Răspunsul definitiv și încurajator al Americii lui Biden la Rusia lui Putin și China lui Xi

10 februarie 2007, hotelul Bayerischer Hof, din München, locul de desfășurare a Conferinței pentru Securitate din capitala bavareză:

„În dimineața zilei în care a luat apoi cuvântul președintele Rusiei, a vorbit cancelarul german, Angela Merkel. Cei care stăteau în apropierea lui Putin au putut vedea cum acesta făcea modificări pe manuscrisul ce i-l dăduseră membrii staffului său, tăind paragrafe întregi și inserând altele, făcându-și note pe margine și, din când în când, dând din cap parcă a supărare, neluând aproape deloc în seamă ceea ce spunea Numărul Unu german conducătorilor lumii, experților în apărare și analiștilor politici adunați în acea sală de bal cu aer condiționat și puternic iluminată. Era absolut clar că Putin nu avea nevoie să îi aprobe cineva discursul pe care tocmai urma să-l țină și, cu atât mai puțin, pentru stabilirea cursului pe care îl vor urma relațiile Rusiei cu Vestul, în general, și cu Statele Unite, în particular„. (Michael Sturmer, Editura Litera, 2011, p. 21 și 22)

Conform naratorului, în cuvântarea sa, dictatorul moscovit care în anul următor avea să facă un prim pas elocvent prin declanșarea războiului din Georgia (ca prim preludiu la invazia în etape din Ucraina), a tocat mărunt audiența de la München cu deja arhicunoscutele teze-fierăstrău despre lumea multipolară, nedreptățile la adresa Rusiei, etc, ș.a.m.d…

Despre natura de premeditare a violului putinist în serie asupra dreptului internațional și despre natura de premeditare a crimelor putiniste împotriva umanității s-a scris din varii perspective, începând cu 24 februarie 2022. Momentul citat mai sus și expus de Michael Sturmer în cartea sa contribuie cu un plus de claritate la dezbaterea din prezent, furnizând un indiciu suplimentar că, atâția ani în șir, Rusia lui Putin de fapt nu discutase nici o clipă cu Occidentul fără să țină sub masă bâta războiului.

Este tot mai limpede că dacă Putin a așteptat totuși până la 24 februarie 2022 cu declanșarea atacului comprehensiv și final, a făcut asta nu din jenă față de dreptul internațional și nici din curiozitatea de a sonda argumentele Occidentului, ci din nevoia infinit mai meschină de a asigura timpul necesar pregătirilor specifice etapei decisive: pentru a inflama până la punctul considerat optim opinia publică internațională, pentru a otrăvi suficient de mult opinia publică internă și pentru a-și antrena armata, mercenarii și serviciile de securitate în episodice condiții reale de conflict, dar totuși miniaturale comparativ cu cele ale operațiunii finale, în curs, din Ucraina (căci probabil terenuri de antrenament în condiții de teatru real fuseseră în tot acest timp, din perspectiva Kremlinului, și Georgia, și Donbas, și Crimeea, și Siria, și Africa).

Judecând azi prin prisma războiului total din Ucraina și coroborând asta cu analiza retrospectivă a discursurilor, gesturilor și acțiunilor agresive ale Moscovei din intervalul 2007-2022, devine limpede că Occidentul a ascultat, a privit și a interpretat ceea ce venea dinspre Moscova în cheia cea mai ofertantă sub aspectul propriului confort politic, de afaceri și militar.

Dar vremurile acelea s-au dus! Duse la vale sunt măștile lui Putin, duse sunt în sfârșit naivitatea / superficialitatea / oportunismul pur occidentale în lecturarea, interpretarea și înțelegerea adecvată a Rusiei contemporane.

S-a putut vedea asta din retorica și acțiunile Vestului, cele care au urmat momentului 24 februarie 2022. Iar zilele trecute, SUA au pus noul tablou în rama cea mai adaptată noii optici pe care Occidentul o are față de Rusia (și, foarte important, față de China însăși).

