Indiferent de măsura în care SUA și China chiar alunecă spre o rivalitate de tip Războiul Rece cu sumă zero, pare că Beijingul se îndreaptă cel puțin spre o cursă a înarmării nucleare de modă veche, notează Geopolitical Futures.

<< În iulie, analiza imaginilor din satelit, realizată de Middlebury Institute of International Studies, a părut să arate construirea a cel puțin 120 de silozuri nucleare noi, în China. Având în vedere estimările anterioare ale Pentagonului – că arsenalul Chinei nu depășește 100 de rachete balistice intercontinentale și doar aproximativ 250-350 de focoase nucleare – noile descoperiri sugerează că este în derulare o extindere majoră. Luna trecută, Pentagonul a început să transmită mai multor entități media din SUA că China i-a prins pe toți cu garda jos prin cel puțin două teste, făcute în timpul verii, cu o nouă rachetă de croazieră hipersonică uimitor de sofisticată, una teoretic capabilă să zboare în spațiul de pe orbită joasă, pentru a deruta sistemele americane de avertizare timpurie și apărare antirachetă, expediind apoi mai multe focoase care țintesc independent, prin ceea ce este cunoscut sub numele de „sistem de bombardament orbital fracționat”.

Acest lucru este tratat de mulți ca un moment Sputnik pentru SUA, al căror arsenal nuclear îmbătrânește și al cărui program de rachetă hipersonică se crede că rămâne considerabil în urma celor din China și Rusia. Și este mai ușor ca niciodată pentru puterile străine să se lezeze reciproc, chiar și fără a recurge la hardware militar. Acest lucru face ca relația SUA-China să pară destinată unei epoci definite de o nouă interpretare a doctrinei distrugerii reciproc asigurate. În cele din urmă, nu ar fi înțelept să presupunem că logica descurajării care a împiedicat ultimul Război Rece să escaladeze spre apocalipsă se va dovedi la fel de eficientă de data aceasta.

De ce armele nucleare nu sunt o mare problemă

Este tentant să tratezi cursa înarmărilor nucleare ca fiind ceva mai mult decât un spectacol secundar, la fel de mult un rezultat al inflației de amenințări oportuniste, al speculei cu apocalipsa și al pozițiilor tactice, dar ți o necesitate strategică. La urma urmei, consecințele chiar și ale unui schimb nuclear de focuri relativ modest între două țări sunt suficient de catastrofale pentru a face guvernele să se gândească de două ori înainte de a porni pe acest drum.

China are deja capacitatea de a distruge o mare parte din Statele Unite. Iar SUA, cu un stoc estimat la aproximativ 3.750 de arme nucleare, are capacitatea de a distruge China. Ambele țări posedă triada nucleară, cu sisteme de livrare terestre, maritime și aeriene care asigură capacități pentru a doua lovitură (adică, astfel încât întregul tău arsenal nuclear să nu poată fi distrus într-un atac surpriză).

S-ar putea argumenta că progresul major în apărarea antirachetă fac necesară investițiile masive în sisteme de livrare din ce în ce mai rapide și mai manevrabile. Dar apărarea antirachetă s-a dovedit, cel puțin până în prezent, în mod constant ineficientă, în special împotriva tipurilor de rachete balistice care formează baza strategiilor nucleare ale SUA și Chinei. Nicio țară nu s-a apropiat de a dezvolta un sistem care să poată doborî în mod fiabil ICBM-urile – o sarcină echivalentă cu lovirea unui glonț cu un alt glonț, în spațiu. Tehnologia se va îmbunătăți, dar atacatorul va fi întotdeauna în avantaj.

De asemenea, s-ar putea argumenta că este inteligent să obligi un adversar să deturneze resurse prețioase către construirea de arme pe care este extrem de puțin probabil să le folosească, așa cum au procedat SUA cu sovieticii lipsiți de numerar, în anii 1980. Dar, în cel mai bun caz, aceasta este o modalitate costisitoare și ineficientă de a menține superioritatea militară convențională. (SUA intenționează să cheltuiască aproximativ 1,5 trilioane de dolari pentru modernizări nucleare.) SUA au constrângeri bugetare proprii, oricât de arbitrare ar fi ele, iar Marina SUA are nevoi imense de modernizare, în mod special.

Prin urmare, contează cu adevărat dacă China își dublează sau triplează dimensiunea stocului său de focoase? Ar câștiga vreo putere de coerciție asupra SUA dacă ar reuși să dezvolte rachete de croazieră cu capacitate nucleară, care, conform rapoartelor, i-au lăsat uimiți pe oamenii de știință de la Pentagon, care se „chinuie să înțeleagă” cum de stăpânesc chinezii astfel de tehnologii? Se schimbă ceva dacă SUA cheltuiește ceea ce este necesar pentru a ataca fiecare oraș chinez deodată – sau invers, dacă rămâne fără speranță în urma Chinei, în cursa hipersonică nucleară?

