Cenzura de care e nevoie pentru a sufoca războiul lui Putin – Laurențiu Mihu

A sosit vremea unei mea culpa din partea vectorilor de opinie care au cultivat, în ultimii ani, teza sclavagismului românesc post-modern, pe cea a Înaltei Porți de la Washington, Bruxelles și alte cancelarii vestice, teza castrării de suveranitate a românului neaoș în beneficiul Străinului (occidental), teza cuvenitului pragmatism cuvenit pe relația Est, în fine, teza tezaurului ortodoxo-dacic pe care îl înghite Apusul decadent. Și a mai sosit vremea ca aceia dintre vânzătorii de himere (pe ruble dosite în off-shore-uri departe de țară) care nu-și fac convingătoare mea cupla, să cunoască pe propria piele un public shame lipsit de inhibiții”. Când scriam rândurile de mai sus, nimeni nu știa încă, dar mai erau doar 26 de zile până la startul invaziei ruse din Ucraina.

Azi, când scriu rândurile de mai jos, se împlinește o lună de când războiul face ravagii în țara vecină, zdruncină economia Rusiei și întinde la maximum nervii comunității și economiei internaționale. Pe toate planurile – umanitar, social, politic, economic, militar – drama se întinde ca un voal lipicios și dezgustător din gumă gata mestecată.

Poate că ar fi trebuit să fiu mai explicit atunci, în 29 ianuarie, de când datează citatul de mai sus, dar, știți cum e, omenirea încă se afla la acea vreme în faza în care-i tot acorda o șansă, încă una și încă una diplomației, deși tot mai puțini oameni raționali mai credeau că va avea efect. Iar diplomația, atunci când spectrul iminenței războiului răzbate prin toți porii, geme de alintul specific în general speranței – faptul de a tot primi dreptul la încă o ultimă, apoi iarăși o ultimă, și tot așa, o ultimă șansă. Se pare că omul nu se poate sătura de obiceiul ăsta niciodată, chiar dacă știe, din tot felul de experiențe, că speranța fără premise, e alinare fără liniștire.

Poate, așadar, că ar fi trebuit să spun mai clar atunci, în 29 ianuarie, ceea ce doar lăsasem a fi citit printre rânduri, utilizând formula: „vânzătorii de himere (pe ruble dosite în off-shore-uri departe de țară) care nu-și fac convingătoare mea cupla, să cunoască pe propria piele un public shame lipsit de inhibiții”. Ei bine, am ratat atunci ocazia, dar o fructific acum: e cazul ca, undeva, cineva, în statul român, să ia taurul de coarne și să treacă la extirparea zonelor media care, în diverse moduri, fac, în societatea românească, jocul ocupantului rus din Ucraina. Este momentul ca statul român să treacă la identificarea și expunerea, bucată cu bucată, a entităților media, entităților comerciale și persoanelor fizice care, chiar și la o lună de la debutul invaziei, în loc să se ascundă în vizuini și să tacă, au ajuns să tureze mai abitir motoarele inflamării societății românești. Iar pasul trei e să le înlăture de pe piață. Definitiv și fără posibilitatea de reabilitare! Să o facă cu metodele diverse pe care un stat minimum puternic și responsabil le are în rastel, mai ales în vreme de război la granițele țării.

Nu m-am înșelat de multe ori în scrierile mele, dar nici nu mă bat cu pumnul în piept că am o rată de succes de 100% în confirmarea de către realitate a propriilor mele așteptări, ori predicții. Iar atunci când lucrurile au luat turnuri diferite, am recunoscut primul; la acest capitol, le-am luat-o mereu înainte potențialilor detractori. Ei bine, în cazul de față, am de făcut cel puțin o jumătate de mea culpa. Unde? Pe linia așteptărilor și a unei implicite predicții, anume că invazia din Ucraina va duce la scoaterea rapidă pe tușă, de către statul român, a propagandiștilor Rusiei, agenților ei de influență, oportuniștilor din acest siaj și idioților utili, activi și vocali, de pe teritoriul fizic și virtual al României. Iar jumătatea de mea culpa vine din faptul că intervenția chirurgicală cel puțin nu a fost încă făcută pe deplin. Poate că ea a început, poate că e programată să se încheie ceva mai târziu. Dar își permite oare România să aștepte atâta?

