O discuție necesară despre propaganda rusă. De ce moare, de ce să nu-i lași dreptul la reinventare – Laurențiu Mihu

„De ce să avem nevoie de o lume dacă Rusia nu este în ea?”, se întreba, duminică, unul dintre lacheii-VIP ai președintelui rus. Propagandist veros în anii de domnie ai dictatorului de la Kremlin, Dmitri Kiseliov încă rămâne pe poziții și a pus această întrebare (care este probabil pe punctul de a primi în sfârșit un răspuns brutal din partea comunității internaționale) în contextul recentelor amenințări cu arma nucleară, proferate de Moscova.

Kiseliov nu ar fi putut evita, nici dacă ar fi vrut, să se mânjească suplimentar, legitimând și ridicând în acești termeni miza retorică a biciului atomic, fluturat de la cel mai înalt nivel al falimentarului stat rus. Rolul pe care oameni precum Dimitri Kiseliov l-au jucat în tot acest timp are, azi, în contextul invaziei din Ucraina, valențele unei boli venerice: nu scapi de ea când vrei tu; în general, nu prea scapi de ea până închizi ochii și dacă, prin minune, reușești să o lași în urmă, tot îi vei plăti un oarecare tribut social. Este de insistat asupra acestui subiect – quo vadis propaganda rusă? – pentru că invazia din Ucraina s-o fi făcut cu tancul, cu racheta Grad, cu proiectile termobarice și cu soldatul rus aproape puber și semi-analfabet funcțional, dar porțile agresiunii comise de Moscova în Ucraina au fost deschise de retorica otrăvită cu care Kremlinul ținuse lumea în șah deja de aproape opt decenii, de când s-a încheiat al Doilea Război Mondial.

O văzuserăm deja purulent la lucru în relația Moscovei cu Washingtonul și cu marile cancelarii vest-europene, o simțiserăm pestilențial în acțiune în relația Moscovei cu capitalele mai schiloade din estul Europei. Se manifestase deopotrivă în deceniile Războiului Rece, ca și în cele post-URSS, cu vârfuri amețitoare de creștere în cei aproape 22 de ani de când Vladimir Putin se află la putere.

Propaganda rusă, acest proiectil presărat cu Noviciok, care a mutilat fața relațiilor internaționale, în sens larg, și a relațiilor de vecinătate, în sens mai restrâns, se apropie cu pași repezi de epuizarea bagajului narativ, a releelor de propagare și, ca atare, a rațiunii de a fi.

Propaganda rusă păruse până acum invincibilă, precum armata rusă, iar o bună perioadă chiar a fost extrem de eficientă în a diviza (societăți, vecinătăți, alianțe), pseudo-legitima (intervenții armate în regiune, operațiuni de spionaj în varii colțuri, asasinate țintite în străinătate) și semăna teroarea (în sânul poporului rus și printre popoarele învecinate, cele semi-vasale, ori vasale de-a dreptul).

Paradoxul la care e musai să ne raportăm cu ciudă acum este acela că a reușit toate astea în pofida utilizării unei plăci învechite spre desuetă, recurgând la teme-fanion perene și surori, dar primitive – nazism, fascism, banderism, pacificare, eliberare, lupta pentru pace unilateral rusească. În anii care urmează, probabil că n-ar strica investirea în studii-anamneză, pentru a înțelege cum s-a putut totuși ca un asemenea discurs, contemporan cu Stalin, să prindă în epoci în care îi poți tunde satrapului mustața cu programe de editare foto, pe banalizatul smartphone cu ecran tactil. Până atunci însă, ne vom mulțumi cu ceea ce oferă prezentul: constatarea tot mai definitivă că propaganda rusă a fost trădată letal de invazia lui Putin în Ucraina. Că nicicând, în ultimele decenii, acest puroi discursiv, dar cu fenomenalizări politice și sociale bine documentate, nu a părut mai vulnerabil. În fine, că e pe moarte și, foarte important, nu moare de moarte bună.

