Veți vedea: Va începe un shopping occidental și chinez fără precedent, în Rusia – Laurențiu Mihu

Cât de rațională va fi China pe parcursul invaziei ruse din Ucraina? Și cât de rațional va continua să se comporte Beijingul după ce ostilitățile se vor fi încheiat, mai ales că e de anticipat că deznodământul va fi marcat și de un grad oarecare de îngenunchere a Rusiei pe acest altar (aspect pe care l-am anticipat încă din faza de iminență a invaziei, părere care între timp s-a și consolidat)? Acestea sunt două dintre marile întrebări pe care agresiunea rusă le ridică sau ar trebui să le ridice. Cumva, sub-tema chineză a temei ruso-ucrainene, are numeroase tușe în care devine mai importantă decât sub-tema rusă.

Motivele au, firește, de-a face cu particularitățile Chinei:

  • Numărul populației.
  • Anvergura economică.
  • Nevoile specifice obiective pe care China le are de satisfăcut pentru a-și păstra, eventual și spori, această anvergură.
  • Aventura geopolitică în care Xi Jinping își împinsese deja țara, cu multă vreme înaintea invaziei ruse.
  • Amprenta frontierei directe cu Rusia.
  • Istoria zbuciumată a celor două țări, încă din vremea în care ambele erau, în teorie, „surori”, prin apartenența la blocul comunist și modelarea lui. Au purtat chiar un război în acea vreme.
  • Problema Taiwan.
  • Problema propriilor regiuni cu potențial secesionist, care îneacă cu fum speranțele Moscovei de a vedea o poziție chineză favorabilă în dosarul Crimeea și în dosarul secesionismului construit de ruși în Donbas.
  • Apoi, mai este și latura ascendenței pe care rușii au avut-o asupra chinezilor și pe care au exploatat-o constant – de pildă, geneza Partidului Comunist Chinez este indisolubil legată de influența și intervenția Partidului Comunist de la Moscova; Mao era încă mic atunci când Stalin era deja mare; Mao a fost tratat cu superioritate și de Stalin; Mao a fost împins de Stalin să-și facă poporul carne de tun în războiul din peninsula coreeană (de altfel, sunt sigur că istoricii iscusiți pot enumera și alte finețuri, la acest capitol).

Pe scurt, pe cât de natural a devenit deja să discutăm despre un viitor rus post Putin și despre paleta de posibilități în ceea ce privește manifestarea sa, pe atât de natural se impune deja discuția cu privire la abordarea chineză într-un asemenea scenariu. Dar după cum ziceam în deschiderea textului, centrul de greutate e dat de întrebarea: Cât de rațional? Cât de rațional se va comporta China? De ce este aici centrul de greutate? Pentru că a putut vedea toată lumea, o superputere se poate foarte simplu comporta irațional. Rusia lui Putin tocmai asta a făcut lansând invazia, după cum Japonia asta a făcut atacând SUA, la Pearl Harbour, iar Germania lui Hitler atacând și Occidentul, și Uniunea Sovietică.

Și totuși, răspunsul care privește China, cel puțin o parte din acest răspuns, s-a cristalizat. El există, trebuie doar să-l descifrăm. Parțial el a fost dat de Beijing în 2014 și pe parcursul anilor scurși de atunci. Parțial el a venit în cele trei săptămâni post-invazie.

Faza 1. China a acționat rezonabil de rațional. În 2014 și după, nu a recunoscut apartenența Crimeei la Rusia. Altfel spus, a invalidat anexarea operată de Moscova, lucru care avut consecințe dureroase pentru capacitatea Rusiei de a-și proiecta politica externă 100% așa cum nu doar că și-ar fi dorit, ci și 100% cum ar fi avut nevoie. Iar sprijinul chinez pentru ucraineni, post-anexare, nu a avut numai forma implicită a nerecunoașterii anexării, ci și forma explicită a enunțării, cu subiect și predicat, a acestui lucru

