan a distrus autonomia autorităților financiare și a împiedicat investițiile străine în timp ce și-a înăsprit puterea. Inflația, lipsa investițiilor străine și datoria care depășește 400 de miliarde de dolari – inclusiv 125 de miliarde de dolari din datorii externe pe termen scurt, care vor fi cu atât mai dificil de achitat din cauza scăderii rapide a lirei – sunt printre principalele preocupări economice ale țării. O altă problemă majoră este deficitul comerțului extern, care a crescut cu aproape 100% anul trecut, ajungând la peste 6 miliarde de dolari în aprilie anul trecut, deoarece importurile au crescut cu 35%. Țara nu se confruntă cu un „default” – raportul datorie/PIB până la urmă rămâne destul de scăzut, sub 40% – dar multe firme sunt expuse riscului de a da faliment.

Coaliția de opoziție

În octombrie anul trecut, o coaliție formată din șase partide care vizează înfrângerea lui Erdogan la alegerile din 2023 a adoptat un document care subliniază principiile sale fundamentale: asigurarea autonomiei sistemului judiciar, libertatea presei, libertatea academică și separarea puterilor. Cu toate acestea, nu și-a luat angajamente specifice, de a repara economia și de a ridica nivelul de trai. Opoziția pune accent pe restabilirea sistemului parlamentar al Turciei, care poate să nu atragă mulți alegători a căror principală preocupare sunt politicile economice neortodoxe ale guvernului.

Comportamentul alegătorilor este afectat de polarizarea socială, în special pe liniile turco-kurde și religios-seculariste, ceea ce face ca rezultatele alegerilor să fie dificil de prezis. Cel mai mare partid anti-Erdogan, Partidul Popular Republican (CHP), are un istoric democratic slab. A introdus și a impus politici anti-religioase și a căutat să-i integreze pe kurzi, pretinzând că sunt turci de la munte. În 2016, a votat împreună cu AKP și cu Partidul Mișcării Naționaliste (MHP) pentru a interzice politicienilor kurzi să candideze pentru o funcție. CHP, care a fost lansat în 1919 de Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul Turciei moderne, și-a pierdut treptat „atractivitatea” după moartea sa, în 1938. În ultimele decenii, baza de sprijin a fost limitată la un sfert din alegătorii turci. Deși prioritatea pentru mulți turci este să vadă reforme economice concrete și reducerea inflației, CHP a menționat câteva politici specifice, cu excepția înlăturării lui Erdogan din funcție. Mulți tineri alegători turci consideră că ideologia kemalistă a CHP, și anume sprijinul său pentru populism și etatism, este depășită.

Victoria primarului de la Istanbul, Ekrem Imamoglu, împotriva candidatului AKP, Binali Yildirim, în 2019, a motivat opoziția să fie împotriva lui Erdogan în 2023. Prezentarea puternică a lui Imamoglu în cursa pentru primărie a fost posibilă prin alianța CHP cu partidul naționalist IYI, susținut informal de Partidul Democrat al Poporului. (HDP), pe care naționaliștii turci îl acuză că are legături cu PKK.

Cu toate acestea, nu va fi ușor pentru opoziție să ajungă la un accord asupra unui singur candidat care să-l provoace pe Erdogan la alegerile de anul viitor. Imamoglu și primarul din Ankara, Mansur Yavas, ambii din CHP, sunt candidați probabili la președinție. Dacă un candidat CHP îl detronează pe Erdogan, anul viitor, alianța împotriva lui se va diviza în grupuri opuse. Mai mult, „fisurile” din cadrul coaliției fragile ar putea influența unii alegători indeciși, mulți dintre cei care au susținut AKP și MHP în trecut, pentru a susține oferta lui Erdogan pentru un alt mandat. Liderul IYI, Meral Aksener, a spus că ar prefera să candideze pentru funcția de prim-ministru dacă țara revine la un sistem parlamentar – deși este puțin probabil ca partidul CHP să accepte un prim-ministru din IYI. Există, de asemenea, multă ostilitate față de HDP și asocierea acestuia cu PKK. Majoritatea kurzilor au votat pentru candidații CHP la alegerile pentru primar din 2019, arătând disprețul lor față de campania militară anti-PKK a lui Erdogan, însă modul în care vor vota în 2023 rămâne incert.