Propaganda rusă, așa cum o știam de la Stalin încoace și așa cum o rafinase regimul Putin, în ultima parte a vieții ei, a fost trimisă la moarte de actualul președinte rus, dar lichidarea a săvârșit-o Occidentul și lupta ucrainenilor pentru libertate și dreptul la un viitor al lor. În momentul în care au perceput-o realmente ca pe o amenințare existențială, lucru revelat și resimțit de toată lumea prin modul în care a fost operațională în Ucraina, statele NATO și UE au găsit rapid metoda de a scăpa de ea.

Desigur că și metoda, și instrumentele necesare pentru a purcede la o asemenea operațiune existau și acum 10 ani, și acum cinci ani, evident și acum doi ani, când a izbucnit pandemia de coronavirus, în agravarea căreia propaganda rusă a jucat un rol global evident, dar și neverosimil de transparent. De unde se vede faptul că, de la individ la națiune, omul, chiar prin nivelul ridicat de inteligență pe care l-a atins până în momentul de față, rămâne cu acest defect fundamental: relația încă precară cu abstractizarea.

Deși este în stare să facă multe spre a-și îmbunătăți viața, abstractizând, omenirea încă vădește lacune în gestionarea acestei facultăți. Cu toate că nu puțini dintre oameni și nu puține dintre state, prin elitele și leadership-ul lor, sesizaseră demult potențialul pericol al propagandei ruse – în relațiile dintre grupuri și dintre state, ca și în combaterea pandemiei de Covid și a efectelor ei – decizii cu adevărat eficiente s-au luat abia când am fost cu toții izbiți cu capul de perete, prin criza declanșată de Rusia în Ucraina, acum în derulare. Avuseserăm ocazii multiple să anticipăm, dar am așteptat până am simțit damful de sânge și usturimea impactului. Ca prin minune, imediat (și a fost, la propriu, doar o chestiune de ore și zile), factorii politici de decizie, ca și populațiile din societățile cu democrație liberală, au acționat decisiv și la unison, interzicând televiziuni și site-uri toxice, decuplând propaganda rusă de la resursa financiară, imaginând contra-propagandă eficientă și agresivă (așa cum vedem acum că practică ucrainenii, sprijiniți de statele prietene – un lucru, altfel, de aplaudat).

Propaganda rusă și armata rusă. Iată, așadar, doi mari bandiți ai istoriei secolului XX și puțin a celei de secol XXI care au mers împreună și cad la datorie în același timp. Au făcut ravagii decenii la rând, nu doar în spațiul rus, ci și în cel vecin, chiar în cel european în sens larg, iar în cel african nu mai puțin. Au părut invincibile și pe alocuri au fost. Secretul reușitei lor, după cum ne revelează acum atacul asupra Ucrainei, nu constase nicio clipă în propriile atribute superioare, ci în pasivitatea adversarilor sau țintelor de circumstanță. Pentru că AM CREZUT că și armata rusă, și propaganda rusă sunt invincibile (adică tocmai ceea ce ne injectase în minți propaganda rusă), i-am lăsat constant pe cei doi bandiți să-și facă aproape nestingheriți plimbarea prin istorie.

Dar, ce surpriză! În clipa în care o criză militară a căpătat profilul uneia de ne-a pus tuturor probleme existențiale reale (amenințarea Europei și a lumii întregi cu un război început în stil hitlerist, dar cu un potențial deznodământ stalinist), NU AM MAI CREZUT în fantome, iar fantomele au dispărut.

Fantomele astea două – armata rusă și propaganda rusă – s-au izbit în sfârșit de zidul adevărat al testării în teren. Una e defilarea din Piața Roșie, alta e războiul din Ucraina. Iar din produse de paradă și monumente de oarecare eficiență, până la un punct, au devenit peste noapte bulendre strategice cu care Rusia nu se va mai putea mândri decenii de aici înainte, de care Occidentul nu mai are a se teme, poate măcar un secol. Sigur, vor apărea alte și alte probleme delicate în viitor, căci așa stau lucrurile cu omenirea, dar în viitorul previzibil armata rusă și propaganda rusă nu vor mai fi ce-au fost – nici ca realitate palpabilă, nici ca reprezentare.