Faza 2. China a temperat, prin luările de poziție de până acum, speranțele Moscovei într-un sprijin fățiș al agresiunii armate din Ucraina. Beijingul a reacționat vehement atunci când în presa americană a fost scursă informația privind ajutorul financiar și militar cerșit Beijingului din Moscova, pe fondul unei invazii care avansează greu și nu bate recorduri de eficacitate decât pe planul civililor uciși de armata rusă. Având în vedere statutul de paria de care Rusia nu mai poate scăpa mult timp, având în vedere coeziunea Occidentului, surprinzătoare pentru mințile încinse de la Moscova, dar probabil și pentru mulți „șoimi” și „războinici-lupi” de la Beijing, se împuținează dramatic argumentele pentru o Chină care să schimbe abia acum macazul, în sensul cerșit de regimul Putin.

Faza 3. Aici, ne cam oprim cu răspunsurile. De aici, mai degrabă încep întrebările. Din acest punct, în acest text, vom anticipa.

Să reamintim întrebarea de bază și pe cea imediat următoare:

  • Se va comporta rațional China după ce invazia se va fi terminat? Iar dacă da, ce ar însemna acest lucru, cum ar arăta această abordare?

La prima, răspunsul ar suna astfel: da, sunt șanse uriașe ca Beijingul să aibă o abordare rațională. În parte întrucât a dovedit în ultimii opt ani că poate și că a făcut-o. De unde deducem că, în ciuda faptului că mai mult ca oricând de la epocile Mao și Deng Xiaoping, China lui Xi Jinping este, din nou, o țară de lider, nu de grup formal și informal de conducere. E important acest aspect, al personalizării puterii, căci pentru mulți această realitate, împământenită sub Xi Jinping, ar fi putut fi foarte bine un contra-argument feroce la argumentul că sunt mai degrabă șanse ca China să se comporte rațional decât irațional. Pentru a înțelege, însă, de ce China atotputernicului Xi s-ar comporta atât de diferit de Rusia atotputernicului Putin, trebuie expuse diferențele uriașe dintre cele două țări, diferențe care au rădăcini ce au pornit la drum acum aproape cinci decenii.

Despre ce ar fi vorba?

Până la moartea lui Mao, China maoistă semănase leit cu Rusia stalinistă:

  • Dictatori însetați de sânge și gulag – și de o parte, și de alta.
  • Dictatori cu o lejeritate diabolică în a instala și sprijini dictatori diabolici oriunde se putea.
  • Dictatori cu o uriașă foame de a folosi foametea ca armă și împotriva propriului popor, și împotriva altor popoare.
  • Dictatori care au industrializat ucigând sectoare economice și omorând milioane (poate zeci de milioane) de oameni.
  • Dictatori care și-au tratat armatele ca pe o carne macră de tun – Stalin în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; Mao – în Coreea, dar și atunci când, la Moscova fiind, în timpul unui discurs rostit acolo, spunea că poate oricând să sacrifice 300 de milioane de concetățeni, că nu va fi un dezastru, China tot mai rămâne cu 300 de milioane.

Sintetizând, sub Stalin și Mao, Rusia și China au semănat ca doi gemeni mutanți, filosofia lor comună fiind deconstrucția, nu construcția.

Indiferent cât de mizerabili, după standarde occidentale, au fost urmașii lui Stalin și Mao la conducerea celor două state, prin comparație, oamenii ăia tot au fost îngeri și lumini. Atât de cruntă fusese moștenirea lor!

Acuma, undeva, pe parcurs, cele două țări se bifurcă. Apare un moment uriaș de ruptură, după ce Rusia stalinistă și Rusia maoistă merseseră umăr la umăr spre cucerirea titlului de cel mai drăcos diavol din Iadul de pe pământ. Acel punct de inflexiune le-a marcat evoluția și le face atât de diferite azi: momentul Deng Xiaoping. Păcatul capital al lui Deng rămâne episodul Tiananmen – 4 iunie 1989. Dar înecarea în sânge a revoltelor e caracteristica de bază a oricărei orânduiri autoritariste și dictatoriale, iar China lui Deng numai o oază democratică și de liberalism nu fusese.