În mod ideal, șeful CHP, Kemal Kilicdaroglu, în calitate de lider al partidului de vârf din coaliție, ar candida împotriva lui Erdogan la președinție. Cu toate acestea, din moment ce el provine din minoritatea religioasă Alevi, observatorii politici se îndoiesc că mulți turci l-ar vota, preferând să susțină un candidat musulman sunit. Oficialii CHP îl văd pe Kilicdaroglu ca fiind teatral din cauza sincerității și mesajului său clar, deși nu are șanse realiste să-l învingă pe Erdogan la urne.

Strategia lui Erdogan

Erdogan este un politician viclean căruia îi place să ridiculizeze liderii opoziției, să le sublinieze defectele și să-i pună pe ei ca agenți ai țărilor străine. El l-a provocat pe Kilicdaroglu, pe care l-a descris drept un învins politic în serie, să-și anunțe candidatura la președinție sau să nominalizeze pe altcineva pe primul loc. El susține adesea că opoziția nu a desemnat un candidat pentru că nu a primit încă instrucțiuni de la ambasadele străine din Ankara. El critică frecvent coaliția de opoziție pentru că nu a reușit să facă față dezastrelor naturale, inclusiv inundațiilor de mare din Izmir, din 2020, inundațiilor și alunecărilor de teren din nordul Turciei, din 2021, și viscolului din acest an, care a bloca Istanbulul timp de cinci zile.

Erdogan încearcă să discrediteze opoziția susținând că nici măcar nu dorește ca alegerile să aibă loc, deoarece nu sunt capabili să se ocupe de problemele naționale și să rezolve problemele sociale și economice. El a batjocorit coaliția spunând: „Cei care încă nu pot anunța cine va fi candidatul lor la președinție, nu pot avea dorința de a servi poporul”.

Politica externă a jucat întotdeauna un rol esențial în modelarea politicii interne a Turciei, iar Erdogan a folosit în mod constant problemele de politică externă pentru a-și promova ambițiile politice. Pentru opoziție, nu este productiv să-i compromită abordarea de politică externă, iar ei sunt adesea obligați să-i accepte politicile. Ei au susținut operațiunea sa Claw Lock în nordul Irakului în aprilie anul trecut pentru a-I înlătura pe membrii Peshmerga PKK din ascunzătoarele lor montane.

Ca răspuns la nemulțumirea publică în creștere față de prezența a peste 4,5 milioane de refugiați sirieni în Turcia, Erdogan a anunțat recent că va încuraja repatrierea voluntară a 1 milion de refugiați în nordul Siriei. Turcia intenționează să lanseze o operațiune militară la scară largă pentru a le facilita întoarcerea, deși Erdogan va amâna probabil campania până mai aproape de alegeri pentru a valorifica acest efort.

El a făcut, de asemenea, un efort pentru a inversa unele dintre acțiunile de politică externă mai puțin de succes ale țării în ultimii ani. La începutul secolului XXI, politica Turciei „zero probleme cu vecinii” aproape s-a transformat în zero prieteni. Țara își poate permite să aibă conflicte alese cu atenție în estul Mediteranei cu Grecia și Cipru, dar nu își poate permite să aibă tensiuni prelungite cu NATO sau cu țările din Orientul Mijlociu. Așadar, în ultimii doi ani, Erdogan s-a angajat într-o politică de apropiere de națiuni cheie din Orientul Mijlociu, inclusiv de Israel, Egipt, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite.

În ciuda provocărilor sale evidente de a câștiga un al treilea mandat prezidențial, baza religios-naționalistă a lui Erdogan este sigură. Alianța sa cu MHP de extremă dreapta, care a început în 2018, îi lărgește circumscripția electorală. Societatea turcă este în esență conservatoare, iar în situații dificile, alegătorii preferă orientarea sa religioasă în detrimentul laicilor.

Dificultățile economice actuale ale Turciei vor fi o provocare pentru Erdogan și vor continua probabil încă doi ani. Totuși, este o țară care are un potențial economic extraordinar. Luna trecută, exporturile sale au totalizat 15,2 miliarde de dolari. Ankara intenționează să crească exporturile la 250 de miliarde de dolari până la sfârșitul anului 2022 și la 300 de miliarde de dolari până la sfârșitul lui 2023, deoarece țara aspiră să devină centrul de producție al Europei. Firmele de retail IKEA și Benetton Group intenționează să își mute unele dintre unitățile de producție în Turcia, în timp ce întreprinderile europene caută parteneri industriali pentru a profita de forța de muncă ieftină și calificată a Turciei și de costurile de transport mai mici în comparație cu Asia, de unde transportul maritim a devenit foarte scump. Cu toate acestea, este incert dacă Erdogan își va asigura un al treilea mandat pentru a asista la revenirea economică a Turciei. >>

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s