Ce spune umilirea LIVE a ciracilor despre dorința lui Putin de război – Galeotti

Dacă președintele rus nu se confruntă niciodată cu un tribunal pentru crime de război, ar trebui să se confrunte cu unul industrial, deoarece pare să cultive un mediu de lucru toxic, scrie Mark Galeotti, în The Moscow Times.

<< Cei mai înalți oficiali ai Rusiei sunt adesea descriși drept curtea lui Vladimir Putin. Dacă avem în vedere reuniunea de luni a Consiliului de Securitate, este mai degrabă camera de ecou a președintelui.

Uneori este greu să eviți referințele cinematografice și teatrale, dar părea că Regele Lear îl întâlnește pe Ernst Stavro Blofeld, din seria James Bond. Subiectul discuției fusese situația pseudo-statelor Donbas și Luhansk, dar deși Putin a spus că va lua o decizie mai târziu, a fost clar că alesese deja să le recunoască.

Adevărata dramă a fost în modul în care cei mai puternici bărbați – și o femeie – din Rusia au dansat și s-au zvârcolit în jurul președintelui.

Spre deosebire de majoritatea ședințelor Consiliului de Securitate, aceasta a fost difuzată la televiziunea națională. În loc să fie online, s-a desfășurat în persoană, greii prezenți stând la distanță, departe de Putin, care stătea la un birou; pe rând, acesta le-a cerut să-și exprime părerea despre recunoaștere – cu înțelegerea clară că există un singur răspuns corect.

Militanții

Unii erau în mod clar pasionați adevărați. În timp ce directorul FSB, Alexander Bortnikov, a contribuit cu un raport suprarealist despre presupusele provocări și încălcări ucrainene, predecesorul său, secretarul Consiliului de Securitate, Nikolai Patrușev, a încadrat întreaga problemă în termeni escatologici pozitivi, înfruntându-i pe cei al căror „scop este distrugerea Rusiei”.

Ministrul Apărării, Serghei Şoigu, este întotdeauna greu de citit. El a urmat, într-o anumită măsură, aceeași linie ca Bortnikov, dar s-a concentrat și pe argumentul dubios că Ucraina plănuia reînarmarea nucleară. Totuși, e greu de spus cât de angajat a fost față de linia lui.

Dar toți sunt în siguranță în cercul lui Putin. Bortnikov și Patrușev împărtășesc cu președintele un trecut comun în KGB, un Leningrad/Sankt Petersburg și o viziune conspiraționistă asupra lumii. Șoigu pare să fi reușit să-și construiască propria conexiune personală.

Adevărata dramă a fost a celor care nu puteau conta pe această favoare. Într-un fel, aceasta a fost o reluare, la costum gri, a Regelui Lear, când monarhul indulgent le cere fiicelor sale să concureze în declarații exagerate de iubire și în ascultare. De data aceasta, însă, miza concursului nu au constituit-o noi terenuri, ci păstrarea vechilor locuri de muncă.

Corul

Președinta Consiliului Federației, Valentina Matvienko, a vorbit despre presupusul „genocid” care-i vizează pe etnicii ruși și vorbitorii de rusă din Ucraina. Dmitri Medvedev, a cărui nouă poziție de vicepreședinte al Consiliului de Securitate i-a oferit șansa de a încerca să se reinventeze ca șoim, aproape că a implorat pe toată lumea să se gândească la copii. El a afirmat că poporul Rusiei – în mod remarcabil, până acum neentuziasmat de perspectiva războiului în Ucraina – ar aștepta și înțelege demersul, cu convingerea unui om care trăiește în izolarea aurită a unui boier modern, întâlnind ruși obișnuiți doar atunci când îi curăță limuzina sau hrănesc rațele.

La fel, ministrul de Interne, Kolokolțev, poate și-a îmbunătățit situația, adoptând poziția mai maximalistă conform căreia Rusia nu ar trebui să recunoască pur și simplu granițele actuale ale pseudo-statelor, ci să aibă pretenție asupra întregii regiuni Donețk și Lugansk, inclusiv Mariupol.

Este el mai agresiv decât Patrușev și Bortnikov? Anevoie, dar este și slab politic. Nu ar fi prima dată când trebuie să treacă printr-un episod ritualic de loialitate pasională pentru a-și proteja flancul de prădătorii care îi înconjoară ministerul, de la FSB până la Garda Națională.

Scepticii

La urma urmei, nu a existat nicio posibilitate de disidență. Când nu îl înfățișa pe regele Lear, Putin era un Blofeld virtual, fără pisica albă, evaluându-și cu răceală subalternii și impunându-și voința asupra tuturor.

Atunci când Putin a întrebat, în mod specific, dacă vreunul nu este de acord cu modul în care vede el situația, tăcerea a fost asurzitoare. Cu toate acestea, era clar că erau acolo grei mai puțin entuziasmați de ocazia de a încălca în mod deschis dreptul internațional și de a atrage mai multe sancțiuni.

