„Fantezia nu este istorie”. Omisiunile perverse ale lui Putin 

Pe 21 februarie, Vladimir Putin a rostit un discurs televizat de 56 de minute care s-a încheiat cu anunțul că Rusia va recunoaște independența „republicilor” separatiste din estul Ucrainei. Liderul de la Kremlin și-a petrecut însă cea mai mare parte a discursului contestând statalitatea ucraineană și argumentând că guvernul de la Kiev datorează teritoriul de azi presupusei generozități a bolșevicilor, în special a lui Lenin. Pentru a „descoase” tezele lui Putin, site-ul Meduza a apelat la dr. Victoria Smolkin, istoric al Universității Wesleyan care studiază comunismul, Războiul Rece, precum și ateismul și religia din fosta Uniune Sovietică. Smolkin este, de asemenea, autoarea cărții „A Sacred Space Is Never Empty: A History of Soviet Atheism”.

<< Ca istoric, ceea ce m-a frapat cel mai mult la narațiunea istorică a discursului lui Vladimir Putin nu au fost doar „faptele istorice” – ca să împrumut terminologia lui -, ci și ceea ce a omis. Este de remarcat faptul că însăși existența Ucrainei, în povestirea lui Putin, trebuie înțeleasă pe fundalul imperiului rus, pe care bolșevicii l-au risipit făcând „daruri generoase” (щедрые подарки) din teritoriul rusesc naționalităților aspirante, în general, și ucrainenilor în special. Mai degrabă decât un stat-națiune suveran, Ucraina (post-sovietică) contemporană, în această poveste, este produsul politicii naționalității bolșevice: „Ucraina lui Vladimir Ilici Lenin”. Dar existența și-o datorează, de asemenea, generozității Rusiei – dorinței sale de a-și dărui patrimoniul teritorial națiunilor aspirante de pe pământurile rusești.

Când, în 1922, „URSS a fost înființată pe teritoriul fostului imperiu rus”, Ucraina a constituit una dintre cele patru republici naționale originare ale Uniunii Sovietice. Un timp după aceea, mai multe unități administrative au fost înființate și dizolvate, granițele lor s-au rearanjat. În cele din urmă, s-au fixat pe cincisprezece. Odată cu dizolvarea URSS în 1991, Ucraina (ca și celelalte republici) a moștenit aceste frontiere „sovietice”.

În narațiunea lui Putin, motivul crizei actuale este nerecunoștința persistentă a Ucrainei față de – și, ceea ce este mai rău, risipirea – de „darul” Rusiei.

Ascultându-i discursul, poți fi iertat că, alături de Putin, te întrebi: De ce-a fost necesar să „dăruim daruri atât de generoase”? De ce, într-adevăr? Că bolșevicii dădeau terenuri rusești la preț redus nu putea fi considerat decât „un fel de nebunie”! Putem fi, de asemenea, scuzați crezând că bolșevicii erau în posesia unor pământuri „rusești” și că pământurile erau ale lor. De fapt, lecția de istorie a lui Putin este vădit vagă cu privire la ceea ce s-a întâmplat între februarie 1917 (când țarul rus a abdicat și, de fapt, a dizolvat autocrația imperială rusă) și 1922 (când Uniunea Sovietică a fost constituită pe rămășițele imperiului). În discurs nu prea aflăm ce s-a întâmplat cu imperiul rus: un episod lipsește de-acolo; în următorul episod, bolșevicii deja dădeau pământ rusesc ucrainenilor.

Cu toate acestea, nu revoluția bolșevică din octombrie 1917 a creat posibilitatea apariției Ucrainei ca stat național independent, ci prăbușirea imperiului rus cu nouă luni mai devreme, în februarie 1917, sub greutatea contradicțiilor de lungă durată care nu a putut rezista presiunii Primului Război Mondial.

