Într-o țară ca Rusia se fură din reflex, mai ales la nivel înalt. Șpăgile se iau și se dau ca în filosofia lui Kant – când din înclinație, când din datorie. Pedepse, într-adevăr, există, dar nu pentru a eradica flagelul, ci pentru a pune din când în când ordine în bostănărie: pentru a-i pedepsi pe cei luați de val, care nu mai respectă „ierarhia” în materie de rapt; pentru a-i pedepsi pe cei care trădează într-un fel sau altul sistemul, iar nu poporul; sau pur și simplu atunci când, anumite circumstanțe fierbinți impun abatorizarea de țapi ispășitori.

În Rusia contemporană e chiar o armonie, pe linia asta: fură cot la cot Putin (vezi palatele, iahturile, vilele, apartamentele, avioanele familiei, etc), amicii lui, șefii mari și mici din armată, șefii mari și mici din servicii ori poliție, șefii mari și mici din Biserica Ortodoxă Rusă, universități, administrație, companii de stat, spitale, teatre, orfelinate, etc.

În Rusia, furtul din avutul public nu a fost și nu este o rușine, ci un mod de a fi. E pașaportul cu care îți dovedești apartenența la „elită” și – în funcție de cât, cum, alături de cine și de unde furi – este biletul de ordine care indică la ce etaj al elitei te afli.

Cu câțiva ani înaintea declanșării invaziei totale din Ucraina, un fin cunoscător al spațiului ex-sovietic, Edward Lucas, zugrăvea în mod grăitor gradul de expansiune al acestei cangrene:

• „Regimul a prezidat peste o orgie a lăcomiei și risipei, iar cu cei peste un trilion de dolari obținuți din petrol și gaz în perioada 2000-2010 s-au construit și s-au reparat foarte puține lucruri. Vizitatorul ar putea fi impresionat de limuzinele negre strălucitoare care inundă străzile Moscovei, de apartamentele de lux din blocurile turn sau de mallurile opulente, dar va căuta în van o rețea de căi ferate de mare viteză, universități noi de talie mondială sau chiar o autostradă decentă care leagă Rusia de provinciile sale îndepărtate de pe coasta Pacificului”. (Edward Lucas, Joc dublu. Spionii, minciunile și mistificările Rusiei în Occident, p. 96, Humanitas, 2018).

Tocmai de aceea, în Rusia lui Putin nivelul de toleranță la furtul din „avutul obștesc” e mult dincolo de capacitatea occidentalilor de a înțelege. Și nu din alt motiv, atunci când apar știri despre oficiali ruși prinși cu teancuri la saltea, ori vile, bolizi și iahturi prin Occident, întrebarea corectă nu este CU CE i-au prins, ci DE CE i-au agățat și mai ales, DE CE ACUM?

În general, având în vedere opacitatea sistemului și caracatița de complicități la vârf, pentru privirea din afară nu era întotdeauna evidentă povestea din spatele unor asemenea episoade de subită luptă anticorupție. În schimb, războiul din Ucraina favorizează ridicarea ceții, mai ales când e vorba de șefi din armată.

Oare nu este ușor suspect atunci când, în plin război, sunt arestați doi ofițeri, oficial „doar” pentru infracțiuni de corupție, după ce și Putin, și sistemul girat de el trăiseră bine-merci, trei decenii la rând, într-o călduță simbioză cu asemenea indivizi, iar asta fără să facă o dramă din afacerile oneroase ale generalilor, coloneilor și altor zeci, sute, poate mii de gradați ce și-au umflat burțile deja umflate pe seama capitalului financiar și uman al armatei ruse și, mai larg, al bugetului federal?

Există, în cazuri ca ale celor doi generali, ceva ce din principiu nu se pupă – pe de o parte, toleranța istorică și uriașă la corupție din partea statului rus, iar pe de alta încătușarea pentru acest „mizilic” numit corupție a unor figuri-cheie din structurile înalte ale armatei fix în vreme de război. S-ar presupune că logica rece funcționează cu atât mai mult în situații atât de critice: dacă generalul e stăpân pe situație, deci treaba merge-brici, orice alt aspect, mai ales unul „banal” după standardele ruse, precum cel ce ține de moralitate, saltă în plan secund – fie îi e trecut cu vederea, fie îi e amânată execuția (toate astea motivate – cum altfel? – de „rațiuni superioare de stat”).

