Éric Zemmour deschide un nou capitol în lunga istorie rasistă a Franței – comentariu New York Times

Franța este casa lui „Liberté, Égalité et Fraternité” și locul de naștere al Drepturilor Omului. Dar trecerea simultană prin tradițiile politice ale țării are o tulpină mult mai întunecată de rasism și antisemitism. Se pare că s-ar putea deschide un nou capitol, mai virulent, din istoria acelui bigotism francez, cu un campion aparent puțin probabil, scriu Mitchell Abidor (autor al mai multor cărți despre istoria franceză) și Miguel Lago (politolog care predă la Sciences Po Paris), în New York Times.

<< Éric Zemmour, un polemist de extremă dreaptă care a declarat oficial, marți, că va candida la alegerile prezidențiale din aprilie anul viitor, este cea mai puternică și extremă voce a rasismului francez de astăzi. În timp ce cifrele sondajelor sale au început să scadă de la maximul atins la începutul acestei toamne, campania dezbinătoare a lui Zemmour a rezonat cu o parte semnificativă a alegătorilor și el se află încă printre candidații de frunte. Face titluri în presa națională și dezlănțuie un bigotism vicios în sfera mainstream, iar într-un mod nemaivăzut de ani buni.

Marea ironie este că domnul Zemmour, condamnat de două ori pentru incitare la ură rasială și discriminare, este evreu – un membru al comunității vizate cândva de rasiștii ale căror tradiții le moștenește și invocă. El a actualizat, pentru noua epocă, cea mai veche ură a Franței.

Rădăcinile extremei drepte franceze actuale pot fi înțelese doar în contextul preistoriei sale.

Antisemitismul religios a fost multă vreme un element de bază al gândirii reacţionare în Franţa. În secolul al XIX-lea, aceasta s-a transformat în antisemitism economic și politic, căpătând forma definitivă în jurul perioadei Afacerii Dreyfus, scandalul în care a fost implicat ofițerul militar evreu, Alfred Dreyfus, acuzat pe nedrept și condamnat pentru transmiterea de secrete către Germania. Bătălia dintre susținătorii lui Dreyfus și acuzatorii săi a ajuns să definească politica franceză. Perioada a adus cu ea apariția unor ziare antisemite, precum „La Libre Parole”, al căror frontispiciu afișa sloganul „Franța pentru francezi”, un slogan încă favorit al dreptei franceze. Această mișcare și-a dus traiul până în secolul XX. Ultimul său capitol a fost cel al guvernului de la Vichy, aliniat naziștilor, și participarea franceză la arestarea evreilor, pentru deportare și ucidere.

După Holocaust, antisemitismul nu a mai fost viabil ca mișcare politică – deși nu a fost niciodată eliminat complet din societate. Odată cu apariția imigrației în masă din fostele colonii ale Franței, antisemitismul a fost în mare parte înlocuit de rasismul anti-negru și, mai ales, anti-arab. Începând cu anii 1970, vocea politică a acestui rasism a fost reprezentată de partidul de extremă dreapta Frontul Național, renumit acum Adunarea Națională (Rassemblement National, orig. fr. – n.tr.) ca parte a unei încercări de a pătrunde în curentul mainstream. Acest partid a ajuns de două ori în al doilea tur al alegerilor prezidențiale, în 2002 și 2017. Domnul Zemmour îl depășește acum pe dreapta.

Nu este nevoie de mult pentru a vedea rădăcinile ideologiei domnului Zemmour: insistența lui că Franța este angajată într-un război religios cu islamul și într-un război rasial cu populația sa neagră și arabă; că întregi cartiere din marile sale orașe au fost „colonizate” de musulmani; că islamul este o religie a terorii; că musulmanii francezi trebuie să fie făcuți să aleagă între islam și Franța (despre care el consideră că se exclud reciproc). Toate acestea sunt o actualizare a urii față de evrei, de acum un secol și un sfert.