De fapt, până când bolșevicii au înființat Uniunea Sovietică, epoca imperiilor în Europa se încheiase, iar statele-națiune erau la ordinea zilei. Marile imperii ale Europei continentale — Germania Imperială, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman — nu supraviețuiseră războiului, prăbușindu-se în 1918, la fel cum Imperiul Rus se prăbușise cu un an mai devreme. Decesul lor a dezvăluit că aranjamentele administrative și fundamentele ideologice ale imperiilor multietnice și multireligioase, stând pe teritorii vaste, nu au putut rezista presiunii de construire a naționalismului. În locul lor au apărut noi state naționale – pentru a vedea transformarea radicală, comparați hărțile Europei în 1914 și 1918 – și, în cadrul acestor noi state naționale, noi minorități naționale cu propriile lor aspirații de statalitate.

Ucraina a făcut parte din această mare transformare politică și geografică. Din 1917 până în 1921 nu a mai fost legată de Imperiul Rus. Dar nici nu era încă ferme forma sau identitatea sa națională. Pe măsură ce guvernul provizoriu și-a asumat puterea în Rusia după prăbușirea autocrației, în Ucraina a fost proclamată o republică populară ucraineană și recunoscută de guvernul provizoriu al Rusiei. În următorii patru ani, pe măsură ce teritoriile fostului imperiu rus au fost implicate într-un război civil, identitatea și granițele Ucrainei s-au schimbat de mai multe ori, până când a căzut sub control bolșevic în 1921 și a fost încorporată în Uniunea Sovietică în 1922. Putin leagă existența Ucrainei independente la acest act final — încorporarea sa în URSS —, dar dacă i-ar întreba pe ucraineni, atât pe cei plecați, cât și pe cei care au rămas, ar primi numeroase răspunsuri diferite.

Interesant este că dintre imperiile german, habsburgic și rus, doar imperiul rus a reușit să supraviețuiască sub orice formă. Acest lucru a fost, în mare parte, datorită bolșevicilor, care au reușit să aducă națiunile noi și aspirante ale fostului imperiu rus într-o nouă structură care avea unitate și coerență teritorială. În mod crucial, pentru a face acest lucru ei au prezentat această nouă structură – URSS – ca un proiect anti-imperialist, parțial pentru a se distinge de predecesorul imperial, așa-numita „închisoare a națiunilor”. În schimbul recunoașterii autorității politice bolșevice și acceptării structurii administrative centralizate a Uniunii Sovietice, fiecărei noi republici – sau „unități administrative”, pentru a folosi termenul lui Putin – i s-a acordat „statutul și forma unui guvern național”.

Faptul că bolșevicii au reușit să reconstituie ceva care semăna cu imperiul rus este o dovadă nu doar a răsturnărilor radicale ale acelor vremuri, ci și a iscusinței lor politice. Poate cel mai important, este o dovadă a dorinței lor de a păstra puterea „cu orice preț”, inclusiv teroarea, și de a accepta orice costuri, inclusiv foametea în masă. Privite în acest fel, am putea considera pretențiile politice și teritoriale ale Rusiei față de Ucraina sau orice altă țară fostă sovietică nu ca un „dar generos” pe care Rusia îl poate retrage, ci ca pe un „dar” al bolșevicilor, deoarece a fost posibil doar prin capacitatea bolșevicilor de a reconstitui, pentru a împrumuta termenul istoricului Francine Hirsch, un „imperiu al națiunilor”, cu Rusia ca de facto primul dintre egali.

Pentru a vedea mai clar forma acesteia, imaginați-vă soarta eforturilor de reconstituire a celorlalte imperii de-a lungul secolului al XIX-lea. Ce s-ar întâmpla dacă, de exemplu, cineva ar încerca să reconstituie imperiul austro-ungar pretinzând actualele Austria, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, România, Croația, Bosnia-Herțegovina, precum și părți din Serbia, Muntenegru, România, Italia, Polonia și chiar părțile de vest ale Ucrainei? Fără îndoială, mulți încă mai adăpostesc fanteziile unei astfel de restaurări imperiale. Dar fantezia nu este istorie și nu este politică. Se poate deplânge – așa cum face Putin – că politica sovietică nu a fost „curățată” de fanteziile „odioase” și „utopice” „inspirate de revoluție”, care, parțial, au făcut posibilă existența Ucrainei contemporane. Dar aceasta este povara istoriei – este plină de lamentouri.>>

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s