Exploatat de Putin pentru operațiuni terestre în invazia din Ucraina, pentru bombardamente asupra teritoriului ucrainean, pentru sprijin logistic al trupelor ruse angajate în teatrul de război, pentru retragerea și refacerea unor unități schilodite, pentru depozitarea și tranzitul morților, respectiv pentru tratarea și tranzitul răniților, slugarnicul Belarus i-a făcut deja Rusiei suficiente servicii astfel încât dictatorul de la Minsk și colaboratorii apropiați să merite a fi judecați pentru complicitate la crimele de război săvârșite de trupele lui Putin în Ucraina.

În același timp, același Belarus l-a privat pe dictatorul de la Moscova de un ajutor vital după ce devenise clar că invazia rusă a rămas în urma programului inițial. Și a continuat să îl priveze pe Putin de acel tip de sprijin, până în zi de azi, chiar și după ce devenise evident că invazia s-a înfundat, procesul este ireversibil, iar lipsa cronică a respectivului sprijin belarus riscă să adâncească groapa în care Kremlinul a căzut singur. Acel sprijin total pe care Lukașenko nu a îndrăznit să i-l ofere lui Putin, în ciuda presiunilor Moscovei, este implicarea directă a armatei belaruse în războiul din Ucraina.

Neputința lui Putin în a-și convinge omologul cu statut de client să intre, la timpul potrivit, iar nu tardiv, într-o horă sinucigașă este azi plătit scump de Rusia.

Desigur că o schimbare de atitudine cu 180 de grade a Minskului, la peste un an și jumătate de război, tot ar provoca serioase complicații internaționale, oferind concomitent Moscovei o prețioasă gură de aer într-un moment în care se sufocă. Dar dincolo de asta, o intrare a frontală a trupelor belaruse în războiul ruso-ucrainean tot nu ar mai putea recupera ceea ce s-a pierdut în acest an și jumătate de implicare limitată și relativ prudentă (prudentă, în condițiile date).

Dar Lukașenko are totuși datorii uriașe față de Putin.

De pildă, atunci când regimul a trecut prin cea mai gravă amenințare existențială (protestele reprimate sălbatic de regimul de la Minsk, înainte de începerea invaziei ruse), intervenția Moscovei s-a dovedit a fi decisivă.

Pe de o parte, Belarus a ajuns într-o vasalitate tot mai accentuată față de ruși, iar pe de alta încă se află sub securea unui risc imposibil de gestionat dacă acționează cu lipsă de măsură în a se achita de datorii. Ca atare, Lukașenko se găsește acum în situația deja celebră de a-i mai arunca un os lui Putin, dar și de a o face astfel încât acel os să nu fie și suficient de hrănitor pentru dictatorul rus.

Privind lucrurile din această perspectivă, probabil că undeva pe aici se joacă interpretarea corectă a presiunii sub care se găsesc zilele astea în primul rând Polonia și țările baltice, din cauza Belarusului.

Găzduirea mercenarilor lui Prigojin și mobilizarea lor spre pasul Suwalki coroborate cu incursiuni aeriene belaruse în spațiul aerian polonez, toate acestea forțând Varșovia, capitalele baltice și NATO în ansamblul său la măsuri excepționale, induse de context, sunt probabil parte a jocului pe muchie făcut de un Lukașenko tot mai vulnerabil, intern și extern, pe măsură ce războiul ruso-ucrainean se prelungește.

Lukașenko se află sub o presiune rusească uriașă de a contribui măcar la hărțuirea vecinilor membri NATO întrucât Putin însuși se află sub o presiune uriașă de a devia contraofensiva Ucrainei, sprijinul și atenția aliaților ei.

Rațional, din perspectiva propriei supraviețuiri, ar fi ca Lukașenko să continue jocul pervers de a-l mulțumi mai departe, însă doar parțial, pe Putin. Așadar, să accelereze cu variabila Wagner și variabila incursiunilor la limită în spațiul unor vecini aflați de cealaltă parte a baricadei, dar și să ridice la timp piciorul de pe o accelerație cu o configurație nouă. Desigur, în orice război real există și riscul de a a devia de la rațiune și a rata momentul optim al slăbirii accelerației, iar astfel de a crea o împrejurare nouă și foarte riscantă pentru toate părțile angajate în conflict.