Încă există site-uri, încă există televiziuni, chiar și radiouri cu istoric greu de manipulare și încețoșare a minții (RTV, de pildă, este „doar” arhetipul) și care își continuă „opera” într-un moment în care războiul din Ucraina era deja suficient, în sine, pentru a nu-i oferi gândului confort. În virtutea logicii, asta înseamnă că și instigatorii, și finanțatorii, și lucrătorii de pe asemenea plantații se bucură, într-o formă sau alta, de suficientă liniște pentru a-și face treaba murdară. Cum e posibil așa ceva? Se teme oare cineva de la vârful statului român că ar nedemocratic să pună pe butuci asemenea afaceri? Cum oare să te mai temi de asta, când posibilul rezultat al acestei concrete exprimări „libere” va fi în final tocmai unul în care democrația chiar nu va mai avea vreo șansă? Dacă războiul din Ucraina înseamnă și altceva dincolo de tragedie și călcare în picioare a dreptului internațional, din perspectiva României acest conflict ar trebuie să reprezinte o oportunitate nu o fugă de răspundere: oportunitatea de a scoate din rădăcini propaganda rusă care acționează la noi, de a lista propagandiștii Rusiei, o ocazie uriașă de a-i face să plătească și de a le mina modelul de afaceri. N-o fi simplu, dar nici chiar greu!

În zilele astea, îi depistezi ușor pe cei care, sub pretextul inocent al informării, practică de fapt diverse forme de război psihologic pe pielea populației României. Sunt necrofagii care exploatează non-stop frica și angoasele. Frica de război e un sentiment normal, dar atunci când ea e folosită pentru a alimenta cu jucători echipa adversă, cea care chiar a declanșat războiul, ar trebui să fie motiv de „nimicire”: comercială și, acolo unde se impune, penală.

În acest moment, armata lui Putin se sufocă în Ucraina, sugrumată de spectrul corupției interne, a unui comandant suprem lipsit de discernământ, chinuită de erorile unor generali incapabili sau imorali, sabotată de minciuna cu care-i fuseseră alimentate trupele aparent masate cu lunile la frontiera ruso-ucraineană, pentru exerciții.

Sean Rayment, fost căpitan al Regimentului britanic de Parașutiști în anii 1980 și fost corespondent din teatre de război precum Bosnia, Irak și Afganistan, scria, recent, în The Spectator, că „Occidentul nu mai are de ce să se teamă de Putin”, că în Ucraina, eroarea strategică și prostia tactică și-au făcut deja treaba, din perspectiva închiderii în cușcă a Ursului. Urmărești știrile care vin de pe frontul ucrainean și e limpede că nu ai cum să combați o astfel de analiză. Așadar, vestea e bună! Problema însă este că, tocmai din acest motiv, al sublimării șanselor la o victorie rapidă și puțin costisitoare (în bani și vieți), regimul Putin a schimbat macazul. Ca atare, acum, când tancurile, avioanele, militarii ruși, mercenarii Wagner și torționarii ceceni scapă printre degete victoria militară și umplu sicriele de zinc, Kremlinul recurge la ultima armă din arsenal: Frica. Iar Frica, fără canale propagandistice de propagare a ei, este ca bomba fără focos.

În contextul invaziei din Ucraina, Frica pe care mizează Putin e o Frică cu dispersie, o umbrelă de multe frici, pe care a deschis-o pentru a le răspândi nu doar în sânul populației ucrainene, nimicită fără milă, ci și în rândul populațiilor vecine.

