Invazia rusă din Ucraina. Ce este probabil să schimbe în lume – Laurențiu Mihu

Mulțumim, tovarășe Putin! Invazia rusă în Ucraina poate omorî și conflictele înghețate create de ruși”, scriam acum câteva zile, într-un text care tocmai așa se și intitula și care explora oportunitatea și șansele propriu-zise ale deschiderii unui asemenea front de către SUA, NATO, UE și țările direct ori indirect afectate de aceste cangrene create de Rusia în ultimele trei decenii.

Mersul de până acum al invaziei ruse în Ucraina crește probabilitatea ca, întâi de toate, discuția să ia naștere, iar ulterior să și facă primii pași în direcția acțiunilor specifice care s-ar impune. Va fi un dosar cu bătaie lungă, o muncă titanică, delicată și complicată, un efort care va stoarce până la ultima picătură creativitatea actorilor implicați. Și totuși, deja deschiderea lui, atunci când ea se va petrece, va reprezenta o reușită remarcabilă. Iar fiecare zi care privează Moscova de victorie pe frontul ucrainean sporește șansele activării unui asemenea scenariu; unul care, prin natura sa, va fi concomitent politic și militar.

Dar până atunci, momentul prezent ne găsește încă într-o logică de etapă, în care atenția se concentrează mai degrabă pe ceea ce se vede mai aproape decât pe ceea ce poate fi întrezărit la orizont. Răbdarea este de aur în general, lucru cu atât mai valabil în contextul actual, marcat de invazia rusă, dar mai ales de stadiul în care se află aceasta. Motiv pentru care, vom schița, în cele ce urmează, doar liniile directoare ale schimbărilor care își fac loc în regiune; și care câștigă teren constant, cu fiecare tanc , elicopter de atac ori bombardier rusesc nenorocit care primește o lovitură de proiectil occidental, lansat de curajoșii militari ucraineni.

Ziua redactării acestui text este, nu întâmplător, chiar ziua în care cei 27 au aprobat startul procedurii de aderare la Uniunea Europeană a Republicii Moldova, Georgiei și Ucrainei. E vorba de trei țări mutilate de Rusia, prin abordarea sa intruzivă a vecinătății – militar, politic, informativ și prin filierele sale de crimă organizată. Au conflicte înghețate pe teritoriile lor, una dintre ele cunoaște azi războiul în toată regula și toate trei au fost, de o manieră sau alta, la un moment ori altul, spălătorii masive de bani negri pentru o Moscovă care nu va putea fi albită decât prin forme hibride de presiuni și ocupație occidentală.

Fără îndoială, catalizatorul proceselor istorice care tocmai se pun în mișcare au fost deopotrivă iadul abătut asupra civililor ucraineni, pericolul tot mai palpabil al unui dezastru nuclear și scenariul de coșmar al declanșării unui al treilea război mondial (la originea acestei triade stând ordinele unui președinte psihopat și executarea acestora de către generali cu onoare castrată și simț istoric atrofiat).

Așadar, câteva dintre liniile directoare ale modificărilor de relief strategic care se întrezăresc azi, ca niciodată:

⦁ Prezență militară și politică (americană și aliată), fără precedent, în țările NATO din proximitatea Rusiei (e deja în plină desfășurare în România, Polonia, țările baltice). Foarte probabil, cu creșteri vizibile implicite și ale profilului economic în acest spațiu. (**aspectul politic, în accepțiunea autorului acestui text, include și necesitatea unui efort de destructurare a rețelelor de influență și propagandă rusă în regiune).
⦁ Prezență americană și aliată întărită, la diferite paliere, în țări mai filo-ruse din arcul NATO – Ungaria, Bulgaria.
⦁ Prezență sporită, mai ales americană, în Cehia, cu influența multi-dimensională, pe orizontală, care decurge de aici.
⦁ Securizare a spațiului Mării Negre la niveluri adecvate, neexistente până acum, având în vedere experiența invaziei ruse în Ucraina.
⦁ Revitalizare a parteneriatului occidental cu Turcia, eventual o implicare de substanță în consolidarea democratică a acestei țări și o viziune proaspătă a perspectivei post-Erdogan, pentru a evita accidente viitoare, din punct de vedere al predictibilității acestui membru-cheie al NATO.

Iar acum, să coborâm mai adânc, spre bornele care circumscriu frontiera rusă.

⦁ „Cucerirea” Ucrainei de către Occident, prin eforturi masive de consolidare a capacității acestei țări de proiectare a forței militare pentru apărarea propriului teritoriu. Putin a reușit imposibilul: aducerea efectivă a NATO și SUA în Ucraina (vom vedea, după stabilizarea situației, ce forme va lua această nouă paradigmă de extindere euro-atlantică în vecinătatea cea mai sensibilă a Rusiei).
⦁ Întărirea cooperării UE-Ucraina, la capătul căreia, după un drum nici scurt, dar nici atât de lung precum s-ar aștepta unii, avem perspectiva concretă a aderării. Dar până atunci, nu este exclusă o formulă de plan Marshall într-un joint-venture UE-SUA, pentru reconstrucția țării, cu unele condiționări politice; injectarea în economia ucraineană de capital sănătos și decuplarea de cel malign; accelerarea reformelor deja demarate, cu precădere în zona justiției și al separării puterilor în stat, pentru a face aici un pol solid al statului de drept; chiuretarea partidei pro-ruse din politica ucraineană, deopotrivă la nivel de regiuni și la centru; ghidarea Kievului în armonizarea relațiilor cu vecinii de care a avut atâta nevoie în momente de restriște, dar față de care avea încă datorii nestinse atunci când a prins-o momentul intrării în coliziunea frontală cu Rusia;
⦁ „Cucerirea” definitivă de către Vest a Republicii Moldova, o țară ai cărei cetățeni au comis o ruptură strategică de Moscova, cu largi ecouri, atunci când l-au catapultat pro-rusul Igor Dodon și au făcut-o președintă pe Maia Sandu. Această țară, șantajată din toate părțile de Rusia lui Putin – energetic, militar, pe linia suveranității – și exploatată ca un sclav de către Guvernul de la Moscova și de către mafia rusă, are azi perspective noi de a lucra la propria dezvoltare, iar criza ucraineană a fost un catalizator prețios. În fața partenerilor euro-atlantici, România este acum bine poziționată pentru a-și cere dreptul de actor-solist și intermediar strategic în configurarea unui parcurs european și euroatlantic de substanță pentru un Chișinău tot mai decuplat de talpa rusă. Bucureștiul nu are motive să rateze fereastra de oportunitate.
⦁ Implicare occidentală cu minime scrupule în Georgia și Armenia, două țări cu potențial solid de deschidere spre Vest, dar care, militar, politic și economic, au fost strangulate de „îmbrățișarea” rusă, pe fondul poziției lor geografice într-un no man’s land pe care, după trauma războiului ruso-ucrainean, nici SUA, nici NATO, nici UE, nici est-europenii de la Marea Neagră nu-și mai pot permite să-l lase la voia întâmplării.