Însă Deng a setat diferențele-cheie dintre China de azi și Rusia de azi, urmașii lui la putere nu au comis paricidul, ci au continuat opera, iar ultimul dintre ei, cel în exercițiu, Xi Jinping, culege roadele și și-a putut permite următoarea schimbare de macaz. Spre deosebire de conducătorii ruși cu care Deng a fost contemporan sau care au condus destinele Rusiei până în zi de azi, culminând cu Vladimir Putin, nu au apucat-o niciodată pe calea asta; așadar, spre deosebire de liderii chinezi de la Deng încoace, rușii nu au modificat statu quo-ul intern.

Opera lui Deng Xiaoping a fost modificarea paradigmei chineze: de la deconstrucție și demolare, la construcție și evoluție. Asta însemnând un singur lucru: economie. Deng Xiaoping a împins China spre dezvoltarea economică și a lăsat-o moale cu dezvoltarea militară. A avut o filosofie: construim economia, ne îmbogățim, apoi, în liniște, construim armata. Era perfect conștient că ultima parte din această etapizare nu se va putea petrece în timpul vieții sale. Și așa a fost. Odată cu Xi Jinping, Beijingul a considerat că construise economic suficient, că șantierul economic va continua să meargă înainte, dar că a venit momentul pentru startul construcției militare și renunțarea la discreție, prin afirmarea pretențiilor, concomitentă, a pretențiilor geopolitice (susținute de bunăstarea la care țara ajunsese și ritmul de dezvoltare a armatei, pe care, după decenii de capitalism cu specific chinezesc, țara, mai nou, și-o permitea).

Simplu spus: odată cu Deng Xiaoping, China a pus accentul pe dezvoltare economică și abia apoi militară.

În schimb, indiferent de numele conducătorului de la Moscova și indiferent de tipul regimului și structura țării, Rusia a pus, până în zi de azi, accent numai pe consolidarea militară și nicio clipă pe construcția economică. Diferența între cele două abordări face azi ca China, nu Rusia, să depășească la parametri macro-economici Japonia și să viseze la detronarea SUA. Face ca China, nu Rusia, să fie, economic, activul, în relația lor bilaterală.

Logica e simplă: consolidarea militară e vector consumator. Ca să consumi, trebuie să ai ce să consumi. Ca să ai ce să consumi, trebuie să fi produs bunurile de consumat. O lecție de economie pe care au ratat-o absolut toți liderii Rusiei – în comunism și după; dar o lecție la care China a excelat și pe seama căreia a devenit ceea ce este azi.

Din acest motiv, dacă trecutul a fost sumbru pentru amândouă, iar de la un moment dat încolo ceva mai puțin sumbru pentru China, viitorul arată infinit mai sumbru pentru Rusia decât pentru China. Invazia lui Putin în Ucraina nu a făcut decât să sporească decalajul din viitor. Dar a mai făcut ceva: a lărgit orizontul de posibilități prin care Rusia să devină un soi de stat client – mare și înarmat nuclear, e drept – dar client. Aici, bifurcăm raționamentul – pe trecutul recent și viitorul mediu. Și vom vedea că, deși, pe un palier evoluția celor două țări pare a fi din nou comună, apare iarăși un punct care le va trimite pe cărări diferite. Filonul comun este acela că ambele se află într-o nouă eră glaciară pe relația cu SUA și Europa. Doar că asta nu înseamnă și același lucru pentru fiecare. Dar să bifurcăm, după cum ziceam, pe trecutul recent și viitorul mediu.

