Nu plecarea lui Cioloș e cea mai proastă veste pentru USR – Laurențiu Mihu

Criza prin care trece USR nu este deloc mică, principalul motiv fiind acela că, în ciuda aparențelor, nu este numai o criză localizată la vârful partidului. De altfel, criza de leadership era deja vizibilă de luni bune, nu doar din seara în care Dacian Cioloș a amenințat cu demisia și cu atât mai puțin din după-amiaza în care și-a oficializat demersul. Ba mai mult, criza „sectorială” de la vârf nici nu se cristalizase abia odată cu instalarea lui Cioloș în funcția de președinte al USR; cunoscuse deja un punct culminant cu mai multă vreme în urmă, atunci când conducerea partidului a calculat că sunt oportune o plecare fără prea multă luptă de la Palatul Victoria și o alianță de pripas cu AUR și PSD, în scopul dărâmării propriului guvern.

Faptul că în strategia USR s-au făcut greșeli cu duiumul și cu costuri multiple pentru viitorul partidului, nu doar pentru prezentul lui, se simte în sondajele publicate o dată pe lună.

Prin urmare, pentru USR, vestea proastă, acum când pleacă Cioloș, este aceea că demisia președintelui, oricât de mult răscolește o tabără și o bucură pe alta, nu este și cea mai proastă veste. Problema de fond este localizată altundeva: la structura și coeziunea USR, nu la vârful lui. Ea ține de faptul că, deși vorbim despre un partid, de fapt el nu a reușit nicicând să fie UNUL singur. Iar ceea ce înrăutățește suplimentar lucrurile e faptul că, bun, ca alegător sau observator din afară, se poate accepta chiar și faptul că nu e UN SINGUR partid, dar, raportat la ceea ce propune publicului această formațiune, e aproape imposibil să vezi rațiunea de a fi a două.

Evoluția USR, până la punctul de față, în care pare mai degrabă să se fi născut talent și să moară speranță, are multe explicații în geneza sa.

USR de azi este, să nu uităm, suma (neclară) a USR și PLUS, două formațiuni distincte care și-au rupt dinții una în carnea celeilalte în numeroasele etape care s-au succedat până la unificarea și alegerea unei conduceri care s-ar fi vrut unitare, dar în care diviziunile și umorile inițiale s-au conservat, poate chiar potențat, schimbat fiind doar formatul, decorul, logo-ul.

Sigur, se poate merge în urmă, pe acest fir al păcatului originar, până la perioada în care Nicușor Dan era președintele USR, iar Dacian Cioloș aspirant la intrarea în noul partid. Dinamica de atunci a format probabil sâmburele care a rodit strâmb ulterior. Au apărut două partide care concurau de fapt pentru același corp electoral și a căror existență în separare a fost probabil principala enigmă pentru numeroșii români care se regăseau în principiile și promisiunile lor, dar care nu înțelegeau cel puțin două lucruri:

  1. de ce trebuie să fie două formațiuni?
  2. și cum te orientezi spre care te îndrepți; care sunt filtrele decisive în baza cărora ești fan USR ori fan PLUS?

În paralel, însă, sfidând dilemele legitime ale viitorului alegător, pentru politicienii USR și politicienii PLUS, de la structurile locale până la cele centrale, lucrurile erau cum nu se poate mai clare: USR-iștii se considerau mai buni, mai de la firul ierbii și „mai” originali ca PLUS-iștii, iar PLUS-iștii mai buni ca USR-iștii. Au lucrat împreună, vrând-nevrând, dar nu s-au dorit reciproc niciodată. A fost o condamnare la sinergie, nu o voință în acest sens.

Acesta a fost, probabil, primul moment de sciziune majoră în raport cu potențialii alegători, însă în focurile luptei cu PSD-Dragnea și „patrioții” anti-stat de drept, acest neajuns fundamental al USR și PLUS a trecut ca o nuanță greu de sesizat. Ulterior, fenomenul închiderii în sine și în luptele intestine s-a agravat. Au fost momente în care ferocitatea luptei dintre USR și PLUS părea să o egaleze pe cea angajată de discursul lor și de acțiunea lor comună în bătăliile politice cu PSD și PNL. Poate că, din interior, această stare de fapt păruse perfect logică și naturală, dar din exterior a avut mereu stridența unei dinamici schizoide. Poate că pentru USR-iștii care se zbăteau să piardă cât mai puțin teren sau să câștige cât mai mult în fața „fraților” PLUS-iști (și viceversa), tipul ăsta de abordare venea ca de la sine înțeles, dar pentru posibilii alegători ele nu aveau sens. Reperul la care omul cu votul se raporta era cu totul altul: valorile și promisiunile identice promovate de cele două tabere. Dualitatea USR-PLUS (în interese proprii) și identitatea (în mesaj și obiectiv politic) au tulburat în ritmul picăturii chinezești (și apele din interior, și pe cele din exterior).

