Amenințătorul amestec de religie și arme nucleare al Rusiei

<< Prima săptămână a războiului ruso-ucrainean a demonstrat că multe dintre estimările reciproce pe care Occidentul, Ucraina și Rusia le aveau cu privire la intențiile și capabilitățile lor strategice erau greșite. Maniera în care se derulează acest război devastator depășește orice imaginație. Pe măsură ce conflictul se intensifică, s-ar putea face alte calculi greșite. Cele mai catastrofale ar fi cele în materie nucleară. Războiul a pătruns deja pe acest tărâm atunci când, la 27 februarie, președintele rus Vladimir Putin a ordonat public un „mod special de serviciu de luptă în cadrul forțelor de descurajare strategică”. Aceste forțe includ o triadă nucleară de arme nucleare aeriene, terestre și navale; muniții nenucleare de înaltă precizie cu rază lungă de acțiune; capacități de apărare antirachetă și sistem de comandă-control care le interconectează pe toate. >>

<< Declarația lui Putin nu înseamnă că lumea se confruntă cu o criză nucleară. Dar indică faptul că lumea se află pe un drum al escaladării. Un moment de pericol maxim ar putea apărea dacă Moscova va acționa de o manieră la care liderii occidentali să nu se aștepte: să îmbine amenințările nucleare cu retorica religioasă. Acest rezultat nu este predeterminat, dar este mai probabil ca niciodată. De la prăbușirea Uniunii Sovietice, rolul Bisericii Ortodoxe Ruse în identitatea rusă, în politica internă și în securitatea națională a crescut considerabil. Putin a introdus conservatorismul religios în ideologia națională a Rusiei și a folosit analogii religioase pentru a discuta probleme de securitate. El a încadrat acest război în termeni istorici, aproape transcendentali. Iar legătura dintre stat și biserică din Rusia este cel mai evidentă în domeniul militar – în special în cazul complexului de arme nucleare.
Dacă Putin folosește religia pentru a spori coerciția nucleară, acțiunile sale pot începe să semene cu „teoria nebunului”, în care un lider acționează oarecum irațional pentru ca amenințările sale să pară credibile. Dacă dinspre Moscova încep să sosească semnale coercitive care combină amenințarea nucleară cu retorica mesianică, va fi o experiență cu totul nouă pentru lume. Occidentului îi va fi și mai greu să-l analizeze pe Putin și să-i discearnă planurile.

Ridicarea mizei

Forțele de descurajare strategică ale Rusiei includ capabilități nucleare și nenucleare. Doctrina sa include amenințări, precum și utilizarea de muniție convențională avansate. Acestea sunt ultimele avertismente înainte ca țara să se angajeze în coerciția nucleară. Prin ordinul său, Putin a mutat războiul din faza pur convențională în zona intermediară – apropiindu-l de sfera nucleară. Pentru prima dată în era post-Război Rece, un conflict armat a căpătat o dimensiune nucleară deliberată.

Ceea ce se întâmplă este fără precedent, dar previzibil. Lumea ar trebui să păstreze un simț al proporției. În teoria militară rusă, coerciția nucleară se intersectează organic cu operațiile convenționale. Semnalizarea nucleară are ca scop construirea unei zone de protecție în jurul trupelor rusești pe câmpul de luptă prin prevenirea întăririlor militare ale inamicilor Moscovei. În invazia ucraineană, Rusia și-a invocat arsenalul nuclear pentru a încerca să paralizeze și să sperie Occidentul, creând condiții optime pentru forțele convenționale ale Rusiei. După cum afirma Putin în discursul său de dinaintea războiului, statele care interferează cu operațiunea Rusiei se vor confrunta cu consecințe pe care „nu le-au văzut niciodată în întreaga [lor] istorie”. Rusia și-a exersat triada nucleară cu câteva zile înainte de discursul lui Putin pentru a demonstra determinarea și capabilitățile președintelui.

