Fantoma care-l bântuia pe Putin. Ce indică linia dreaptă de la răsturnarea lui Gaddafi până la invazia din Ucraina – The Atlantic

<< Au fost oferite o mulțime de explicații emoționale și politice pentru invadarea Ucrainei de către președintele rus, Vladimir Putin, și o varietate de evenimente au fost identificate ca puncte de cotitură care ar fi condus la acest moment: starea lui emoțională actuală, izolarea lui de la debutul pandemiei, sau sentimentul de umilire trăit după căderea Uniunii Sovietice. Experții notează amenințarea percepută pe care o reprezintă o democrație situată alături pentru controlul său asupra Rusiei, precum și un discurs din 2007 în care a atacat ordinea de după Războiul Rece. Amalgamul oferă o vedere rotunjită a unui om care duce lumea în ceea ce experți precum Fiona Hill au descris drept ce de-al treilea război mondial. >>

<< Dar din aceste analize lipsește un eveniment, un episod care combină aspecte politice și emoționale și care au ajutat la cristalizarea neîncrederii lui Putin față de Occident, a sentimentului său de vulnerabilitate și a deciziei sale finale de a reveni ]n funcția de președinte al Rusiei: intervenția condusă de NATO, în 2011, în Libia, care a dus la moartea violentă a excentricului dictator al țării, Muammar Gaddafi.

În momente epocale ca acestea, când un om puternic își folosește puterea armatei pentru a invada o altă țară, deseori ne uităm înapoi pentru a căuta momentele care ne-au adus în prezent, căutând semne despre ceea ce avea să vină. În cazul lui Putin și al Rusiei, acest efort s-a concentrat pe evoluția sa politică internă și pe relațiile sale cu locatarii de la Casa Albă. Cu toate acestea, se poate urmări o linie dreaptă de la episodul din Libia – în care țara lui Putin a stat inițial pe margine și care a avut loc atunci când acesta se afla în pauza de patru ani de la președinție, în funcția de prim- ministru – până la războiul devastator de astăzi din Ucraina.

După ce i-a reușit preluarea regiunilor separatiste georgiene, Osetia de Sud și Abhazia, în 2008, Putin a văzut intervenția din Libia ca rezultatul unui lanț de revoluții urmate de intervenții militare occidentale care ar putea ajunge până la el. Și a văzut în Gaddafi pe cineva care acceptase condițiile Occidentului și totuși plătise prețul, o soartă care l-ar putea aștepta în cele din urmă. Lecția este una îngrozitoare pentru Ucraina: în viziunea actuală a lui Putin asupra lumii, a da înapoi sau a face orice fel de concesii este o condamnare la moarte.

Înapoi la revoltele arabe din 2011. După căderea lui Zine el-Abidine Ben Ali, din Tunisia, și Hosni Mubarak, din Egipt, protestele de stradă au cuprins o mare parte din regiune, inclusiv Libia și Siria. Gaddafi a amenințat că îi va zdrobi pe protestatari ca pe niște „gândaci”. Franța și Marea Britanie se agitau pentru a interveni. Administrația Obama și-a târât mai întâi picioarele înainte de a-și pune greutatea în spatele eforturilor de a înființa o zonă de excludere aeriană susținută de Națiunile Unite.

Oficiali ai administrației americane, cum ar fi vicepreședintele de atunci, Joe Biden, au insistat asupra problemei cu Dmitri Medvedev, președintele Rusiei la acea vreme, iar secretarul de stat Hillary Clinton a ajutat la încheierea acordului cu ministrul de externe Serghei Lavrov, la telefon, când se afla în culise, la un studio de televiziune, după un eveniment ce avusese loc la primăria din Tunis. Rezoluția ONU a autorizat „toate măsurile necesare” pentru a proteja civilii din Libia, care a inclus, dar nu s-a limitat la, o zonă de excludere a zborului. Rusia nu a aprobat rezoluția, așa că administrația Obama spera că cel puțin se va abține, în loc să opună veto, în timpul votului de la Consiliul de Securitate. „Haide, Serghei, asta este important, iar Liga Arabă și țările arabe sunt în spatele nostru”, i-a spus Clinton lui Lavrov. Medvedev a fost de acord să se abțină și, câteva ore mai târziu, votul a trecut. În câteva zile, a început campania militară, pe cerul libian.

Abținerea Rusiei a fost văzută de către administrația Obama ca un succes diplomatic. Putin, însă, a văzut-o ca pe o dovadă a trădării Occidentului. El a descris rezoluția drept „un apel medieval la o cruciada”, un alt război dintr-un lung șir de războaie inițiate de Occident – ​​de la Serbia la Afganistan și până la Irak – pentru a urmări schimbarea de regim, uneori sub pretexte false, și în cele din urmă a dicta regulile ordinea globală.

Putin a mai crezut că Medvedev a fost naiv. În cartea sa, All the Kremlin’s Men, Mihail Zigar, fost redactor-șef al postului de televiziune rus independent, Rain, scrie că anturajul lui Putin i-a șoptit la ureche: „Medvedev a trădat Libia, te va trăda și pe tine”. Medvedev și-a exprimat simpatia față de protestatarii din lumea arabă și aspirațiile lor democratice, iar mai târziu va fi acuzat că a contribuit la protestele din Rusia, câteva luni mai târziu, împotriva a ceea se se considerase a fi fost fraude electorale, cele mai mari demonstrații pe care le vădea țara de la căderea Uniunii Sovietice. Toți acești factori nu au făcut decât să spoească paranoia lui Putin.

