„Kremlinul a fost luat prin surprindere de criza subită din Kazahstan, care, după ce a început ca un protest împotriva creșterii prețului combustibilului, s-a răspândit în întreaga țară cu viteza fulgerului și a ajuns la violențe în fosta capitală Almatî. Cu doar câteva zile înainte de Anul Nou, președintele rus Vladimir Putin l-a găzduit atât pe actualul președinte kazah Kassim-Jomart Tokaiev, cât și pe predecesorul și patronul său extrem de influent, Nursultan Nazarbaiev, la Sankt Petersburg, la un summit informal al mai multor lideri post-sovietici. Nimic din ceea ce-a urmat nu era anticipat atunci”, scrie Dmitri Trenin într-o analiză Carnegie Moscow.

<< Imediat ce cei doi lideri s-au întors acasă, au izbucnit protestele. Declanșate de eliminarea plafonului de preț la combustibil, protestele în sine au fost alimentate de frustrări larg răspândite privind inegalitatea, sărăcia și corupția. În trei zile, clădiri guvernamentale și vehicule ale poliției au fost incendiate, bănci și magazine jefuite, iar aeroportul internațional din Almatî ocupat de protestatari. În timp ce poliția încerca să recâștige controlul asupra orașului Almatî, se spune că zeci de protestatari și optsprezece ofițeri de securitate au fost uciși.

Răspândirea rapidă a protestelor într-o țară vastă, slăbiciunea inițială a răspunsului autorităților și natura din ce în ce mai violentă a manifestațiilor au mărit spectrul haosului într-o țară care este aliatul Rusiei în Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, partenerul acesteia în Uniunea Economică Eurasiatică și vecinul său de peste cea mai lungă graniță terestră a lumii (7.500 de kilometri), care este în esență neprotejată. Din populația de 19 milioane a Kazahstanului, 3,5 milioane sunt etnici ruși.

Moscova nu și-a făcut niciodată iluzii legate de regimul din Kazahstan. Unele dintre trăsăturile sale, cum ar fi autoritarismul, au fost văzute ca o caracteristică în primul rând stabilizatoare, în timp ce altele, cum ar fi corupția, au fost văzute ca inevitabile într-o țară bogată în petrol. Iar alte aspecte, cum ar fi politica externă multi-vectorială a națiunii din Asia Centrală – un act de echilibru între Rusia, China, Occident și Turcia, în timp ce nominal erau un aliat al Moscovei – au fost pur și simplu motive de iritare.

În Kazahstan, Rusia a avut aceeași problemă ca și în Belarus: regimul a reușit să monopolizeze contactele politice ale Moscovei în țară. În elita politică, oricine era bănuit că are legături prea strânse cu Rusia era imediat înlocuit și izolat. Mai mult, pentru a păstra relații stabile cu un aliat, partener și vecin important, Rusia a închis adesea ochii la ascensiunea naționalismului etnic kazah și a informațiilor privind discriminarea etnicilor ruși din țară.

Tokaiev nu este nicidecum clientul Moscovei, dar a permite (și lui Nazarbaiev, în cele din urmă) răsturnarea lui ar duce, în gândirea Moscovei, la ascensiunea în prim-plan a forțelor ultranaționaliste, urmate probabil la un moment și de radicalii islamiști. Așa că Tokaiev trebuie salvat, la fel cum s-a întâmplat și cu liderul de multă vreme al Belarusului, Alexander Lukașenko, în vara anului 2020, când au izbucnit proteste acolo.

Spre deosebire de Lukașenko, însă, Tokaiev nu este un conducător absolut. El nu are putere și autoritate depline și nici forțele sale de poliție și militare nu sunt la fel de motivate ca colegii lor din Belarus să facă față singuri protestelor. Întrucât tulburările nu au dat semne de atenuare, în ciuda demisiei guvernului și a demiterii lui Nazarbaiev de către Tokaiev din funcția de președinte al Consiliului de Securitate al țării, președintele kazah a fost nevoit să ceară intervenție externă. Pe 5 ianuarie, el a făcut apel la Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) condusă de Rusia, cerând asistență în combaterea a ceea ce el a descris drept o „amenințare teroristă” din partea bandelor antrenate în străinătate. Acest aspect este important: OTSC este o alianță de apărare a cărei competență nu acoperă tulburările interne.

Rusia a răspuns rapid apelului și a organizat o forță de menținere a păcii OTSC, trimițând 3.000 de parașutiști în Kazahstan pe 6 ianuarie. Ceilalți membri ai OTSC — Armenia, Belarus, Kârgâzstan și Tadjikistan — trimit, de asemenea, contingente simbol între 70 și 500 de soldați. Acesta este primul angajament real al blocului de la înființarea sa în 1999. Sensibilă la sentimentul popular din Kazahstan, Moscova a fost atentă încă de la început să limiteze mandatul forței la asigurarea instalațiilor strategice și a altor active importante, lăsând sarcina de a se ocupa de protestatari poliției și armatei Kazahstanului.

Intervenția militară în Kazahstan este o mișcare semnificativă a Rusiei și este plină de riscuri. Dacă misiunea forțelor ruse s-ar extinde, aceasta ar duce la înstrăinarea în masă a poporului kazah de Rusia sau chiar la ostilitatea și rezistența lor totală. Acest lucru, la rândul său, ar avea repercusiuni în Rusia însăși, unde primele sondaje sugerează că de două ori mai mulți oameni se opun trimiterii de trupe în Kazahstan decât susțin mișcarea.

Alternativ, dacă Rusia reușește să susțină regimul și să-l facă mai pro-rus – nu doar în cuvinte, ci și în fapte – atunci Kazahstanul, ca și Belarus, ar putea deveni un aliat și un partener mai de încredere pentru Rusia. Politica externă multi-vectorială a capitalei Nur-Sultan va fi apoi simplificată, așa cum s-a întâmplat recent în Minsk și Erevan. În acest moment, șansele par să favorizeze ultimul scenariu, ceea ce explică decizia Kremlinului de a continua intervenția. >>