Executându-l pe Prigojin și lichidând odată cu el căpeteniile de prim rang ale Wagner, Putin a rezolvat, fără îndoială, deși cu mare și grăitoare întârziere, o problemă extrem de presantă.
La asta se adaugă destabilizarea prealabilă a grupului de mercenari, pe linia eșaloanelor inferioare, prin exilarea unei bune părți a lor în Belarus coroborat cu dezarmarea acestora, imediat după rebeliunea din 23-24 iunie.
Că, din perspectiva Kremlinului, de data asta lucrurile au fost făcute cât se poate de bine, în condițiile date, s-a văzut imediat după anunțarea prăbușirii avionului care-i avea la bord pe Evgheni Prigojin și acoliții săi.
După câteva și răzlețe postări „optimiste”, la cald, ale unor indivizi din rândul mercenarilor sau poate ale unor provocatori montați de FSB și/sau GRU, care păreau să promită o regrupare pentru răzbunare, peste ele s-a așternut la fel de fulgerător praful.
În schimb, anunțul cu adevărat relevant și de luat în seamă a fost altul, acela care le-a urmat posturilor la scurtă vreme și prin care mercenarilor li s-a transmis că sunt de-acum șomeri, iar fiecare se află pe cont propriu, pe piața muncii a crimei – națională și internațională. O piață a muncii mereu fecundă, e drept, dar momentan nu foarte îngăduitoare cu și simplu de penetrat de către killerii plătiți în CV-ul cărora a figurat în ultimii ani, ca angajator, Grupul Wagner.
Probabil, unii dintre ei vor fi absorbiți în structurile difuze de securitate ale Rusiei, alții în diverse structuri ale armatei sau altor grupări mercenare, alții vor fi arestați, unii pur și simplu vor primi un glonț în ceafă, alții mai degrabă vor cădea de la etaj, iar unii vor reuși cumva să găsească breșe în năvod și să scape, spre a se face o perioadă nevăzuți.
Altfel spus, ultimele lopeți de pământ aruncate zilele astea peste sicriele cu rămășițele lui Prigojin, Utkin & Colaboratorii Premium, nu vor fi fost și ultimele prăvălite peste copârșeul mai încăpător al grupării propriu-zise.
Pentru ca opera să fie completă, măcelul și destructurarea vor mai continua o perioadă, căci bula Wagner, care s-a spart definitiv la 23 august 2023, fusese totuși nespecific de dodoloață chiar și după standardele paramilitare din Rusia lui Putin.
Concomitent, Kremlinul a operat cu aplomb și în planul comunicării.
Înmormântările liderilor rebeli au fost acoperite cu un strat gros de anonimat de către mass-media oficială. Iar dacă regimul Putin va găsi soluții pentru accelerarea uitării lui Prigojin, ca banal individ, dar mai ales prin ceea ce el a reprezentat, cu siguranță ele vor fi accesate. Până la urmă, Putin – până la război și mai ales după declanșarea lui – șterge si rescrie istoria la un nivel mult superior celui specific unui individ și unei grupări armate.
Dar a îngropat dictatorul de la Moscova și restul problemelor sale, odată cu înhumarea lui Prigojin, a ciracilor săi și, eventual, a sute sau poate mai mult de atât dintre soldații-mercenari care l-au slujit pe bucătarul nehalit?
Cu siguranță, nu!
Pe lângă provocările de anvergură care i se aștern lui Putin în față – multe neavând rădăcini comune cu Prigojin, în schimb fiind modelate de mersul frontului din Ucraina – există șanse reale ca pe Volga să nu curgă prea multă apă până în clipa în care povestea Prigojin-Wagner să pară mai degrabă un episod marginal comparativ cu ceea ce pot avea de înfruntat cei de la Kremlin. Căci, deși contraofensiva Kievului nu avansează în stil hollywodian, totuși războiul merge periculos de prost pentru Moscova. Desigur, rămâne în picioare și scenariul în care semințele otrăvite deja sădite de rebeliune și de lichidarea rebelului-șef să adauge variabile toxice noi, de sorginte internă, unui proces în plină acumulare de variabile toxice noi, de sorginte externă. Dar acest ultim aspect va fi mai degrabă ceva de calibrul unui complement.
Prigojin a dispărut fizic de pe harta războiului ruso-ucrainean într-un moment în care el însuși mai putea face puține pentru a contribui semnificativ la influențarea lui. A dispărut, totodată, într-un moment în care, după eșecul rebeliunii, i se diminuase și capacitatea de modelare a unui eventual front intern, cel al luptelor intestine. Însă la fel de adevărat este și faptul că cu cât ar fi reușit să rămână pur și simplu în viață, cu atât ar fi putut compensa parte din pierderile de portanță și importanță suferite, subminând implicit, prin însăși prezența sa fizică, prestanța și autoritatea unui dictator deja aflat în corzi.
Acum, însă, că Prigojin s-a dus la loc cu verdeață, iar Wagner, în ansamblul său, l-a urmat până și la acest capitol, miza principală a evoluțiilor potențiale își mută din nou centrul de greutate spre terenul de luptă din Ucraina. Mai precis, spre câștigurile obținute greu, dar constant și tot mai conturat de contraofensiva ucraineană.
Acolo unde, pentru relativ scurtă vreme, factorul Prigojin părea să catalizeze el evoluții externe (pe frontul din Ucraina), pornind de la evoluții interne (deschiderea jocului pe linia luptelor intestine), odată cu lichidarea lui s-a revenit la situația în care evoluțiile externe (de pe frontul din Ucraina) să fie în pole position pentru a cataliza evoluții interne (în sânul regimului rus).
Viu și mort, Prigojin rămâne cu partitura sa. E drept, una lăsată neterminată cât a fost viu, și tot incompletă rămasă, în noua sa condiție, de mort.
Din fericire, pentru Ucraina sincronizarea a fost destul de bună. Tocmai când nu a mai putut el, Prigojin, să fezandeze vânatul, săpând din interior, în baza unei agende „natural” de meschine, la temelia capacității armatei ruse de a ține frontul în mod optim, au început ucrainenii să devină eficienți în contraofensiva în curs, în ciuda obstacolelor uriașe din teren.
Pe măsură ce apar primele succese ale armatei Ucrainei, tocmai în zonele cele mai sensibile și bine apărate de către ruși ale frontului, vom avea cu siguranță ocazia de a înțelege mai bine cât de multe dintre problemele de fond ale lui Putin au rămas nerezolvate după ce dictatorul a reușit să se debaraseze de problema Prigojin – una spinoasă și extrem de presantă, dar, până la urmă, doar una printre atâtea altele.