Deși ordinul recent al lui Putin nu este preludiul unui atac nuclear, este o situație neobișnuită și gravă. Este oarecum prematur în război, sărind peste etapele intermediare specifice unei escaladări. Potrivit doctrinei sale, Rusia semnalează că ia în considerare posibilitatea de a recurge la arme nucleare fie în situația în care anticipează un atac nuclear, fie dacă integritatea teritorială, suveranitatea și existența sa sunt puse în pericol de o agresiune convențională. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Indiferent ce a declanșat mișcarea – posibil un amestec de frustrare față de progresul lent al invaziei, surpriza față de sancțiuni și angajamentul Europei de a înarma Ucraina sau dorința de a constrânge Ucraina în cadrul negocierilor – pare să fie mai degrabă improvizată decât planificată în prealabil.

De acum încolo, dacă situația o va cere, Moscova va fi obligată să trimită mai multe semnale de escaladare. Ar putea să se retragă din Tratatul de interzicere totală a testelor nucleare (CNTBT) și apoi să efectueze un test nuclear. Ar putea desfășura armament nuclear în Belarus, Kazahstan sau Siria – egalând desfășurările nucleare americane dincolo de teritoriul său național. De asemenea, ar putea deveni prima țară care să utilizeze arme hipersonice într-o zonă de luptă, de exemplu în Siria și apoi în Ucraina. Ar putea urma chiar o lovitură nucleară asupra unui obiectiv nelocuit, înainte de a utiliza efectiv arme nucleare asupra unei ținte dincolo de Ucraina sau pe câmpul de luptă.

Războiul sfânt nuclear

Dacă Occidentul va continua să ignore semnalele nucleare ale Moscovei, s-ar putea ca Moscova să ridice miza și să adauge o dimensiune religioasă, apocaliptică acțiunilor sale.

Lumea a intrat pe tărâmul nuclear pe fundalul unei legături vechi de trei decenii între Biserica Ortodoxă Rusă, structurile de apărare a țării și forțele sale nucleare – un fenomen cunoscut ca ortodoxia nucleară rusă, denumire care este o metaforă a părerii publice larg răspândite și pe care însuși Putin o împărtășește, potrivit căreia, pentru a-și păstra valorile naționale tradiționale și caracterul ortodox, Rusia trebuie să se asigure că este o forță nucleară relevantă (și viceversa). În 2007, de pildă, Putin a făcut remarca publică privind armele nucleare și ortodoxia ca fiind cei doi piloni ai statalității rusești: primul este principalul garant al securității externe, iar al doilea este principala sursă a bunăstării moral-spirituale a națiunii. Nu toată lumea din establishmentul rus a subscris pe deplin la această noțiune mistică. Dar elitele de apărare ale Rusiei au aderat, în general, la un amestec de naționalism, militarism și filosofie conservatoare. În mod nesurprinzător, clerul ortodox rus care activează în armată a pătruns la toate nivelurile de comandă din cadrul triadei nucleare și s-a poziționat ca un gardian al potențialului strategic al statului.

Între timp, opiniile religioase și filosofice ale lui Putin au devenit parte integrantă a viziunii sale geopolitice și a opțiunilor sale de politici publice. Ocazional, Kremlinul a aplicat cadre interpretative mesianice și religioase obiectivelor sale de război în Crimeea și în Siria și a literalmente parașutat clerici alături de trupele militare în zonele de luptă. Există o legătură similară între stat și biserică în războiul actual. Patriarhul Kirill, conducătorul Bisericii Ortodoxe Ruse, a încercat inițial să se distanțeze public de operațiune, însă, ulterior, cu câteva zile înainte de căderea primelor bombe, Patriarhul a predicat despre „întoarcerea fiului risipitor” în momentul în care Putin a oferit invaziei interpretarea de eliberare a fraților slavi. În a treia zi de război, Patriarhul a făcut referire la conflictul din Ucraina cerându-I Lui Dumnezeu să salveze pământurile istorice rusești – Belarus, Rusia și Ucraina – de dușmanii interni și de forțele externe ale răului (fără a menționa explicit operațiunea). Tot el i-a mulțumit comandantului trupelor aeropurtate – forțe de elită ale armatei ruse ce luptă în prezent în Ucraina – cu ocazia împlinirii a 60 de ani, pentru că ar fi contribuit la securitatea națională a Rusiei.