De ce armele nucleare reprezintă încă o mare problemă

Răspunsul este clocotitor: cam da. În teorie, acumularea reciprocă de capacități apocaliptice ar trebui să fie ca un plafon dur atunci când vine vorba de escaladarea între două puteri, creând în cele din urmă condiții pentru stabilitatea bilaterală. Dacă există chiar și o șansă redusă ca o ciocnire militară convențională să scape de sub control și să ducă la un schimb nuclear, atunci pur și simplu nu merită riscul să lupți. Acest lucru, desigur, s-a dovedit în general adevărat pentru SUA și Uniunea Sovietică. Dacă un astfel de risc le obligă pe SUA și China să-și dezvăluie problemele, să limiteze divergențele militare și să limiteze drastic acțiunile coercitive, acesta ar fi un lucru foarte bun. În teorie, ar putea duce în cele din urmă la o restabilire a echilibrului în relația bilaterală și chiar să le încurajeze să-și mute atenția către domenii de interes reciproc.

Dar este un mit că distrugerea reciproc asigurată a generat ceva mai mult decât o definiție extrem de îngustă și fragilă a stabilității. În primul rând, SUA și sovieticii au fost pe cât de norocoși, pe atât de prudenți în evitarea unui schimb de focuri nuclear. Au existat nenumărate situații pe muchie de cuțit, în special în anii 1950 și 1960, dar și până în 1983, când Biroul Politic sovietic aproape se convinsese că un exercițiu masiv al NATO era precursorul unui atac nuclear surpriză. Deși este adevărat că ar fi irațional în cele mai multe cazuri să se dea o primă lovitură nucleară împotriva unui adversar capabil să riposteze, este perfect rațional să acționezi dacă crezi că o lovitură nucleară se apropie. Este pur și simplu prea ușor să interpretezi greșit dovezile aflate la îndemână – chiar să confunzi un balon meteorologic sau un stol de gâște ca un grup de ICBM-uri – și e prea scurtă fereastră fereastra de acțiune, pentru a avea multă încredere în presupunerile că raționalitatea va prevala mereu.

În plus, au existat întotdeauna și vor continua să existe, în cadrul guvernelor, elemente care se întreabă dacă folosirea armelor nucleare este, de fapt, tabu. Acesta este, parțial, motivul pentru care SUA nu sunt dispuse să emită o doctrină de tipul no first use și este motivul pentru care SUA se joacă cu ideea de a-și înarma trupele cu arme nucleare cu acțiune redusă, pentru utilizare limitată, pe câmpul de luptă. Indiferent dacă susținătorii unei constrângeri nucleare mai slabe vor prevala vreodată asupra politicii nucleare a SUA, simplul fapt că există aceste dezbateri va alimenta în străinătate percepția că SUA ar putea fi dispuse să apese butonul nuclear în caz de nevoie.

Războiul Rece a fost foarte destabilizator pentru o mare parte a lumii, chiar dacă SUA și Uniunea Sovietică au reușit să evite un război fierbinte. În schimb, americanii și sovieticii au dus bătălii prin proxy pe tot Globul, iar pentru unele țări rezultatele au fost aproape la fel de apocaliptice. Probabil va fi diferit de data aceasta, având în vedere că rivalitatea dintre SUA și China este mult mai puțin ideologică în natura sa și întrucât lumea este mai puțin probabil să fie împărțită în sfere discrete. Este mai greu să vezi ceva subțire precum teoria dominoului care constrânge acțiunile militare ale SUA pentru a contracara influența chineză.

Chiar și așa, cursa înarmărilor pe axa SUA-China s-ar putea dovedi profund destabilizatoare pentru terți în alte moduri, cel mai important dintre ele fiind accelerarea curselor înarmărilor între puterile regionale. Dacă, să zicem, aliații americani își fac griji că China poate amenința atât de mult SUA încât umbrela nucleară americană din regiune începe să se destrame, atunci s-ar putea să nu aibă prea multă încredere în capacitatea sau disponibilitatea SUA de a veni în apărarea lor. Astfel de puteri ar putea concluziona în cele din urmă că, pentru a-și crea spațiu de operare și menținere a parității militare cu diferiții lor rivali regionali, ele trebuie să devină nucleare.

O cursă a înarmărilor nucleare la nivel regional ar fi în mod inerent destabilizatoare în mai multe moduri. Ar putea exista diferențe majore în doctrina utilizării nucleare de la un guvern la altul, în puterea sistemelor lor de comandă și control, în calculele risc-beneficiu și stimulente politice și strategice, ca și în care ar fi comportamentul lor, ca puteri nucleare. Preocuparea legată de Coree de Nord, de exemplu, este mai puțin aceea că Phenianul ar putea lansa o lovitură nucleară, dar mai mult faptul că ar putea deveni mai agresivă în alte moduri, sub-nucleare, dacă ajunge să creadă că a devenit imună la represalii. Echilibrul nuclear India-Pakistan este, de asemenea, instructiv în acest sens. India a lansat pentru prima dată atacuri aeriene transfrontaliere, în 2019, în mare parte pentru că a simțit că Pakistanul, exploatând preocupările Indiei cu privire la comanda și controlul nuclear pakistanez, dă undă verde atacurilor militanților din India, presupunând că teama celor de la New Delhi de vreo escaladare nucleară va face India să se abțină de la răzbunare.