Din acest motiv, odată cu îngroparea propagandei ruse și aproape-îngroparea armatei ruse în noroaiele, molozul și lacurile de sânge de pe teritoriul ucrainean, trăim probabil zorii unor metamorfozări și dislocări, în termeni de spațiu politic și geopolitic, din perspectiva luptelor pe care le va avea de dat pe mai departe civilizația occidentală. Încep să se închidă conturile cu așa-zisa civilizație rusă care ajunsese, grație ochilor noștri fie închiși, fie permisivi, să se substituie civilizației însăși, cel puțin pe segmentul european al lumii.

Nu e vorba de a înălța imnuri premature victoriei BINELUI în conflictul ruso-ucrainean și de a cânta, excitați și de o manieră ignorantă, prohodul înainte de vreme regimului Putin și Rusiei așa cum o știam. Însă tendințele, deja manifeste după doar câteva zile de la debutul invaziei în Ucraina, invită lumea liberală la consolidarea optimismului realist și a încrederii strașnice în propriile forțe, două virtuți în sfârșit dobândite (lipsa acestei perspective asupra sinelui lumii liberale nu a făcut decât să alimenteze exagerarea reprezentării de sine pe care, decenii la rând și mai ales sub Putin, și-o formase Moscova). Totodată, invită la consolidarea agresivă a Ucrainei, ca o formă de consolidare a propriilor noastre poziții. Și mai invită la forțarea proceselor de transformare care pot face din Rusia actorul frecventabil ce nu fusese niciodată: închizând banditul din ea în pușcăria geopoliticii, ajutând acest bandit, într-o a doua fază, să-și recunoască vina; educându-l, cu cartea într-o mână și biciul în cealaltă; sprijinindu-l apoi să se reintegreze în lumea de „afară”. Sunt pași mulți, deloc simpli, dar nicidecum imposibili. După cum scriam în editorialele precedente, s-a procedat astfel cu țări care azi sunt model – și economic, și de conviețuire ,- țări care azi ajută Ucraina, deci victima, iar nu pe Rusia, altfel spus killer-ul.

În tot acest peisaj cu accente globale, să nu uităm de noi.

România, fezandată ani buni la focul mic, alteori mare, dar mereu pervers al propagandei ruse, nu are de făcut pe mai departe decât ceea ce pare că a început să facă în ultimele zile, sincron cu partenerii săi din NATO și Uniunea Europeană. De azi înainte, orice formă de manifestare a propagandei ruse nu mai are ce căuta pe teritoriul românesc și nici în spațiul virtual – TV, radio, online – al țării noastre. Povestea falsă și prostească a democrației pusă ca mielul de Paști la picioarele nedemocraților nu mai poate fi înghițită de nimeni, nu mai trebuie nici măcar permisă în cadrul așa-ziselor dezbateri despre democrație și libertatea de expresie. Propaganda rusă, indiferent de formele sub care ar încerca să se regrupeze, trebuie tratată ca inamic în vreme de război, ca armă a unui potențial agresor străin. Acolo unde încă nu există, cadrul juridic trebuie construit; acolo unde este așa ceva, trebuie consolidat.

În orice caz, dacă pandemia de Covid nu a fost suficient de traumatizantă pentru a disloca propaganda rusă din toate sectoarele – de la presă și politică, până la zona culturală și Biserică – războiul din Ucraina trebuie să fi limpezit deja apele. Uneori strident, alteori mai discret, poate câteodată în desăvârșit secret – nu contează, pungile de puroi propagandist plasate de Rusia în diversele sectoare ale societății românești trebuie drenate definitiv. Cu siguranță, puține nu sunt, judecând după manifestările din timpul pandemiei și din alte momente-cheie (alegeri, episoade importante din perspectiva creșterii în substanță a parteneriatelor strategice cu SUA și UE). Și, nu în ultimul rând, e imperativ să ne intereseze cum vor evolua lucrurile din perspectiva asta în Republica Moldova (unde actuala conducere face treabă, dar trebuie sprijinită).

NATO și SUA ne-au consolidat militar în ultimele luni, recuperând datorii în acest sens care trenau de câțiva ani. Probabil viitorul imediat va aduce o suplimentare a eforturilor în direcția respectivă. Dar întărirea pe acest palier riscă să fie subminată de lipsa unei vigilențe fără precedent, pe celălalt.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s