Ucraina a anunțat, joi, oficial, că a preluat inițiativa strategică pe front, în cadrul contraofensivei în curs.

Asta nu înseamnă nici că operațiunile sunt pe ultima sută de metri, nici că happy-end-ul e garantat, nici că armata ucraineană ar fi recuperat semnificativ, ca ritm, raportat la un oarecare, nespecificat, abstract, dar mult invocat, „orar” ideal al contraofensivei.

De la declanșarea, acum aproape o lună, a tentativei Kievului de recuperare a teritoriilor ocupate de ruși și împingere a armatelor Moscovei înapoi peste granițe, s-a tot vorbit, din multiple direcții, despre un avans ucrainean mai lent decât cel dorit/sperat. Analiști străini și oficiali ai Kievului au observat/admis că viteza contraofensivei și suprafețele de teritoriu recuperat în unitatea de timp nu sunt spectaculoase și cu greu ar fi putut fi, având în vedere în primul rând obstacolul fundamental pe care îl reprezintă sistemele defensive amenajate de ruși.

În acest context, s-ar impune două seturi de observații – unul privind imperativele care șlefuiesc abordarea ucraineană, iar celălalt privind situația paradoxală, dar cu precedente celebre în istorie, în care se regăsește partea rusă.

Oricât de seducătoare ar fi imaginea și așteptările unei contraofensive centrate pe bătălii decisive care să schimbe peste noapte și radical datele problemei, acestea rămân o iluzie.

A devenit evident, deja de peste 100 de ani, înainte chiar și de Primul Război Mondial, că progresul tehnologic în materie de armament, logistică, infrastructură, deplasare a trupelor și comunicații (de care beneficiază în general toate taberele aflate în conflict, iar de aici și decurge problema) au făcut, în mod definitiv, obsolet stilul în care se purta războiul, de pildă în epoca lui Napoleon și a altor conducători de oști adepți ai filosofiei războiului rapid și limitat, ai filosofiei atacului total și neîntrerupt.

O reconfirmă deopotrivă ceea ce fac ucrainenii în cursul acestei contraofenisve, ca și ceea ce au pățit rușii din clipa în care au lansat războiul.

Așadar, întâi de toate, ce fac și de ce fac astfel ucraineni?

În primul rând, par a modela continuu terenul.

Asta înseamnă că nu poate fi vorba de „tradiționala” o fază inițială, de „introducere”, dedicată strict modelării, care să fie la un moment abandonată pentru a trece la faza doi, cea a loviturilor frontale și decisive.

De data asta, nu mai există o graniță evidentă între cele două planuri și nici o succesiune standard și explicită a momentelor. Cel puțin nu până în acest punct.

Mai degrabă, pare a fi vorba de un continuum al modelării terenului de luptă, pe care Kievul mizează și care e derulat concomitent cu episoade limitate, temporal și spațial, de lovituri decisive (acestea din urmă sunt mai puțin evidente ochiului slab sau deloc antrenat ori celui care privește de la distanță; dar cel mai probabil, au un contur pronunțat în rândul specialiștilor și mai ales al factorilor militari de decizie, ucraineni și străini, implicați în planificarea, adaptarea și derularea operațiunilor).

Din perspectivă ucraineană, în mare una foarte probabil împărtășită și de aliați, oricât de nerăbdători par a fi după rezultate rapide și palpabile, o asemenea abordare ar avea logică și perfectă justificare.

De ce?

Pentru că ucrainenii trebuie să folosească judicios resursa umană și tehnologică de care dispun.

Asta înseamnă că pierderile e necesar să fie minime, în condițiile date.

De ce?

Pe de o parte, pentru că, militar și politic, ucrainenii sunt mai constrânși decât dictatorul Putin să prețuiască viața propriilor oameni și să arate că fac acest lucru.

Apoi, pentru că dincolo de considerentul uman/umanitar există și un considerent strategic militar.

Fiecare soldat, subofițer și ofițer ucrainean este totodată și un depozitar de know-how dobândit în cursul sesiunilor-fulger de instrucție, oferite Ucrainei de statele partenere.

Odată cu scoaterea din luptă – prin deces, rănire sau prizonierat – a unui militar, armata ucraineană pierde nu „doar” omul, ci și ceea ce învățase el să facă, iar asta la standarde superioare celor specifice mobilizatului rus.

Orice aruncare nerațională și hazardată în luptă a unui colectiv de militari ucraineni poate produce costuri nesustenabile deopotrivă pentru Kiev și capitalele prietene. Spre deosebire de Rusia, dar fiind cel puțin decalajul demografic, Ucraina nu își permite luxul imbecil al avansului bazat pe „carnea de tun”.

Apoi, dependența ucrainenilor de livrările occidentale de armament și înalta tehnologie (ca atare, și costisitoarea tehnologie) a echipamentelor primite obligă Ucraina la un grad fantastic de atenție în privința modului în care folosește aceste „consumabile”.