Putin se imaginează ca fiind o personalitate istorică, trimisă de providență să protejeze civilizația rusă.

Putin, și cei din anturajul său apropiat, riscă să piardă totul în operațiunea ucraineană. Ei nu își pot permite să fie înfrânți. Prin urmare, este puțin probabil ca ei să se retragă și ar putea fi dispuși să urce pe scara escaladării, chiar până la treapta nucleară. De exemplu, dacă invazia eșuează, vor căuta să escaladeze pentru a putea pune capăt războiului în condițiile rusești, chiar dacă acest lucru presupune o coerciție nucleară fără precedent. Asta înseamnă că amenințările lor ar putea viza atât Occidentul, cât și Ucraina: primul pentru a descuraja NATO să întărească armata ucraineană, iar cel de-al doilea pentru a determina Kievul să accepte o înțelegere, dacă Moscova nu va reuși să se impună prin mijloace convenționale. Ceea ce va fi în concordanță cu teoria Rusiei privind victoria – sperie inamicii de la a interveni, descurajează-i să înarmeze Ucraina și obligă Kievul să facă pace.

Înaintea războiului, Moscova a presupus că, în orice competiție de la periferia sa, adversarii Rusiei vor percepe în mod inerent amenințările nucleare ale acesteia ca fiind credibile și vor renunța, deoarece balanța de interese în joc favorizează Moscova. Acum, însă, ținând cont că atât Rusia, cât și Occidentul sunt profund implicate, Rusia ar putea considera că amenințările convenționale ar fi insuficiente. Cultivându-și reputația de actor ghidat de credință, Rusia ar putea convinge Occidentul să o perceapă ca acționând din nebunie, ceea ce ar fi de ajutor la negocierea coercitivă în timp de război.

Promovându-se ca actor strategic mesianic în ochii adversarilor săi și saturându-i cu amenințări nucleare și retorică apocaliptică, coerciția lui Putin s-ar putea dovedi extrem de eficientă. Actorii religioși dau adesea impresia că sunt de neînduplecat, ceea ce sporește credibilitatea amenințărilor lor. Putin a jucat cu siguranță acest rol. Președintele rus a făcut diverse declarații mesianice înainte de această criză și a dat războiului încadrarea unei ciocniri între forțele luminii și cele ale răului. Se pare că Putin se auto-percepe ca fiind o figură istorică, aproape providențial, trimis să protejeze civilizația rusă. Drept urmare, Occidentul, care deja îi pune la îndoială raționalitatea, s-ar putea să-l evalueze ca netemându-se de escaladare.

Cu toate acestea, deși Putin îmbină retorica religioasă cu amenințarea nucleară, asta nu înseamnă că este nebun. Este, în schimb, o combinație unică a unei viziuni autentice asupra lumii, dublată de considerente practice. Calculele strategice, nebunești și emoțiile naturale ale lui Putin se pot consolida reciproc. Atunci când este încolțit, frustrat și preocupat de propria supraviețuire, președintele Rusiei poate deveni mai mesianic. În același timp, el poate exploata în mod deliberat o imagine apocaliptică pentru a spori coerciția, mai ales dacă Occidentul continuă escaladarea și dacă războiul din Ucraina nu decurge conform planului. Declarațiile religioase la care militarii, oficialii din domeniul apărării și politicienii ruși au apelat în conflictele anterioare vor ajuta Kremlinul să profite și mai mult de ambiguitate și să sporească confuzia occidentală.