Una din fricile pe care rușii încearcă să le cultive e aceea a eventualei extinderi a războiului pe teritorii limitrofe, inclusiv pe teritoriul României. Pentru asta, folosește nu doar tunul de tanc pentru a trage în blocuri locuite, ci și muniție cu dispersie și rachete hipersonice, Kinjal. Recurge la amenințări cu arma nucleară și cucerește centrale atomo-electrice, pe care le expune pericolului de a fi bombardate, dar și de a fi scena unor erori umane, în condițiile în care tehnicienii de acolo lucrează sub un stres inimaginabil. Sunt lucruri care insuflă în sine o teamă naturală și sunt lucruri care, se vede inclusiv din declarațiile la vârf, făcute din SUA și state NATO, că niciun lider responsabil nu le poate ignora.

Pe de altă parte, stați însă liniștiți! Până să trimită Putin prima rachetă nucleară ori până să sară în aer prima centrală atomo-electrică, ambele amenințări egale nu doar pentru state terțe, ci și pentru Federația Rusă, și până se va ajunge să se tragă primul cartuș pe teritoriul României, vom fi bombardați cu celelalte frici, croite pentru publicul neaoș: frica încorporării, frica prețului la benzină, frica penuriei de bunuri esențiale, frica raționalizărilor, frica de refugiați, frica îngrădirii călătoriilor și pletora de frici personale, pe care Frica-mamă, a prelungirii unui război purtat în vecini, le poate atât de frumos potența.

Pentru că nu a putut câștiga-fulger războiul cu Ucraina, Putin nu se mai poate agăța decât de speranța pe care i-o dă războiul de uzură, logica perfidă a „prelungirilor”, prin impactul ei economic și social uriaș. Norocul la care speră Putin este acela de a replica, în Ucraina și împrejurimi, ceea ce armata și mercenarii săi au făcut în Siria, în ultimii șase ani. I-a câștigat lui Bashar al-Assad războiul tocmai prin prelungirea luptelor și haosului, prin adâncirea spaimelor și înmulțirea lor.

În Ucraina, comandatul suprem de la Moscova pornise la drum spunând că stârpește imaginarii șobolani neo-naziști de la Kiev, dar a ajuns el însuși, cât ai clipi, în postura șobolanului înghesuit în colț. Iar pilda șobolanului e pildă formatoare pentru cekistul cu debut de gangster în Sankt Petersburg.

Site-urile și televiziunile din România, care exploatează aceste frici, care pentru Moscova au rămas ultima armă cu oarecare potențial, și care o fac fie pentru că sunt finanțate în acest scop, fie pentru că vânează nebunește o audiență criminală, sunt apa și compostul care umflă semințele noii strategii a Rusiei lui Putin. Dacă fix în vremuri de război la ușa casei, nici acesta nu e un motiv suficient pentru statul român în a le da în vileag, a le secătui finanțele și a le închide pentru totdeauna, atunci statul român fie nu-și înțelegi menirea, fie nu urmărește binele celor 20 de milioane de cetățeni ai țării.

Nimic, nicio perdea și niciun scrupul tras de păr (chiar și pentru standardele vremurilor de pace) nu mai poate justifica faptul de a tolera activitatea fabricilor media care lucrează pentru inamic.

România este stat membru NATO și partener strategic al SUA, iar NATO și SUA livrează arme și sprijin logistic, umanitar și de intelligence Ucrainei, pentru ca țara asta să reziste, inclusiv pentru noi, nu doar pentru ea, atacului Rusiei. Cum să te mai poți eschiva, tu, stat român, de la a închide robinetul propagandei explicite și implicite făcute în beneficiul inamicului, tocmai de pe teritoriul tău? Cum să îi lași să acționeze nestingheriți pe indivizii care pun osul la finanțarea acestui efort incompatibil cu imperativele siguranței naționale?

Războiul din Ucraina se poate prelungi nu pentru că așa vrea Putin sau pentru că doar așa mai poate Putin spera la o eventuală victorie. Războiul din Ucraina se poate prelungi și prin tolerarea trupelor auxiliare, „civile”, pe care regimul de la Moscova le are pe teritoriile învecinate, inclusiv România. Și care, zilele astea, par să facă o treabă pe cinste pentru inamic. La treabă! Închideți site-uri ce trebuiau demult închise, închideți televiziuni, închideți radiouri, închideți conturi de rețele sociale, închideți conturi bancare, închideți guri!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s