Despre iminenta invazie rusă în Ucraina. Cum să-ți alegi tabăra – Laurențiu Mihu

„Ucraina a mai fost invadată în 2014 și rușii nu au mai plecat. Dacă va fi un nou atac, nu doar că vor fi sancțiuni din Vest, dar NATO va acorda și mai mare atenție asupra impactului asupra aliaților NATO de la graniță. Sunt patru țări la granița cu Ucraina. Urmările se vor resimți și în România, Polonia, Slovacia, Lituania sau Ungaria. Mă aștept la atacuri cyber, dar și la valuri de refugiați. Un număr mare de refugiați se va îndrepta spre Vest”, avertiza, recent, fostul comandant suprem al forțelor SUA în Europa, gen. Ben Hodges.

Semnalele privind iminența unei invazii ruse în Ucraina au curs zilele astea pe multiple canale, cu nervozitatea și stridența burtierelor de televiziuni. Două dintre ele îi conferă un contur palpabil: faptul că armata rusă a mutat rezerve de sânge și materiale medicale de urgență în proximitatea frontierei ruso-ucrainene, pe fondul creșterii în continuare a efectivelor de trupe și tehnică militară, și faptul că președintele american i-a transmis omologului de la Kiev să se pregătească de impact, avansând și data aproximativă – luna februarie.

După cum se poate lesne observa, am depășit momentul lui DACĂ și se cristalizează CÂND. Asta nu înseamnă că a trecut vremea întrebărilor, ba din contră, la orizont se profilează altele noi. Printre ele, una se impune de la sine, e naturală:

  1. Respectă această criză tradiția, respectiv faptul de a incuba în ea însăși și unele oportunități, nu doar potențialul dezastru?

Vom gravita în jurul acestei întrebări și vom porni de la un răspuns de principiu: DA. Această criză, care a fost declanșată de Rusia, dar pică în cârca altora să-i găsească o rezolvare rezonabilă, adună toți norii negrii deasupra tuturor statelor din regiune, însă ține în buzunar și cheia cavoului în care țările de pe cele două maluri ale Atlanticului pot îngropa câțiva dintre principalii demoni care le-au bântuit liberi în deceniile scurse de la prăbușirea URSS.

Unul dintre demoni privește în mod direct țări ca România și implicit SUA, iar în cazul celuilalt valabilă e viceversa – pe noi ne privește cu manta, pe americani îi afectează frontal.

În decembrie 1989, România a cunoscut primul șoc pozitiv după deceniile negre care se succedaseră de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Iar în anii 2000, românii au avut șansa altor două evenimente care, prin natura lor, au înlăturat ultimele resturi de moloz și au deschis supapele unei noi ere de reconstrucție: aderarea la NATO și aderarea la Uniunea Europeană.

Dacă n-ai apucat până acum să te familiarizezi cu istoria recentă și semnificațiile acesteia, prin prisma celor trei momente definitorii menționate mai sus, nu-i bai. Azi, la sfârșit de ianuarie 2022, e suficient să deschizi site-urile de știri și doar să scanezi articolele din deschidere. Recentele acțiuni ale Rusiei lui Vladimir Putin le oferă cu „mărinimie” un shortcut eficient până și celor mai leneșe ori superficiale spirite. Ce shortcut? Cea mai mare putere din regiune – cu un cazier imperialist imposibil de șters și-o poftă de revizionism greu de egalat – a pornit (iarăși) la rapt geopolitic. Cele mai mici țări din regiune – practic, toate sunt mici când le compari cu Rusia – au motive temeinice să fie cu ochii cât cepele și mintea trează cum nu le-a mai fost de zeci de ani. Se știe, măcar din experiență, că atunci când Rusia pleacă la război, pacea pe care o vinde va fi cel puțin la fel de dureroasă.

Unde e, așadar, oportunitatea, în toată povestea asta cu iz de doliu, aromă de tămâie și, una peste alta, neliniștea lui déjà-vu? Ei bine, chiar aici. Aici, în pliurile crizei. Aici, în acest răspuns în sfârșit categoric pe care Moscova, tocmai prin ceea ce a declanșat, îl dă sentimentelor amestecate ale celor care (în vremuri calme) fuseseră în dilemă, de când orientarea strategică a Bucureștiului s-a mutat de pe direcția Moscova pe direcția Washington-Bruxelles.

Nefericirea face că lămuriri pe care unii nu le-au băgat în traistă atunci când erau gratis, vin acum la un preț exorbitant. Nu trebuie risipă de spirit de observație cotidian și inteligență istorică pentru a înțelege cine agresează pe cine, în vecinătate, și cine se oferă să-ți păzească spatele, chiar dacă ne despart Oceanul ori mii de kilometri, pe continent.