Riscul acesta nu este neapărat unul de negestionat acum, în ciuda alertei fără precedent prin care trec Polonia, balticii, NATO în ansamblul său. Dar cu cât războiul continuă, acest risc crește.

De aceea, într-un fel și aparent paradoxal, nu e deloc exclus ca Lukașenko, de fapt, să se roage în sinea sa pentru o prăbușire a efortului de război al Rusiei.

De ce?

Din cauza a doi actori complementari:

1. Pentru că se erodează de la zi la zi resursele sale de timp, inventivitate și capacități de a-l mulțumi și nu prea pe Putin.
2. Pentru că situația de moment și dinamica frontului, hotărârea aliaților de a merge umăr la umăr cu Ucraina, dar și împuținarea soluțiilor realiste pe care le mai are Moscova de a ieși cu fața nedesfigurată din războiul declanșat pledează, toate, în favoarea ideii că nu ar mai fi posibilă înfrângerea Ucrainei de către Rusia.

Putin nu îi concentrează pe mercenarii rebeli ai lui Prigojin în acea zonă sensibilă polono-baltică pe motiv că mai poate face multe în Ucraina. Nici nu lovește sălbatic zone civile din Ucraina pe motiv că mai poate face multe împotriva armatei ucrainene. Nu a rupt acordul privind cerealele pe motiv că are de ales. Nici nu lovește porturile-cheie în stocarea și expedierea grânelor pe motiv că are numeroase soluții de ieșire. Și nici nu lovește cu drone la sute de metri de țări ca România pentru că e puternic. Recurge, în schimb, la acest complex de amenințări, șantaj și lovituri pe motiv că nu mai face față acolo unde cu adevărat se joacă destinul regimului său: adânc în frontul ucrainean. Acolo unde, toate datele ce pot fi consultate indică existența unei situații paradoxale: trupele ruse care se apară înregistrează pierderi de până la trei ori mai mari decât trupele ucrainene care atacă. Acolo unde, toate datele ce pot fi consultate indică pierderi teritoriale înregistrate de ruși în două luni de contraofensivă ucraineană la foc mic, dar aprig, cât ceea ce reușiseră să ocupe într-un orizont de timp de câteva ori mai mare. Și acolo unde, toate datele ce pot fi consultate indică faptul că Ucraina nu a aruncat încă în luptă grosul trupelor instruite de aliați și nici grosul echipamentelor primite de la donatorii externi.

Crimeea ocupată este azi mai vulnerabilă ca oricând în ultimii peste nouă ani și mai aproape ca niciodată de o decuplare de invadator. Bahmutul care a creat cimitire vaste în Rusia este, la rândul său, pe punctul de a fi recapturat de ucraineni (poate nu neapărat în imediat, dar sigur într-un orizont rezonabil de timp). Pot fi date și alte exemple de pe vastul front, dar acestea două au rezonanța de cel mai relevant impact – din punct de vedere strategic, propagandistic și politic.

Începând cu iulie, când a casat acordul privind cerealele, și continuând cu august, când a creat o presiune semnificativă în perimetrul polono-baltic și chiar la granițele României, Putin creează la frontierele Ucrainei o agitație fără echivalent în ultimele 18 luni de război.

Însă procedează astfel nu dintr-un prea plin de soluții reale la problemele acute și cronice, ci dintr-un deficit care se potențează.

Corolarul este acela că, departe de a păstra monopolul inițiativei, prin astfel de subterfugii (cu gradul lor ridicat și de tratat serios de pericole, pe orizontală, pentru aliații Ucrainei), Putin riscă el însuși mult – respectiv ridicarea unui zid și mai solid de către jucătorii non-ucraineni din acest război deja prea complicat pentru Moscova.