  • TRECUTUL RECENT. A fost marcat de decizia lui Putin de a trage o linie de falie ireductibilă între Rusia lui și Occident. De a face inclusiv relația economică o vietate care se sufocă, dar în jurul căreia nu mai există nici tuburi de oxigen, darămite pungi răzlețe de aer curat. A antagonizat în așa hal lumea vestică, încât nici eforturile sisifice ale Germaniei, de a conserva relația și a continua să se îmbogățească din această relație, nu au mai fost sustenabile, de la un moment dat.
  • În tot acest timp, a trecut la consolidarea economică „din gură” a țării, pentru a o face autonomă, în condițiile unei filosofii a auto-izolării. Doar „din gură”. Înainte de invazie, economia rusă era o biată bătrână gârbovită, chinuită suplimentar de faptul că nu-și permite baston.
  • Pe fondul invaziei din Ucraina, cu costurile economice directe și calvarul sancțiunilor internaționale, economia Rusiei lui Putin nu va mai plânge doar după baston.
  • Concomitent, ca și cum ar fi trecut prin experiența traumatică a lobotomizării, Putin a judecat în alb și negru variantele. Și a acționat ca atare: cu bățoșenia cocoșului care se crede regele ogrăzii cu păsăret, deși stăpânul gospodar îl crește pentru supă și felul doi, Vladimir Putin a mutat toate ouăle Rusiei într-un singur coș; în coșul Chinei. S-a rățoit într-atât la Occident, încât s-a visat vulpe atunci când a anunțat, demonstrativ, semnarea unor contracte de zeci de miliarde, pe zeci de ani, cu China. Și numai cu China. Dar China, cât o fi de mare consumatoare, tot mică este, comparativ cu potențialul dat de clienți multipli. Există o vorbă: garsonieră, oricât de frumoasă, luxoasă și încăpătoare, până la urmă este tot un apartament cu o singură cameră. Pilda aceasta pere prea complicată și rafinată pentru actualul regim de la Moscova.
  • Mai mult, tentația Chinei e să consume ouăle rusești ori să le transforme în viitoarele sale găini.
  • Consecința este că Putin, din mai mulți clienți pentru economia primitivă a Rusiei (hidrocarburi, minereuri, armament), și tot mai primitivă în contextul grijilor mondiale pentru impactul schimbărilor climatice, a mizat pe unul singur – China. Și-a mutat, așadar, toate oăule în coșul chinez și a transformat unicul client major într-un destinatar monopolist al mărfurilor rusești, destinatar monopolist care, în virtutea acestui statut, va fi el cel care va fixa mereu prețul: prețul în bani al mărfii și prețul politic al continuării relației economice.
  • Altfel spus, în timpul agresiunii armate asupra Ucrainei, dar și după ce nebuneasca aventură militară rusă se va fi încheiat, China va rămâne pentru Rusia cuțitul care se tot răsucește în coastele Kremlinului și cuferelor sale. Un super târg, n-ai cezi ce! Un geniu, acest Vladimir Putin, care a făcut pentru chinezi cât nu va putea face vreodată pentru ruși! Iar vasalitatea rusă față de China e abia la început.
  • VIITORUL MEDIU. Pe acest palier, lucrurile se complică și mai mult. Groaznic scenariu pentru poporul care l-a tolerat pe dictator, mucegăită perspectivă pentru oligarhii care au trăit în lux, acceptând să fie vidanjele prin care regimul KGB-ist de la Moscova a drenat seva financiară și economică a populației ruse!
  • Scriam în editorialele anterioare că viitorul cel mai plauzibil este cel în care presiunea pe relația economică și frontiera comună Rusia-China va tot crește, dar unilateral, nu bilateral, cu China în rol de activ și Rusia în rol de pasiv. Ambele evoluții anticipate aici aveau deja muguri înaintea invaziei ruse din Ucraina, deja după trei săptămâni perspectiva înfrunzirii e deja verzuie. După, va fi, cel mai probabil, izbitoare.
  • Dar, de fapt, ce va fi? Ei bine, va fi ceva legat de șocul costului direct militar (bani, oameni, traume, reconstrucție) și va fi ceva legat de șocul ieftinirii Rusiei. Ce șoc e acesta din urmă? E șocul cristalizat în siajul sancțiunilor economice internaționale.
  • Sintetizat într-o propoziție, el sună așa: Putin a ieftinit Rusia. Rubla valorează aproape cât hârtia igienică, business-ul mare e mort. Business-ul oligarhic e paralizat. Injecția externă de capital e oprită. Resursa internă de inexistentă, în raport cu nevoile uriașe induse de imperativul compensării. O parte semnificativă a activelor rusești au acum cenzori străini – bănci centrale, guverne.
  • Atâtea mâini non-rusești pe economia rusă și mai ales la butoanele ei, ca acum, nu au existat niciodată. „Patriotul” Putin i-a făcut marionete pe rușii care fie au crezut în „patriotismul” lui, fie au trăit cu frica lui. Așadar, o consecință dezastruoasă a politicii revizioniste, și profund anti-occidentale a lui Putin – plasarea tuturor ouălor într-un singur coș, cel chinez – a fost dublată de consecința politicii criminale față de Ucraina – blocarea accesului Rusiei la ouă noi de către comunitatea internațională (inclusiv China, ale cărei companii și stat găsesc riscant să nu se încoloneze plutonului).