De ce de data asta lucrurile stau diferit

Există un alt factor fundamental în dinamica SUA-China, care nu a fost cu adevărat în joc în timpul Războiului Rece: SUA și China sunt deja capabile să se rănească reciproc suficient de grav și fără a recurge la forța militară. Și aproape sigur, astfel de capacități se vor consolida, pe măsură ce tehnologia își va continua ritmul rapid de dezvoltare.

La cel mai elementar nivel, sistemele economice din SUA și China sunt strâns integrate. Desigur, există multe eforturi în curs, de ambele părți, pentru a se „decupla”, dar costul unei manevre depline în acest sens – sau cel puțin până în punctul în care niciuna dintre părți nu mai poate găsi pârghii de folosit una împotriva celeilalte – ar fi devastator pentru ambele tabere și este foarte puțin probabil ca așa ceva să se petreacă în lipsa unui eveniment catastrofal care să precipite lucrurile, precum un război. Cum interesele conflictuale nu dispar, ambele părți vor rămâne interesate să găsească modalități de a exploata dependența celeilalte.

Acum, niciuna dintre dimensiunile comerțului, tehnologiei și conflictelor financiare dintre SUA și China nu generează, singure, riscuri directe de escaladare nucleară. Dacă confruntările bilaterale ar fi limitate la acest domeniu, atunci ar fi un lucru bun pentru stabilitate. Dar aceste dimensiuni fac totuși inevitabile frecușuri continue și conflicte non-militare. Combinați-le cu nenumărate alte probleme strategice cu mize mari, care complică relația SUA-China, veți vedea umflate motivațiile fiecărei țări de a fi capabilă să-i facă rău celeilalte – într-un moment în care le este din ce în ce mai ușor țărilor să facă așa ceva.

Poate că cele mai mari vulnerabilități, atât pentru SUA, cât și pentru China există în domeniul cibernetic. Nu mai este nevoie de o rachetă pentru ca o țară să-și vadă închisă sau chiar distrusă infrastructura critică. (Atacurile cibernetice) pot provoca daune reale și tangibile unei comunități de la o distanță mai mare decât întinderea uni ocean, iar asta doar prin apăsarea unui buton. Am văzut nenumărate exemple despre cum ar arăta acest lucru în practică, doar în ultimii doi ani. Pe măsură ce tehnologiile emergente se îmbunătățesc și devin din ce în ce mai integrate în operațiunile infrastructurii critice, vulnerabilitățile doar vor prolifera.

Iar aici, teoria distrugerii reciproc asigurate ar trebui să acționeze ca un element de descurajare. Dacă SUA sunt capabile să închidă metroul din Beijing, ca răzbunare pentru un atac cibernetic chinezesc asupra unei centrale electrice din Tampa, atunci există un stimulent puternic pentru China să întrețină focul. Dar există câțiva factori mari care pot duce la complicații. În primul rând, nu există același tip de norme care militează împotriva atacurilor cibernetice ca împotriva atacurilor militare, în special a celor nucleare. În al doilea rând, este dificil, în adâncurile întunecate ale spațiului cibernetic, să identifici rapid și în mod concludent cine a fost responsabil pentru un atac. Acest lucru face ca descurajarea să fie mai puțin eficientă, în măsura în care se bazează pe presupunerea că vor avea loc represalii. De asemenea, crește riscul unui calcul greșit și de escaladare având ca sursă guvernele; din motive politice sau nu, acestea pot ajunge la concluzia că trebuie să riposteze chiar dacă nu sunt sigure de unde a venit atacul.

Nu este greu de înțeles cum acest lucru ar putea declanșa un ciclu de escaladare care devine rapid marțial, mai ales că operațiunile cibernetice în sine vor juca un rol din ce în ce mai central în conflictele militare ale viitorului. Țările ar putea bănui în mod rezonabil că un atac cibernetic care ar face mai dificilă mobilizarea forțelor militare a fost precursorul unei mișcări militare și vor fi constrânse să intre în acțiune. Și odată ce războiul rece dintre SUA și China începe să devină fierbinte, problema nucleară, încă nerezolvată, revine în joc.

Acesta este motivul pentru care SUA au încercat să restrângă distincția dintre atacul militar și atacul cibernetic. Primăvara trecută, președintele Joe Biden a avertizat că atacurile cibernetice ar putea duce la represalii militare majore. În 2018, Pentagonul a mers și mai departe, propunând Casei Albe să avertizeze că atacurile cibernetice ar avea ca rezultat represalii nucleare. Pentru ca logica distrugerii reciproc asigurate să prevaleze ca un factor de descurajare și să aibă ca rezultat stabilitate bilaterală, SUA par să spună că trebuie să existe o definiție mult mai extinsă a distrugerii reciproc asigurate. Având în vedere ușurința și inevitabilitatea atacurilor cibernetice continue, a pune în joc credibilitatea amenințărilor tale militare cu astfel de avertismente probabil nu este grozav pentru perspectivele de stabilitate pe termen lung. După cum grozav nu este nici să apuci drumul apocalipsei, orbit de presupunerea istorică și credința eronată în raționalitate. >>