Modalitatea? Publicarea în Foreign Affairs a unui text-manifest al Casei Albe, sub semnătura lui Jack Sullivan, consilierul de securitate națională al președintelui Biden.

Printre altele, multe altele, se afirmă următoarele, în acest adevărat document public de poziție care mai degrabă decât un bilanț al ultimelor 20 de luni este înainte de toate o lovitură cu bătaie lungă, pentru anii următori (motiv pentru care, Universul.net și publică textul lui Sullivan în traducere integrală):

„Și am recunoscut că Washingtonul nu își mai permite o abordare nedisciplinată a utilizării forței militare, chiar dacă noi am mobilizat un efort masiv pentru a apăra Ucraina și a opri agresiunea rusă. Administrația Biden înțelege noile realități ale puterii. Și de aceea vom părăsi America mai puternică decât am găsit-o„.
„Abordarea noastră în Ucraina este sustenabilă și, spre deosebire de cei care spun contrariul, îmbunătățește capacitatea Statelor Unite de a face față tuturor situațiilor neprevăzute din Indo-Pacific. Poporul american recunoaște un bătăuș când vede unul. Înțelege că, dacă ar retrage sprijinul SUA din Ucraina, nu doar i-ar pune pe ucraineni într-un dezavantaj sever în timp ce se apără, ci ar și crea un precedent teribil, încurajând agresiunea în Europa și nu numai. Sprijinul american pentru Ucraina este larg și profund și va dura„.

Textul lui Sullivan, care însă angajează administrația Biden, face un arc peste timp și oferă, peste 16 ani și câteva conflicte mai târziu, răspunsul pe care Occidentul nu i l-a trântit în față lui Putin nici la Conferința pentru Securitate de la München, în 2007, nici la Summitul NATO de la București, în 2008, adică în cele două momente critice în care ar mai fi fost timp pentru temperarea fără costuri majore a iluziilor țaristo-sovietice nutrite de Putin. După München 2007 și mai ales după București 2008, știm acum bine din cum au decurs lucrurile: timpul a expirat.

Dar pe atunci, în concertul marilor puteri, America ar fi fost singură, marile cancelarii europene de pe continent fugind de orice perspectivă care le putea aliena interesele conectate la Rusia.

Acum, pe fondul războiului rusesc total din Ucraina și a amenințării reale cu unul chinezesc, pe măsură, în Taiwan, America nu mai este singură. Aceleași mari cancelarii europene continentale, care în 2007 și 2008 s-au temut să se alăture SUA în orice demers mai contondent față de Rusia, azi au de ce să se teamă dacă America s-ar îndepărta de ele s-au dacă ele însele s-ar mai distanța o dată de America.

Textul semnat de Sullivan și asumat de Biden a limpezit apele, măcar în ceasul al 13-lea, și oferă o perspectivă.

Ca să încheiem rotund și tocmai în spiritul ironiei sinistre marca Putin, merită punctat, mai jos, ceea mai nota Michael Sturmer la vremea respectivă, citându-l pe însuși Putin:

„Liderul unui imperiu destrămat avertiza Statele Unite că ordinea unipolară a viselor de după Războiul Rece depășea capacitățile de care dispun: < Ar fi o lume în care nu există decât un singur stăpân, un singur suveran. Ceea ce, în cele din urmă, este dăunător pentru toți cei care fac parte din acest sistem, dar și pentru puterea suverană, pentru că se distruge pe sine dinăuntru„. – p. 23

Ei bine, acea lume cu „un singur stăpân, un singur suveran”, acea lume în care, iată, fix vorba lui Putin, „este dăunător pentru toți cei care fac parte din acest sistem, dar și pentru puterea suverană, pentru că se distruge pe sine dinăuntru”, era și este nimic altceva decât descrierea precisă pe care Vladimir Putin o făcea atunci chiar Rusiei lui Vladimir Putin.

O Rusie de ieri și de azi, ca un stomac întors pe dos.