Ce înseamnă toate astea, după ce conflictul ruso-ucrainean se va fi sfârșit? Ei bine, ieftinirea Rusiei, de care aminteam mai sus, ar trebui să deschidă o nouă goană după aur. Ar trebui să deschidă o sesiune geopolitică și economică de shopping occidental și chinez, în Rusia, fără precedent (prin amploare și forme de manifestare). Acesta va fi comportamentul rațional al Chinei (și al Vestului) la care mă aștept. Niciodată ceva ieftin nu a rămas necumpărat – chiar și atunci când nu s-a dorit vânzarea. De fapt, Rusia a fost adusă de Putin în pragul unor viitoare preluări inclusiv ostile, dar de data asta, nici Occidentul, nici China nu vor mai acționa așa cum a acționat Occidentul și oligarhia rusă în formare, în perioada boom-ului sălbatic din epoca Elțin. De ce? Pentru că levierul pe care Occidentul și China îl a azi, Occidentul nu l-a avut în anii 1990.

Efectul pervers al sancțiunilor economice ține nu doar de privarea directă a Rusiei de capitalul de cate va avea nevoie pentru revenire, ci și de faptul că, chiar dacă invazia se va încheia, chiar dacă regimul Putin va rămâne sau va pleca, Vestul poate că va începe să dea drumul la unele fluxuri sau la toate, dar de data asta va păstra la el robinetul. Or, asta e ceea ce, în ultimă instanță, contează: robinetul. Oricum, scenariul cel mai plauzibil este acela că relaxarea sancțiunilor va fi graduală și condiționată, cum nu a fost niciodată. Că și Vestul, și China vor fi interesate să mențină o presiune constantă pe Rusia, o presiune modelatoare. Și că polul lor de interes nu va fi doar de sorginte economică, ci mai ales geopolitică.

Lumea, de la Paris, Berlin și Londra până la Washington și Beijing, are ocazia unică de a modela Moscova. E greu de crezut că nu au sesizat oportunitatea. E greu de crezut că există calcule contabile și geopolitice care să le împingă la rezervă și pasivitate.

Paradigma s-a schimbat fundamental după 24 februarie 2022, iar travaliul metamorfozei e încă la început. Indiferent dacă Putin și rușii intuiesc sau nu ceea ce li se întâmplă, acest aspect începe să fie tot mai irelevant. Din dorința absurdă, dar a neputinciosului economic (acum, iată, și militar), de a capta toate hățurile în doar două mâini, vremelnicul lider de la Moscova a reușit să scape tot harnașamentul printre degete.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s