Răbdarea și chibzuința în angajarea lor în luptă devin factori-cheie.

Mai mult, ucrainenii nu beneficiază încă de un sprijin aerian adecvat pentru trupele de la sol, măcar unul pe sfert comparabil cu ceea ce are în arsenal Moscova.

Handicapul ar putea fi estompat, măcar parțial, în lunile care vin, dar nu mai devreme de toamnă.

Prin urmare, din perspectivă ucraineană, există în acest moment operațiuni care fie nu pot fi derulate din această cauză, fie pot fi derulate, dar la costuri exagerate, pentru trupele de la sol. O asemena situație impune de la sine selecție și prioritizare draconice a acțiunilor ofensive de asumat. Ce presupune asta? Evident, timp.

Dacă modelarea terenului rămâne un element de continuum al operațiunii de ansamblu, acest lucru le-ar permite ucrainenilor, parțial cel puțin, o depășire din mers a handicapului existent pe fond, ca dotare și număr de oameni, de care suferă ucrainenii în raport cu rușii.

Căci tot modelând, poți crea pe alocuri oportunități de moment și spațiu, care altfel nu ar fi existat; iar într-un asemenea caz, poți interveni chirurgical, sădind premisele și potențialul pentru victorii tactice congruente cu prioritățile strategice, dar și oportunități viitoare.

Apoi, unul dintre ingredientele necesare pentru a întoarce în favoarea Kievului sorții acestui război constă în exploatarea elementului-surpriză. Acesta trebuie însă „construit”. Unele elemente ce pot sta la baza lui deja există, altele însă au nevoie de impuls, informație și imaginație. Asta ia timp, presupune planificare nu doar „statică”, ci și în timp real, în funcție de variabile nou apărute, în funcție de variabile de anticipate și totodată înseamnă alocare și realocare de resurse (extrem de limitate).

Se adaugă la toate astea faptul că rușii înșiși au avut timp fie să înțeleagă modul ucrainean de gândire, fie să priceapă unde ei înșiși au greșit, așadar, au apucat să se adapteze. Ceea ce duce inevitabil la consecința că ucrainenii înșiși trebuie să se adapteze în timp real și la adaptarea rușilor, iar nu numai la modul lor inițial de acțiune.

Există, nu în ultimul rând, considerații legate se diferențele de teren, de obiectiv și de întindere a frontului, de pildă comparativ cu ofensivele de succes din toamna trecută, din Harkov și Herson.

Scenariile și condițiile nu mai sunt aceleași – ar fi riscant și contraproductiv să omiți acest aspect.

Și, una peste alta, între timp a apărut o variabilă care nu poate scăpa vigilenței planificatorilor ucraineni și omologilor occidentali: deteriorarea situației politice din Rusia. Acest context (actual și potențial) poate produce, într-un viitor previzibil/rezonabil, situații de exploatat pentru care merită fie să aștepți, fie să începi pregătiri „în orb” pe scenarii diverse. Din nou, e vorba de rezerve de timp ce trebuie alocate.

Cu alte cuvinte, Ucraina e condamnată să ducă această contraofensivă pe un segment de timp generos, atât cât va fi necesar, fără stresul unui așa-zis termen de expirare, căci obiectivul strategic e eliberarea tuturor teritoriilor, iar nu încheierea operațiunilor mâine sau poimâine.

Ce au pățit rușii?

Rușii de azi au pățit cumva ceea ce au pățit și germanii din Primul Război Mondial: au pornit un război care putea fi evitat, au mizat sută la sută pe un război scurt, nu s-au pregătit deloc pentru unul lung, s-au trezit loviți de o coaliție amplă, au trebuit să se retragă, apoi să intre în tranșee, iar la un moment dat a apărut un scurtcircuit la vârful puterii politice.

Ofensiva, lupta decisivă, nerecunoașterea propriilor slăbiciuni (a celor deja cunoscute inițial și a celor ce au devenit vizibile pe parcurs) și chiar o lipsă de sincronizare între reușitele sau planurile tactice și obiectivul strategic – de toate a suferit Germania Primului Război Mondial, de toate suferă Rusia războiului cu Ucraina.

„Carnea de tun” a fost utilizată până la ultimul atom de către germani, atunci, și este exploatată în același mod și ritm de către ruși, acum. Strategic, nu le-a fost de ajutor primilor, nu le-a fost de mare folos nici celor din urnă.

Germanii din Primul Război Mondial nu pricepuseră că apăruse un vânt al schimbării în materie de motivat și purtat războiul. Nimic diferit nu li se întâmplă nici rușilor din zilele noastre.

Iar vântul schimbării adie, pentru Moscova, așa cum bătuse și pentru Berlin, incluși din perspectivă politică, nu doar militară.

De altfel, din perspectiva șanselor regimului la continuitate, finalul e greu de crezut că nu va fi identic, pentru rușii de azi, ca pentru germanii de ieri.