„Frontiera extrem de dinamică a inovației financiare poate părea un ceva intimidant. Concepte precum descentralizare, registrele distribuite și criptare simetrică îi pot deruta pe cei din afară. Prin urmare, oamenii de știință și autoritățile de reglementare ar putea răsufla ușurați să găsească paralele între lumea în plină dezvoltare a stablecoins – jetoane digitale care sunt legate de o monedă sau de mărfuri existente – și epoca „Free Banking” din America secolului XIX. Într-adevăr, discuțiile recente cu pivrie la monedele stabile au stârnit o dezbatere aprinsă în jurul istoriei banilor emiși în mod privat”, notează The Economist.

<< Împreună, zecile de stablecoins existente, printre care Dai, Tether și USD, au o capitalizare de piață de aproape 150 de miliarde de dolari. Pe măsură ce au explodat în valoare, asemănarea lor cu băncile a început să atragă atenția autorităților de reglementare. La fel ca băncile, ele preiau de fapt depozite și promit răscumpărare imediată; dacă mulți deținători doresc să-și retragă banii în același timp, iar emitentul deține active riscante, atunci monedele digitale ar putea fi în pericol de a se prăbuși. Pe 30 noiembrie, Janet Yellen, secretarul trezoreriei Americii, a declarat că jetoanele prezentau „riscuri semnificative” și a făcut presiuni pentru mai multe reglementări.

Înainte ca America să instituie o monedă națională, în 1863, băncile emiteau propriile bancnote, susținute de active și răscumpărate pentru aur sau argint. Criticii stablecoins se referă adesea la această perioadă de operațiuni bancare libere și, în special, de exemplu al băncilor „sălbatice” instabile, ca la un semnal de avertizare. Gary Gensler, președintele Comisiei pentru Valori Mobiliare și Burse, principalul organ de supraveghere al piețelor americane, și Elizabeth Warren, senator democrat, au comparat monedele stabile cu pisicile sălbatice; la fel și un articol recent al lui Gary Gorton, de la Universitatea Yale, și Jeffery Zhang, de la Rezerva Federală. Comparația nu este însă atât de clară.

Absența unei monede naționale înainte de 1863 a creat ineficiențe economice evidente. Dolari emiși de bănci necunoscute, aflate departe de casă, erau tranzacționați cu discount, din cauza lipsei de informații despre sănătatea financiară a emitenților lor. Pentru banca emitentă, era un avantaj ca bancnotele să circule departe, deoarece era foarte puțin probabil ca deținătorii să se prezinte pentru a le răscumpăra. Acest aranjament a dus la apariția unor șarlatani precum Andrew Dexter, care a cumpărat bănci din nord-estul Americii și a emis volume uriașe de bancnote frauduloase. S-a descoperit că o bancă emisese în jur de 580.000 de dolari — aproximativ 13 milioane de dolari în bani de astăzi — în condițiile în care tot ce deținea era 86,48 dolari în metale prețioase. Într-un alt caz, din 1838, oficialii de stat din Michigan au descoperit în casetele care ar fi trebuit să conțină monedele pentru care deponenții își puteau răscumpăra bancnotele erau numai plumb și sticlă pisată.

Criticii susțin că comparațiile cu stablecoins sunt limpezi. Tether, cel mai mare emitent de stablecoins, cu 74 de miliarde de dolari în jetoane aflate în circulație, a fost amendat cu 41 de milioane de dolari de către Commodity Futures Trading Commission, în octombrie, pentru că pretinsese, între 2016 și 2019, că era susținut integral de active. (Tether a răspuns, arătând că „nu există nicio constatare că jetoanele Tether nu au fost susținute în totalitate, în orice moment, pur și simplu că rezervele nu au fost toate în numerar și toate într-un cont bancar dedicat, pe numele Tether, în orice moment” și că nu a eșuat niciodată în a satisface cererile de răscumpărare).

Cu toate acestea, există și diferențe între stablecoins și banii privați din America antebelică. Pe atunci, cine avea nevoie de servicii bancare sau de valută trebuia să-și pună soarta financiară în mâinile unor instituții opace și riscante. În schimb, nimeni din lumea bogată nu este obligat să dețină stablecoins; alternative mai sigure, cum ar fi depozitele bancare asigurate și numerarul, sunt disponibile cu ușurință.

Nici nu este clar că băncile sălbatice sunt însumarea întregii experiențe istorice a banilor emiși în mod privat. George Selgin, de la Institutul Cato, un think-tank libertarian, a asemănat utilizarea termenului wildcat banking, de către criticii emisiunilor de bani privați, cu utilizarea hiperinflației interbelice din Germania de către criticii emisiunii de bani făcute de banca centrală: ambele sunt exemple extreme și negative, mai degrabă decât reprezentative. Sistemul de Free banking din Scoția, din perioada 1716-1844, de exemplu, este adesea citat ca o perioadă de stabilitate. Trei bănci mari și câțiva creditori mai mici au emis valută și și-au răscumpărat bancnotele la valoarea lor totală.

În plus, cel puțin unele dintre problemele cu Free banking-ul american ar fi putut reflecta mai degrabă o reglementare slabă decât o absență totală a acesteia. Băncilor nu li s-a permis adesea să aibă rețele de sucursale, iar activitatea bancară interstatală a fost aproape imposibilă, ceea ce a limitat extinderea instituțiilor de succes și de încredere. Mulți au fost, de asemenea, obligați să dețină obligațiuni de stat volatile, drept garanție. Scăderile valorii acestora putea – și au făcut-o – să provoace crize bancare locale.

Patrularea la frontieră

Doar istoria, presărată atât cu șarlatanii din America de secol XIX, cât și cu finanțatori de seamă din Scoția epocii georgiene, nu poate rezolva întrebarea: cât de periculoase sunt stablecoins? Dar poate o lecție mai puțin apreciată din partea Free banking-ului este aceea că, dacă inovația nu trebuie înăbușită, totuși calitatea reglementării contează. Un raport publicat luna trecută de Working Group on Financial Markets a recomandat tratarea emitenților de stablecoins drept instituțiile de depozite. Furnizorii spun că acest grad de supraveghere este sufocant. O astfel de reglementare le-ar oferi, totuși, un premiu: conturi la Rezerva Federală, care le-ar permite să deconteze plățile direct, în loc să o facă prin bănci comerciale.

O idee, detaliată de domnii Gorton și Zhang și susținută de domnul Selgin și de către Dan Awrey de la Universitatea Cornell, ar fi aceea de a pune cu ușurință la dispoziție conturile de rezervă oricărui furnizor de stablecoin, cu condiția să-și păstreze toate activele într-un astfel de cont. Asta ar însemna că moneda este susținută în totalitate cu cel mai sigur activ posibil: rezervele băncii centrale, care nu prezintă riscuri în ceea ce privește lichiditatea, scadența sau creditul. Poate că experții sunt divizați când vine vorba de măsura în care prea multe sau pre puține reglementări au dus la decesul „pisicilor sălbatice”. Dar stablecoins pot evita soarta asta. >>