Și, poate corolarul tectonic de-a dreptul:

⦁ Reașezarea relației Vest-Rusia pe temeiuri de „forță constructivă”. După episodul invaziei din Ucraina, devine destul de previzibil că nimeni, în Occident – de la elite la populație -, nu va mai accepta tratarea cu indulgență a unei țări cu asemena potențial nuclear și cu impulsuri revizioniste de asemenea calibru; nimeni nu va mai accepta ca un asemenea actor statal să își aleagă nestingherit calea, când amenințarea potențială pe care o reprezintă nu se răsfrânge doar asupra propriei deveniri. Am mai scris și cu ale ocazii, repet: privită prin această lentilă, politica internă a unei Rusii post-invazie nu mai are cum să rămână o chestiune strict de suveranitate proprie și personală. De altfel, nu este exclus ca episodul nuclear din Ucraina, creat de Putin prin amenințările lansate de ciraci precum ministrul de Externe Serghei Lavrov, ca și prin incursiunile armatei ruse la centrala nucleară de la Zaporojie (cea mai mare din Europa) și nu numai la această instalație, să deschidă inclusiv un orizont nou pentru diminuarea amenințării nucleare în general. Nu este deloc exclusă demararea unui efort internațional fără precedent de reducere dimensiunii arsenalelor și capabilităților nucleare ale marilor puteri, cu repercursiuni inclusiv asupra abordării actorilor emergenți de pe acest palier – Coreea de Nord, Iran.

Nimic din cele de mai sus nu poate fi realizat peste noapte, dar pentru toate punctele de mai sus s-a cristalizat, începând cu zorii zilei de 24 februarie 2022, orizontul de posibilitate pentru o acțiune concertată în direcțiile respective.

Invazia din Ucraina a pus în lumină tot ceea ce avea Rusia mai rău – latent, ori activ. În același timp, războiul lui Putin, mai ales prin sincopele evidente ale armatei ruse, trebuie să ne fi făcut deja limpede faptul că teama abstractă de Rusia a fost până acum exagerat de mare; adevăratul test, cel al terenului, consumat pe frontul ucrainean, a demonstrat-o cu prisosință.

Vladimir Putin a pornit să cucerească Ucraina, iar ulterior, în absența barierelor solide, și alte spații geografice și politice. În schimb, tinde, încet-încet, nu doar să piardă Ucraina, ci și lanțul de state aduse în ultimii 20 de ani la varii stadii de vasalitate față de Moscova. A pierdut deja bătălia propagandistică pe plan extern, iar în săptămânile care urmează ar putea afla cum se traduce pareza musculară a invincibilității sale, pe plan intern.

O altă potențială modificare de relief strategic ține de soarta leadership-ului de la Moscova. Transferul de putere rareori a fost un proces calm în Rusia autocraților, iar atunci când nu a fost vorba de asasinate (ca în aumite momente din lunga perioada țaristă ori cu ocazia triumviratului post-Stalin, Hrușciov-Malenkov-Beria, s-au consumat bătăi pasionale în culise – vezi modul în care s-a produs îndepărtarea de putere a singurului challenger al lui Stalin, Troțki, mai apoi trecerea pe linie moartă a lui Hrușciov, puciul ratat anti-Gorbaciov, tranziția de la Gorbaciov la Elțin, ori puciul eșuat la adresa lui Elțîn). Nici instalarea la putere a lui Vladimir Putin nu a fost lipsită de aranjamente de culise în stil sovietic, proiectate pe fundal sângeros – atentate asupra unor obiective civile, război în Cecenia).

Dar nu intrarea în scenă a va fi esența a ceea ce va reține istoria, în ceea ce-l privește pe Vladimir Putin, ci produsele derivate din ieșirea sa. Căci tragerea cortinei peste cadavrul său (cel puțin politic) e tot mai probabil să bat gongul unor procese istorice care pot descongestiona în sfârșit o vecinătate care atâta vreme păruse condamnată definitiv la o relație precară cu suveranitatea și evoluția organică.

P.S.: Dacă Putin dispare din scenă lichidat (de popor, de ai lui, ori de mână externă), se va auzi probabil până la București, Kiev și Washington râsul-plâns izbucnit la Damasc, unde măcelarul sirian va medita probabil nopți în șir la meandrele ironiei sorții: să fii salvat în ultimul moment de un alt măcelar care însă n-a mai fost în stare să-și scape propria piele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s