Altfel spus, a sosit vremea unui mea culpa din partea vectorilor de opinie care au cultivat, în ultimii ani, teza sclavagismului românesc post-modern, pe cea a „Înaltei Porți” de la Washington, Bruxelles și alte cancelarii vestice, teza castrării de suveranitate a românului neaoș în beneficiul Străinului (occidental), teza cuvenitului „pragmatism” cuvenit pe relația Est, în fine, teza tezaurului ortodoxo-dacic pe care îl înghite Apusul decadent. Și a mai sosit vremea ca aceia dintre vânzătorii de himere (pe ruble dosite în off-shore-uri departe de țară) care nu-și fac convingătoare mea cupla, să cunoască pe propria piele un public shame lipsit de inhibiții.

Criza militară, geopolitică, istorică și chiar morală pe care Rusia lui Vladimir Putin a scos-o pe bulevard merită exploatată astfel încât să fie scos din falsele dileme un număr tot mai mare de concetățeni care până acum plecaseră pe fenta narațiunilor otrăvitoare, servite de propaganda externă prin tentaculele ei interne. Nu va fi simplu, războiul propriu-zis nu a venit nicicând neînsoțit de un război informațional și psihologic, dar mijloace de contracarare, har Domnului, există. În plus, de partea Adevărului va juca, fără dubiu, și spiritul de auto-conservare, un element defensiv care a funcționat de atâtea ori în istoria situațiilor cu adevărat critice ca ultimă redută.

Evacuarea acestui demon al îndoielii pe care unii au avut-o cu privire la orientarea strategică îmbrățișată de România, prin aderarea la NATO și UE, este o șansă uriașă pe care țara o are azi, în condițiile conflictului armat iminent ruso-ucrainean și cine știe cu ce extensii va evolua el. Nu este o bucurie aici, ci o oportunitate pe care autoritățile de la București și societatea românească, în ansamblul ei, nu au voie să o rateze. E bine știut faptul că de modul în care-ți așterni patul în vremuri de cumpănă, depinde cum vei dormi după ce etapa critică se va fi consumat, iar filmul evenimentelor se va fi stins cu totul.

Acesta este, așadar, demonul care ne privește direct, iar pe aliați, în primul rând pe cel american, indirect. După cum ziceam în debut, e vorba aici de o pereche, doar că al doilea ne privește implicit pe noi, dar explicit SUA. Lumea lor, însă, e interconectată. De pildă, una dintre ramificațiile îndoielilor pe care le au cei care se întreabă dacă într-adevăr ne-am ales corect tabăra, mizând pe Vest, după prăbușirea hegemonului din Est, ține de măsura în care aliații și mai ales principalul aliat ne va sprijini pe noi și va sprijini regiunea în clipele cele mai critice.

În acest sens, și în contextul de față, nu este dificil să treci în revistă multitudinea de asigurări date de la cele mai înalte niveluri. Pe componenta declarativă, țări ca România au putut afla direct de la președintele american, Joe Biden, că, în caz de necesitate, SUA au „datoria sacră” de a o apăra, în virtutea art. 5 al NATO (Franța, prin vocea președintelui Emmanuel Macron, a dat un semnal similar și se lucrează deja la detaliile aferente punerii în practică; Germania a făcut-o prin ambasador). Nu au fost singurele canale pe care garanția de securitate a venit, dar sunt totuși cele mai de seamă.

Pe componenta „operativă”, e vizibilă chiar de la Moscova mișcarea de trupe, de tehnică și cocktail-ul de tactici și strategii militare puse la punct în marile cancelarii vestice, în acest sens.

Este, totodată, adevărat că scepticul de serviciu cu privire la Vest, dar cât se poate de îngăduitor când vine vorba de Est ar putea avea un apetit prea vast de scepticism încât să se sature „doar” cu atât. Iar aici intervine logica, poate chiar mai mult decât geopolitica.

În felul ei, criza declanșată de Rusia este, nu doar pe verticală ci și pe orizontală, o oportunitate, de neratat, aș zice, pentru America (este și pentru Europa, dar continentul încă e un soi de voce doi din punct de vedere militaro-geopolitic). Pe verticală e Rusia. Pe orizontală e China.

Despre ce e vorba?

La cum au formulat rușii cererile transmise Washington-ului, dar care vizau practic aneantizarea influenței sale și a NATO în Europa (toată, nu doar în Est), este destul de limpede că și-au formulat din start și variantele posibile de răspuns. În primul rând, era evident că SUA și aliații nu ar fi avut cum să zică da și cu asta să arunce la ghenă 70 de ani de istorie și cine știe cât orizont temporal din viitor.