În același mod în care antisemiții din trecut i-au acuzat pe evreii atotputernici, malefici, că sunt vinovați de crime de tot felul și chiar că au provocat inundarea Senei, pentru domnul Zemmour nu există nicio crimă pentru care musulmanii să nu fie vinovați. Cauza ex-urbanizării, cu oameni forțați să șofeze spre serviciu, de la casele lor îndepărtate? „Ocupația” imigrantă a orașelor și suburbiilor acestora. Răspândirea drogurilor? Toți minorii neînsoțiți ai imigranților sunt traficanți de droguri. Cauza deficitului de resurse în spitale? Abuzarea de către imigranți a unui sistem la care ei nu contribuie.

Soluția lui la aceste probleme – și la toate celelalte – este simplă. La fel ca antisemiții din trecutul Franței, el vrea să reducă prezența imigranților în viața țării. Locuințele sociale ar trebui să fie disponibile doar pentru francezi, prin care vrea să spună francezi albi. Cum îi va exclude pe musulmanii naturalizați sau născuți în Franța, este ceva ce el nu explică, dar nici nu e asta ideea. Rasismul este singurul aspect care contează.

Domnul Zemmour nu este orb la această moștenire istorică. El nu este doar un demagog; este, de asemenea, scriitor și istoric popular. El citează în mod regulat din personaje politice reacţionare, scriitori şi gânditori din istoria Franţei, în special din timpul Afacerii Dreyfus. Printre numeroasele revizuiri pe care le face istoriei Franței, dl Zemmour continuă să susțină afirmația pe care a făcut-o pentru prima dată în 2014, cum că Philippe Pétain, liderul guvernului colaboraționist francez, i-a protejat pe evreii francezi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ajutând doar la deportarea evreilor străini.

El a revizuit, de asemenea, istoria Afacerii Dreyfus. Domnul Zemmour spune că Statul Major francez, unde era detașat Dreyfus și de la care se presupunea că ar fi furat documente, era îndreptățit să-l suspecteze pe Dreyfus de spionaj pentru că era german. Acest lucru este fals. Totuși, mai scandaloasă este afirmația lui că ambele tabere din Afacerea Dreyfus au avut motive „nobile”. Nu contează că Dreyfus a fost exonerat. Acuzatorii săi, spune domnul Zemmour, au fost mânați de preocuparea lor pentru „națiune”. Noblețea celor care l-au condamnat pe Dreyfus a fost multă vreme o opinie marginală. Nu mai este.

Exprimând aceste poziții, domnul Zemmour, un evreu algerian, pune pe tapet o versiune pervertită a asimilaționismului evreiesc. Amenințarea reprezentată de antisemitismul de dreapta francez a murit demult. Atacurile asupra evreilor francezi din ultimii ani au fost opera unor indivizi izolați, mafioți sau teroriști. Atunci când evreii din țară au fost cu adevărat în pericol, s-a întâmplat așa pentru că guvernul s-a aflat în spatele amenințărilor. Nu este cazul astăzi. La domnul Zemmour, evreul, anterior un actor din afară, este acum unul din interior, iar evreul din interior apără Franța chiar și atunci când Franța le-a făcut rău evreilor.

Comunitatea evreiască, precum toată Franța, este profund divizată în privința domnului Zemmour. Există evrei în toate taberele, de la domnul Zemmour și cel mai apropiat asistent al său, Sarah Knafo, până la principalul dușman intelectual al domnului Zemmour, Bernard-Henri Lévy. Având în vedere această divizare, printre multele apecte pe care le reprezintă campania Zemmour se numără asimilarea evreilor francezi.

Pe măsură ce domnul Zemmour se prezintă ca vocea Franței, ca „salvatorul” ei, evreimea sa îi servește lui și extremei drepte. Apărând episodul Vichy, apărându-l pe Pétain, apărând colonialismul francez și chiar masacrarea de către acesta a „arabilor și anumitor evrei”, așa cum a făcut recent, el, ca evreu, absolvă dreapta franceză de cele mai grave pete și o ajută să-și asigure o nouă ducând un război împotriva musulmanilor.

Evreul ca pretext în rasismul anti-imigranți, ca voce a normalizării sale în discursul public, este o dezvoltare nouă, înspăimântătoare. Rezultatele sunt imprevizibile, dar nu de bun augur. >>

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s