Zigar scrie că „Putin a fost apoplectic” când Gaddafi a fost ucis. Potrivit mai multor relatări, inclusiv celor din cartea actualului șef al CIA, William Burns, The Back Channel, Putin a revăzut frecvent filmările groaznice cu Gaddafi fiind capturat într-o conductă de drenaj și bătut până la moarte. Capturarea, procesul și execuția lui Saddam Hussein nu au părut să-l afecteze la fel de mult pe Putin. El îi spusese obraznic președintelui francez, Nicolas Sarkozy, că îl va spânzura pe președintele georgian, Mihail Saakașvili, așa cum „americanii l-au spânzurat pe Saddam Hussein”. Dar lecția pe care Putin a tras-o din Libia a fost diferită: a fi un paria îi servise cel mai bine lui Gaddafi; abia când s-a deschis spre Occident au venit după el.

Într-o oarecare măsură, psihanaliza lui „de ce”, în cazul invaziei lui Putin din Ucraina nu contează în acest stadiu. Dar episodul din Libia rămâne relevant din mai multe motive. Ne arată până unde este dispus Putin să meargă pentru a-și asigura supremația și supraviețuirea; ilustrează modalitățile în care încearcă să depășească Occidentul, inclusiv prin procesele diplomatice și ale ONU; și cel mai tragic, în ceea ce a urmat în Siria, ni se oferă o reamintire vizuală a cum arată victoria pentru cineva ca el.

În ciuda temerilor sale inițiale cu privire la intervenția în Libia, Putin a reușit să o transforme într-o oportunitate de extindere și consolidare a puterii și influenței Rusiei în regiune – în special prin stabilirea unei prezențe militare, în principal prin intermediul companiilor militare private precum Wagner, în Libia, pe flancul sudic al NATO.

Înapoi la Kremlin, de la începutul anului 2012, Putin a urmărit, de asemenea, cu atenție cum protestele s-au transformat în război civil în Siria, un client de lungă durată al Uniunii Sovietice care stabilise o bază navală, la Tartus, pe Marea Mediterană, în 1971.

Mișcată de experiența cu votul ONU asupra Libiei, Rusia a pus veto de 16 ori în anii următori rezoluțiilor ONU asupra Siriei, în chestiuni precum ajutorul umanitar, solicitările de încetare a focului și încetarea bombardamentelor aeriene. Episodul de linie roșie din 2013, cu președintele Barack Obama, în care SUA nu și-a susținut niciodată amenințarea de a impune o „linie roșie” cu privire la utilizarea armelor chimice în Siria, și acordul ulterior privind înlăturarea armelor chimice ale Siriei au oferit Moscovei o oportunitate de a se introduce mai mult în Siria, pretinzând că este soluția la o problemă de care nimeni din Washington nu dorise să se ocupe.

Intervenția militară rusă la scară largă, care a început apoi în septembrie 2015, a inversat curentul în favoarea președintelui Bashar al-Assad, cu bombardamente aeriene nediscriminatorii vizând infrastructura cheie, inclusiv spitale, și nivelând cartiere întregi. Amprenta Rusiei în Siria a crescut atât la baza navală Tartus, cât și la noua bază aeriană, Hmeimim, pe măsură ce și-a testat și îmbunătățit arsenalul de război – inclusiv arme de precizie cu rază lungă de acțiune, forțe paramilitare și război cibernetic. Dar poate cea mai importantă realizare în ochii Moscovei a fost modul în care intervenția în Siria „a ajutat la rezolvarea sarcinii geopolitice de a rupe șirul „revoluțiilor colorate”, le-a declarat ministrul Apărării, Serghei Șoigu, diplomaților ruși, la Moscova, în 2017. Procedând astfel, a arătat că urmărirea democrației este un efort distructiv, neatrăgător.

În Siria, loviturile aeriene continuă până în ziua de azi, chiar dacă trupele ruse mărșăluiesc prin Ucraina și lansează rachete care devastează părți întregi ale orașelor mari. Deși Siria a dispărut de mult timp de pe titlurile din SUA și din cea mai mare parte a lumii, sirienii urmăresc cu atenție ceea ce se întâmplă la kilometri distanță și mulți își exprimă solidaritatea cu ucrainenii, în timp ce se întreabă cu teamă cum va le va fi afectată țara de rezultat și de controlul Rusiei..

Unii vor susține ca Putin să fie detronat de oligarhi nemulțumiți, dar chiar dacă acesta ar fi rezultatul final, ei știu devastarea care va fi provocată mai întâi asupra Ucrainei. Mai mult decât cei mai mulți poate, ei înțeleg cum impunitatea cu care Rusia a fost capabilă să ducă războiul din Siria, prima intervenție militară pe scară largă a Rusiei în afara granițelor fostei Uniuni Sovietice, l-a încurajat pe Putin. Spre deosebire de Occident, el nu vedea Libia sau Siria ca locuri îndepărtate fără interese strategice, ci ca parte a unei table de șah, una în care fiecare pătrat – din Orientul Mijlociu până în Ucraina – conta. >>

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s