Apoi, spiritul „transparent” și „democratic” al luptelor intestine, pe axa USR-PLUS, a adus puține câștiguri solide, din perspectiva consolidării unei formațiuni (demisia lui Cioloș e doar cel mai proaspăt și de mare impact act al acestei piese, deși nu cred că este și cel final) care să fie capabilă să lupte cu adevărații lei din arenă și a suprasolicitat, politic și psihic, pe toată lumea – activ de partid și simpatizanți din afara lui/lor.

Din acest motiv, faptul că s-a ajuns și modul în care s-a ajuns la plecarea lui Dacian Cioloș e consecința naturală a unor fenomene care au fost acolo de la bun început și care, cu fiecare zi în care nu au fost cenzurate, au mai scăpat puțin de sub control.

  • polarizările din interiorul mișcării/formațiunii;
  • incapacitatea unor politicieni „noi” de a părăsi ei înșiși paradigma politicii „vechi”, cea în care interesul de grup/tabără/facțiune ecranează mereu interesul electoratului care-și pusese la bătaie încrederea și votul (și care trebuia servit);
  • neputința multora din USR/PLUS, de la toate eșaloanele, de a depăși nivelul războaielor și răscoalelor izbucnite din te miri ce și duse până la obsesie și epuizare pe grupurile interne de Whatsapp, variile platforme online de „dezbateri” și prin postările în cascadă pe Facebook;
  • accentul pus, în momente-cheie, pe ciorovăiala de pe forumurile de discuții, așadar tocmai atunci când hățurile deciziei trebuiau strânse în doar câteva mâini (nu e vorba de dictatură, ci de management – o confuzie la cote neînțeles de mari pentru o formațiune cu atâția oameni care au experiența mediului privat);

Una peste alta, vorbim în cazul USR de o sălbăticie „frumoasă” care s-a urâțit rapid, căci nestrunită la vremea ei a îndepărtat tot mai mult partidul de „oraș” și de cel mai prețios tezaur al său: simpatizanții care nu sunt membri de partid și votanții de pe urma cărora unii, mai norocoși, sunt azi parlamentari și primari, iar alții, încă și mai norocoși, sunt europarlamentari.

„Cetăţenii unde sunt în tot acest episod?”, se întreba, în toiul scandalului, Clotilde Armand. O întrebare de bun simț, dar care vine tardiv. Ea ar fi trebuit să fie pe buzele tuturor și atunci când se duceau luptele pentru primatul USR în fața PLUS și al PLUS în fața USR, ca și atunci când s-a decis ieșirea de la guvernare; dar de ea USR-ul actual fuge rupând pământul. Și fuge de o asemenea întrebare nu doar conducerea, ci și o bună parte din activul de partid, care, precum cei de la vârful său, adesea nu a fost în stare să-și aleagă războaiele. O axiomă ajunsă deja folclor spune că, indiferent despre cine e vorba – individ, partid, națiune, stat – nu putem duce toate războaiele, nu putem deschide lupte pe toate fronturile, inamicii nu sunt mereu un grup compact, iar resursele – de la timp, la energie, răbdare, aspect material – sunt mereu firave, nu din belșug.

Dintr-un anumit unghi, renunțarea pe nepusă a lui Dacian Cioloș la funcția de președinte al USR poate avea și valențele unei șanse pentru partid, a unei oportunități (orice criză vine și cu așa ceva la pachet, am scris recent despre asta – AICI): o răscruce în siajul căreia se poate trage o linie, face un bilanț și, mai mult decât atât, reforme dureroase.

O răscruce în urma căreia vechile metehne să fie date la o parte, într-un efort comun de înțelegere a momentului și decriptare a cauzelor eșecurilor, coroborate cu apariția unui lider capabil să domesticească acest partid „sălbatic”, pe care hiper-democrația internă și fățărniciile atât de mult exersate au potențialul să-l îngroape definitiv, chiar până la startul noii runde electorale, cea din 2024. După cum, e drept, în clipa de față există un și mai mare risc de adâncire a faliilor dintre taberele USR și PLUS, cu efecte, cum ziceam mai sus, ușor de intuit.

În mesajul său de oficializare a demisiei din funcția de președinte, Dacian Cioloș nu a dat nicidecum senzația că această ultimă variantă e și „prea” extremă, și exclusă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s