Ministrul de externe, Serghei Lavrov, a încercat să evite să dea un răspuns clar cu privire la recunoașterea pseudo-statelor până când a fost presat, la fel și premierul Mihail Mișustin. Părea clar inconfortabil și nemulțumit, dar, din nou, când a vrut să vorbească despre economie, Putin – care, la rândul său, părea și mai plictisit decât de obicei – l-a împins într-o susținere rituală a noii linii de partid.

Dar Mișustin are toate motivele să fie nefericit. El – împreună cu Anton Vaino și Serghei Kirienko, de la Administrația Prezidențială – a fost însărcinat cu proiectul de revigorare politică și economică națională. Orice escaladare, care în cel mai bun caz va însemna sancțiuni și, în cel mai rău caz, război, va face acest lucru mult mai greu.

De asemenea, Dmitri Kozak, un „depanator” pragmatic, care fusese responsabilul politic pentru discuțiile de la Minsk – și care a crescut în Ucraina – s-a ascuns în cuvinte, ținând un discurs lung, când a fost presat să admită că Kievul nu va accepta formularea rusă a acordurilor și că „nu vor să returneze Donbasul Ucrainei”.

Războiul

Când Kozak a vrut să pună în discuție problema mai largă a viitorului Donbasului, Putin l-a întrerupt rapid și scurt, nu o dată, ci de două ori. În general, am avut sentimentul că Putin nu este cu adevărat pasionat de cele mai bune practici în relațiile umane. Dacă nu se confruntă niciodată cu un tribunal pentru crime de război, cel puțin ar trebui să se confrunte cu unul industrial, deoarece cu siguranță pare să cultive un mediu de lucru toxic și nesigur.

Întrebați-l pe Serghei Narîțkin, directorul Serviciului de Informații Externe, care pare să fi fost țapul ispășitor desemnat al adunării. Probabil că se poate simți uşurat că, spre deosebire de Blofeld, Putin nu instalase încă un acvariu cu pești piranha pentru întâlnirea respectivă.

A fost un bun soldat pe tot parcursul crizei, împingând linia oficială în mod public mult mai activ decât Patrușev sau Bortnikov. Cu toate acestea, spre deosebire de ei, Narîșkin nu a fost niciodată în cercul interior al lui Putin și a fost tratat cu o demonstrație înjositoare și inutilă a puterii șefului. Era, cu siguranță, mult mai puțin suav decât figura sa publică obișnuită, stătea pe podium și chemat ca un școlar pe care-l observase directorul.

Când a spus că „va susține” recunoașterea pseudo-statelor, Putin l-a presat plictisit: „vei sprijini sau sprijini? Spune-mi clar, Serghei Evghenievici”. Când un Narîșkin, clar tulburat, apoi a spus că sprijină „aducerea lor în Rusia”, președintele l-a pus din nou la locul lui: „Nu despre asta discutăm! Susțineți recunoașterea independenței lor?”

Când ceea ce e personal este politic

Diferența dintre prieteni și personal nu ar fi putut fi indicată mai clară decât s-a văzut din modul în care Putin l-a agresat, pe televiziunea națională. În trecut, am văzut oligarhi, precum Oleg Deripaska, și guvernatori făcuți cu ou și cu oțet în public, dar aceasta este una dintre cele mai înalte personalități din cadrul guvernului, șeful unuia dintre serviciile de informații și unul dintre legendarii siloviki reprezentativi ca oameni de încredere ai lui Putin.

Toate acestea au de fapt o relevanță politică. Unul dintre motivele cheie pentru a crede că Putin se va abține de la escaladarea dramatică și potențial autodistructivă în Ucraina a fost tocmai faptul că trebuie să cântărească costurile și riscurile. Dacă această întâlnire ne-a arătat ceva – și nu avem niciun motiv să credem că nu este reprezentativă – ne-a arătat că acesta nu este un om interesat de perspective alternative și discuții deschise.

Odată, un fost ofițer rus de informații mi-a spus că serviciile au învățat să „nu aducă vești proaste la masa țarului”. Cu toții am putut să asistăm la măsura în care acest lucru este adevărat chiar și pentru cele mai puternice figuri din țară.

Dacă Lavrov nu-i poate spune clar ce trebuie să știe despre intențiile occidentale. Dacă Bortnikov și Șoigu se limitează la a transmite propriile linii de propagandă ale Rusiei. Dacă Mișustin nu poate vorbi despre costuri, iar Kozak despre natura reală a situației de pe teren, atunci la ce ne putem aștepta?

Răspunsul sincer este că nu știm, dar merită remarcat că Lear a ajuns un nebun în sălbăticie înainte de a muri, iar Blofeld, aparent, a ieșit din franciza Bond. >>

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s