Oligarhul Evgheni Prigojin este autorul a numeroase premiere spectaculoase.

1. A inițiat un conflict deschis cu conducerea oficială a armatei ruse. Chiar dacă în mod direct, cu nume și prenume, îi atacă viguros doar pe gen. Gherasimov și pe ministrul Apărării, Șoigu, indirect și implicit fiecare ghiulea lansată înspre cei doi lovește puternic și în zidurile Kremlinului. Celebrul locatar al palatului, Vladimir Putin, e până una-alta șeful și girantul celor doi, iar orice spirit cât de cât răsărit înțelege foarte bine că din ceea ce încasează, dinspre Prigojin, tandemul Gherasimov-Șoigu o parte semnificativă se decontează la comandantul lor suprem.

2. Apoi, același Prigojin a „privatizat” practic zona rusească de operațiuni din interiorul și din jurul Bahmut – și pe front, și pe comunicare. Beneficiind de propriul „minister al propagandei”oligarhul a reușit să impună propriul narativ legat de Bahmut:

• că greul și grosul ofensivei ruse de acolo revin mercenarilor, nu militarilor;
• că pretinsa victorie de acolo e victoria Wagner, iar nu a Forțelor Armate ale Federației Ruse;
• că, la Bahmut, wagneriții au luptat nu doar contra ucrainenilor, ci mai ales contra morilor de vânt ale statului rus, mori de vânt care, cu ordin de la Moscova, i-ar fi sabotat sistematic pe mercenarii oligarhului;
• că, dacă în Rusia mai există curaj, coerență, competență și patriotism autentic, ei bine tot acest careu de virtuți e întruchipat de un singur individ: Evgheni Prigojin;
• că războiul rușilor cu ucrainenii nu doar că nu a fost câștigat de Moscova, dar tinde să fie pierdut tocmai din cauza Moscovei.

3. Mai departe… Acolo unde contactul lui Putin cu frontul lipsește cu desăvârșire, acolo unde relația cu frontul pe care o au „executivii” Gherasimov și Soigu pare mai degrabă una de turn de fildeș și acolo unde dau în bâlbâieli autoritățile din regiunile rusești de frontieră care se confruntă cu acte de insurgență venite de peste graniță, ceea ce vedem tot mai adesea e unul și același lucru: un Prigojin aproape ubicuu, mereu pe fază, mereu cu o reacție, mereu cu acuzații, mereu cu o pretinsă soluție în buzunar, mereu atent, mereu pregătit, mereu implicat, mereu, mereu și iarăși mereu. Grație ministerului paralel al propagandei pe care și l-a înființat, Prigojin se impune tot mai mult, în plan mediatic, concomitent ca tehnocrat, lider și om politic. Tehnocrat al războiului, lider de facto al acestuia, politician bun în orice moment de instalat la Moscova. Iar prezentându-se pe sine astfel, prin ricoșeu îi prezintă pe cei însărcinați oficial cu aceste roluri ca fiind opusul său. Pe scurt, cu cât Prigojin se proiectează pe sine ca bun la toate, cu atât îi proiectează pe Gherasimov, Soigu, Putin ca buni de nimic.

4. În fine, fapt spectaculos și cu certe consecințe pe termen lung, oamenii lui Prigojin au ajuns în punctul de a da o luptă armată cu oamenii lui Putin, Șoigu și Gherasimov. Altfel spus, mercenarii Wagner au tras asupra militarilor ruși, iar aceștia din urmă, conform spuselor Wagner, îi atacaseră pe mercenari. Iar mercenarii au luat prizonieri câțiva militari ruși, inclusiv pe comandantul lor. Prin asta, „desertul libian”, despre care scriam acum câteva luni că i-l pregătește Prigojin lui Putin, intră în linie dreaptă; a plecat de la bucătărie și e pe punctul de a fi așezat la masa dictatorului.

Oricum ai întoarce-o, pe măsură ce Rusia se va confrunta cu realitatea crudă a contraofensivei ucrainene, cu tot mai multe incursiuni ale gherilelor anti-Putin, cu sabotaje lucrate din interiorul teritoriului rus și cu lupte crâncene pe care militarii ruși și comandourile cecene trebuie să le dea în locul mercenarilor Wagner, cu sorți de eșec aproape garantați, se poate spune că începe cea mai bună perioadă din viața lui Evgheni Prigojin, de la declanșarea invaziei și până acum.

După ce a fugit cu trupele de mercenari de pe frontul din Bahmut, nu înainte de a proclama o victorie care probabil este mult mai puțin decât ceea ce spune oligarhul că este, Prigojin va putea, „de pe margine”, să comenteze acid fiecare pas greșit pe care armata regulată și trupele lui Kadîrov le vor face la Bahmut.

Pe măsură ce regiunile rusești se vor confrunta cu lupte de gherilă care vor panica populația și vor ține în șah armata rusă, Prigojin va căpăta un și mai strident profil și dacă va fi în interesul său va amplifica rateurile armatei și autorităților ruse. Totul, pentru a mai poza o dată în salvatorul salvatorilor pentru poporul rus.

Lupta lui Prigojin nu mai este deja de ceva vreme cu Kievul, ci cu Moscova, dar noutatea este aceea că zilele acestea direcția de atac a oligarhului e vizibilă pentru absolut toată lumea.

Bine conectat la Kremlin, după ani în care a fost și „Bucătarul lui Putin”, și „cuțitarul” acestuia în diverse locuri din lume, din Donbas până în Africa și Siria, Prigojin înțelege foarte bine și din interior care mai sunt resursele Kremlinului, care e atmosfera acolo, ce direcții potențiale sunt în prezent în joc.

Conectat foarte intim și la armată, prin business-ul îndelungat dezvoltat cu Ministerul Apărării – de la cele ce țin de popotă până la cele ce țin de operațiuni clandestine – Prigojin știa demult cine sunt și ce pot Gherasimov și Șoigu, iar azi folosește cu agresivitate tot ceea ce știa și ceea ce a mai aflat între timp.

Conectat și la crima organizată, cu siguranță și la unele zone din servicii, Prigojin nu poate simți decât vânt în pânze pentru planurile pe care și le face în timp real, pe linia sporirii amprentei puterii sale la Moscova.

Pentru ca lucrurile să meargă strună, din perspectiva sa, e evident nevoie să și rămână în viață.

În actualul context, e o misiune mai degrabă grea decât imposibilă. Până nu cu mult timp în urmă, fusese invers: mai degrabă imposibilă decât grea.

Dar lucrurile arată azi că, sub acest aspect, Putin a cam pierdut fereastra de oportunitate. Probabil că dictatorul a avut ezitări și prin urmare nu acționat la timp, atunci când lucrurile ar fi trebuit să-i fie deja clare.

La fel ca deciziile proaste, și ezitările eternizate ajung să coste la fel de scump.