Schisme religioase

În măsura în care Kremlinul încearcă să exploateze imaginea sa de actor ghidat de credință, acest lucru poate fi destabilizator atât pe plan extern, cât și intern. Nimeni nu a mai avut de-a face cu semnale nucleare mesianice din partea unui stat. Analiștii abia reușesc să descifreze un Putin „obișnuit”, or unul „religios-nuclear” ar fi și mai complicat. Acest lucru ar putea paraliza NATO și ar putea să o determine să se retragă, deschizând calea către o și mai accentuată escaladare convențională a Rusiei. De asemenea, ar putea orienta NATO spre preempțiune, ceea ce ar însemna probabil lansarea unor lovituri menite să dezarmeze arsenalul nuclear rusesc. Ambele opțiuni ar duce la catastrofe, atât pentru poporul ucrainean, cât și pentru omenire.
Postura nucleară religioasă ar putea provoca, de asemenea, instabilitate internă. Cu cât elitele, publicul și militarii ruși se simt mai inconfortabil în fața pierderilor, a obiectivelor de război și a brutalității țării lor, cu atât mai mari sunt șansele ca Moscova să recurgă la o coerciție nucleară nesăbuită pentru a încerca să câștige rapid conflictul. Dar făcând acest lucru va necesita o justificare internă, iar retorica la care se va apela va fi din nou, probabil, cea mesianică și religioasă.
De data aceasta, însă, retorica va viza poporul rus. Chestiunea obedienței militare, în special în cadrul forțelor nucleare, va deveni atunci una acută. Legătura extraordinară dintre biserică și armată este cea mai profundă la nivelul forțelor nucleare, însă nu există nicio modalitate de a stabili dacă preoții din cadrul forțelor vor spori sau inhiba comanda și controlul stabil al sistemului. Pe de o parte, există motive să presupunem că ar duce la mai mare obediență și angajament în cazul în care ar sosi un ordin – inclusiv de a efectua un atac.

Nu este de neconceput ca, totuși, clerul să încurajeze forțele nucleare să sfideze un ordin. Instituția ecleziastică civilă rusă este ierarhică, dar nu este monolitică, iar războiul actual ar putea radicaliza și mai mult taberele concurente din cadrul bisericii, inclusiv membrii săi din cadrul comunității nucleare. Semnalizarea nuclear-mesianică ar putea fi o sabie cu două tăișuri. Fluturarea amenințării nucleare de către Putin ar putea, de asemenea, să catalizeze instabilitatea internă în cazul în care elita guvernamentală și armata ar încerca să îl înlăture de la putere pe președintele nesăbuit – iar alte grupuri din cadrul instituției de securitate să riposteze.

Sfârșitul lumii

Lumea se află pe un drum riscant. Condus de o auto-percepție mesianică, Putin urmărește să corecteze ceea ce el consideră a fi greșeli istorice și să sporească puterea geopolitică a Rusiei. Este puțin probabil să dea înapoi. Washingtonul, la rândul său, caută să-l limiteze și să îl pedepsească fără milă și consideră orice compromis drept o împăcare inacceptabilă și folosește acest război pentru a descuraja Beijingul să se manifeste în mod similar în Asia sau în altă parte. Aceste atitudini înseamnă că Moscova și Washingtonul nu-și lasă una alteia o cale de ieșire. În timp ce ei continuă pe calea escaladării, moartea, devastarea și tragedia se amplifică în Ucraina. Adăugarea unui ingredient religios va complica și mai mult lucrurile.

Vremuri disperate cer măsuri disperate. În ciuda a ceea ce cred Rusia, Statele Unite și Europa una despre cealaltă, situația actuală impune de urgență găsirea unei căi de ieșire.

În cele mai grave situații de urgență nucleară din perioada Războiului Rece – Criza rachetelor cubaneze din 1962, Războiul de Yom Kippur din 1973 și exercițiul nuclear NATO din 1983 – fiecare parte a reușit să ajungă la un compromis de salvare a reputației. De data aceasta, va fi mult mai dificil; leadershipul Rusiei este complet determinat în conflictul armat, iar Occidentul susține ferm Ucraina. Având în vedere că niciuna dintre părți nu pare pregătită să renunțe, urgența este iminentă. Washingtonul și Moscova trebuie să înceapă să se gândească la ce concesii sunt dispuse să facă înainte ca momentul de pericol maxim să sosească. Acest lucru nu înseamnă că trebuie să-și accepte viziunea reciprocă asupra lumii, ci doar că trebuie să dezescaladeze cât mai este timp. >>

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s