Probabil că în acest cadru, mai degrabă decât în oricare altul, ar trebui plasată recenta arestare, sub acuzații de corupție, a celor generali însărcinați cu apărarea aeriană a Moscovei și armatei – Konstantin Oghienko și Dmitri Beliațki.

Departe de a fi un exercițiu instituțional onest de demascare și pedepsire a necinstiților, episodul sugerează existența unei probleme infinit mai grave: capitala Rusiei este profund vulnerabilă în fața incursiunilor explozive la propriu ale dronelor ucrainene.

Mai mult, după câteva luni în care ucrainenii țin în șah cerul Moscovei, împrejurimile, clădirile și aeroporturile sale, la pachet cu starea de spirit a populației și chiar a dictatorului, e limpede că Putin resimte o criză de soluții; una cu atât mai apăsătoare și riscantă cu cât situația tinde, în realitate, să se deterioreze.

Nu zice nimeni că generalii arestați recent nu au furat (ba din contră, e de bănuit că nu au furat doar atât cât li s-a imputat și nici doar în perioada reținută de anchetatori), dar privind lucrurile prin lentila lui Putin problema reală este mai degrabă aceea că – vorbă deja celebră șila noi – „au furat, dar nu au și făcut”.

Practic, prin epurarea penală a respectivilor, regimul de la Kremlin comite un act neoficial de recunoaștere a situației grave în care se găsește capitala, dar în care se regăsesc deopotrivă și reședințele lui Putin însuși din jurul acesteia.

Nu este aici ceva legat de lupta anticorupție, ci de lupta din Ucraina, care până să ajungă a se extinde spre Kiev, iată că a ajuns mai repede să se întindă spre Moscova.

De reținut, pentru completarea contextului, că anunțurile privind arestarea a doi generali însărcinați cu toaleta cerului moscovit vin într-un moment de răscruce.

Apar semnale oficiale și de la un nivel interesant de înalt – Blinken, Stoltenberg, de pildă – că operațiunile ucrainene de contraofensivă totuși rodesc.

Iar aceste semnale sunt cu atât mai relevante pentru economia largă a războiului ruso-ucrainean cu cât proiectează o lumină pozitivă după o serie oarecum derutantă de umbre care s-au succedat în ultimele săptămâni.

Săptămâni în care, deopotrivă neoficial (articole pe surse în special în mari publicații americane) și oficial (relatările, atâtea câte au fost, privitoare la întâlnirile dintre lideri militari ucraineni, americani, britanici și NATO), s-au dezbătut mai puțin succesele de etapă și mai mult sincopele contraofensivei ucrainene demarată acum trei luni.

Eventualele ajustări operate, pe acest fundal, la nivelul strategiei și conducerii militare a Ucrainei, este probabil să fi dat deja primele roade, iar la fel de probabil este că la nivelul Kremlinul se anticipează că vor rodi și mai mult decât poate fi observat în prezent.

Oricum ar sta lucrurile, devine verosimil faptul că regimul Putin este zilele astea mai îngrijorat decât până acum de dinamica de ansamblu și, în particular, chiar mai sensibil la ceea ce ține de evoluțiile actuale și potențiale care privesc Moscova.

Ceva, e tot mai limpede, nu funcționează în parametrii agreați, cel puțin nu din perspectiva apărării capitalei. Iar pentru a regla situația, Putin a apelat iarăși la lupta anticorupție împotriva unor generali cu siguranță hulpavi, dar probabil nu mai hulpavi azi decât fuseseră până mai ieri.

„Autocrații secolului XX tânjesc după acea legitimitate pe care numai legea le-o poate oferi. (…) Dacă vrei să desființezi un ONG, nu-i arestezi membrii. Trimiți inspectorii sanitari să îi închidă temporar sediul, în așteptarea verificării unei serii de presupuse încălcări ale regulilor de igienă” – scria jurnalistul William J. Dobson, in 2015 (Dictatura 2.0. În culisele luptei mondiale pentru democrație, p. 72, Litera, 2015).

După acest calapod, autocratul rus de secol XXI, Vladimir Putin, trimite acum FSB-ul și procuratura pentru verificarea unor „presupuse încălcări ale regulilor de igienă”… morală. Dar nu contra unor ONG-uri, căci în Rusia nu mai există ONG-uri, ci împotriva unor ofițeri superiori care l-au făcut pe comandantul suprem să se simtă mai fragil și mai amenințat – la el în casă, dar și în birou.