Prin urmare, Putin nu și-a ambalat tancurile și armat rachetele pe motiv că SUA și NATO au tratat cu „niet” șantajul/ultimatumul. Știuseră răspunsul deja din clipa în care au conceput întrebările. Înseamnă asta că logica Kremlinului, în privința a ceea ce urmează sau are de gând să facă să urmeze, nu ar putea suferi niciun fel de modificări? Că Rusia și leadership-ul de la Moscova au gândit o ecuație în care nu e loc de variabile?

Înclin să cred că răspunsul este: nu. Logica Rusiei nu este de neclintit, de nealterat, de nechestionat, de nemodificat. Însă ce ar putea îndoi, totuși, vodca în aceste momente?

Iar unul dintre răspunsurile posibile (dar și cel mai probabil) este acela că tăria lui Putin poate fi diluată numai de tăria lui Biden și a aliaților. Ceea ce le poate modifica rușilor calculul va fi percepția pe care o vor avea asupra reacției, în teren, a SUA și NATO:

  • nivelul de mobilizare militară al aliaților;
  • seriozitatea cu care vor pune accent pe întărirea militară a țărilor de limită, cum este România;
  • gradul de coeziune între europeni și între europeni și SUA
  • profunzimea contactelor și evoluția discuțiilor SUA-China, în această perioadă.

Altfel, cum ziceam, răspunsul dat de SUA (cel în linii mari, de care știm public), era perfect previzibil pentru Rusia. Sigur, pot exista și unele variabile cu impact major în răspunsul scris pe care l-au trimis americanii, pe acolo, printre detaliile nefăcute publice. Însă întregul comportament al Moscovei va avea strânsă legătură cu nivelul de forță pe care sunt în stare să îl afișeze, în faza asta, SUA și NATO.

Bunul simț geopolitic și interesul particular al SUA și al Europei aliate ar dicta, în circumstanțele de față, o afișare de hotărâre și forță opozabile celor la care a recurs partea rusă. Iar unul dintre argumentele majore în acest sens este acela că americanii au dublă motivație fundamentală în a juca fără inhibiții pocker-ul rusesc:

  • pentru a le arăta Moscovei și Beijingului (indiferent cine ar fi la putere în cele două capitale) că o sferă de influență, mai ales într-o lume tot mai globalizată, nu se transferă la masa verde de la unul la altul.

Altfel spus, cei care se îndoiesc, inclusiv aici, în România, de existența unor rațiuni vitale pentru America de a se implica masiv în criza creată de Rusia în Europa de Est, trebuie să iasă din orizontul îngust al propriei analize și să caște ochii la miza trans-continentală pentru Washington.

În acest momente, chinezii se uită și iau notițe. Pentru Beijing, ceea ce a declanșat Moscova reprezintă o super-oportunitate de a face analiza capacităților politico-militare ale americanilor în cel mai relevant context: o criză reală, declanșată de o mare putere revizionistă.

Fie și numai gândul tot mai neliniștit al americanilor la prezentul modelat și viitorul imaginat de Xi Jinping, dictează, pornind de la logica elementară, ca SUA să facă tot ceea ce îi stă în putință pentru a băga ursul rusesc înapoi în cușcă. Washingtonul are acum oportunitatea, în toată această criză tentaculară, de a transmite un semnal clar și decisiv chinezilor. Orice ezitare din partea Washingtonului în privința Ursului, riscă să motiveze Dragonul să meargă înainte cu o logică nu doar pe măsură de revizionistă, ci și tributară dorinței nerostite de înlocuire la scară planetară a hegemonului american.

Altfel spus, nu e un moment deloc ușor pentru America (și pentru Europa), dar pe de altă parte, cu o criză precum cea născută din ambiția lui Putin, SUA au ocazia să facă, dintr-un foc, reglajele mult așteptate la două mari probleme pe care le aveau deja de cel puțin zece ani: una în Europa de Est, cealaltă în Asia de Est.

Așadar, aviz amatorilor, inclusiv celor din România, care în aceste momente înclină să cânte prohodul civilizației occidentale și a dominației modelului politic și geopolitic american.

SUA nu au garantată victoria în toată această poveste (una care nicidecum nu se va termina mâine nici măcar dacă rușii se retrag azi de la granița ucraineană și își suspendă programata invazie), însă au în mână o mare ocazie. Și, probabil, decidenții de la Washington știu mai bine decât noi că fructificarea sau nefructificarea ei va avea un impact istoric nu doar pe plan extern, ci și pe plan intern.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s