Și dacă Rusia încheie un acord? – Foreign Affairs

„Cele două războaie mondiale ale secolului 20 sunt o inepuizabilă sursă de precedente și analogii. Pregătirea celui de-al Doilea Război Mondial a produs precedentul München, o aluzie la decizia britanică și franceză din 1938 de a permite Germaniei naziste să anexeze o parte din Cehoslovacia. „München” a devenit prescurtarea pentru „pace prin concesii”. După război, a apărut precedentul Nürnberg, cu referire la procesele publice ale liderilor supraviețuitori ai regimului nazist învins în totalitate. „Nuremberg” desemnează acum „capitulare necondiționată””, scriu Liana Fix și Michael Kimmage în Foreign Affairs

<< Pe de altă parte, încheierea Primului Război Mondial a fost neclară și incompletă. Berlinul nu a căzut în noiembrie 1918. În schimb, guvernul care ducea războiul s-a dizolvat; Kaiserul Wilhelm a plecat în exil. Termenii duri ai păcii – reparațiile și atribuirea vinovăției Germaniei – au devenit condițiile prealabile pentru ascensiunea lui Adolf Hitler și pentru izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Aceasta este povestea „Versailles”: prescurtarea pentru un acord de pace generator de alte războaie.

Întrebarea care se pune acum este ce fel de final va avea primul război major de secol 21 al Europei. Omul de stat și savantul roman Cicero afirma că o pace nedreaptă este mai bună decât un război just. Negocierile în curs de desfășurare între Ucraina și Rusia vor testa acest argument.

Rezistența curajoasă a ucrainenilor a oprit avansul agresiunii ruse. Când a ordonat invazia Ucrainei, președintele rus Vladimir Putin a acționat impulsiv. Dacă ar gândi acum strategic, și-ar reduce pierderile și ar căuta o modalitate de a opri războiul. Obiectivele sale politice mai ample au devenit inaccesibile. El nu va putea controla Ucraina și se va lupta pentru a împărți o țară care se opune ocupației rusești. Moscova nu are ca opțiune decât o cale militară costisitoare și prohibitivă, care, dublată de sancțiuni, va pune presiune considerabilă pe regimul lui Putin. Însă, orice s-ar întâmpla în Ucraina, Rusia va fi în continuare o putere nucleară și va păstra cea mai mare armată convențională din Europa.

Ucraina a organizat o apărare formidabilă, dar nu poate inversa dominația militară generală a Rusiei și nici nu poate opri bombardamentele și atacurile asupra civililor și obiectivelor militare. Exercițiul de echilibru diplomatic al Ucrainei – pentru păstrarea suveranității sale și încetarea unui război crud – va fi extrem de dificil. Armele din partea Statelor Unite și a aliaților săi europeni vor consolida poziția de negociere a Ucrainei. Dar fără implicarea lor directă în război, care nu se va materializa, nici Ucraina nu se va bucura de o victorie categorică, nici Rusia nu va suferi o înfrângere categorică.

Dacă vor ajunge la un acord negociat, atât Ucraina, cât și Rusia vor trebui să se mulțumească cu câștiguri parțiale și fragile. În acest război, nu va exista nici un Munchen, nici un Nürnberg și nici un Versailles.

Istoria recentă oferă o altă analogie (nu foarte încurajatoare) pentru părțile conflictului: precedentul Minsk, care face aluzie la acordurile negociate în acest oraș bielorus în 2014 și 2015, în încercarea de a pune capăt luptelor dintre Ucraina și separatiștii susținuți de Rusia, premergătoare războiului actual. Invazia pe scară largă a Ucrainei de către Putin a dovedit inadecvarea acordurilor de la Minsk, care au reprezentat o formă de gestionare a crizei care a iritat pe toată lumea și nu a mulțumit pe nimeni, amânând, poate chiar exacerbând, problemele fundamentale ale Ucrainei.

Statele Unite și Europa nu sunt în război cu Rusia și nu pot aplica acestui conflict european nici modelul Nürnberg, nici modelul Versailles. Prin urmare, misiunea lor este de a face mai bine decât acordurile de la Minsk. Sancțiunile occidentale asupra Rusiei și asistența militară pentru Ucraina oferă un real avantaj, pe care Washingtonul și aliații săi europeni ar trebui să-l folosească și să-l extindă de o manieră proporțională cu încălcările continue ale suveranității ucrainene de către Rusia. Alianța transatlantică nu-i poate impune nimic lui Putin. Ea poate doar să ajute Ucraina să navigheze pe drumul său către o pace, probabil, nesatisfăcătoare. Această realitate trebuie să fie punctul de plecare pentru politică și diplomație.

DE CE AU EȘUAT ACORDURILE DE LA MINSK

Prin negocierile de la Minsk, Putin spera să asigure neutralitatea Ucrainei în termenii doriți de Rusia și să compromită suveranitatea Ucrainei prin crearea unei zone semiautonome în estul țării. În realitate, după încheierea acordurilor de la Minsk, Ucraina a dezvoltat legături tot mai strânse cu Statele Unite, NATO și țările vest-europene. În estul țării, s-a format o linie de contact între Ucraina propriu-zisă și o zonă aflată sub control rusesc. Cu costuri considerabile, Rusia a dobândit un teritoriu care nu i-a oferit nicio pârghie reală asupra viitorului geopolitic al Ucrainei.

Între timp, Statele Unite și țările europene au impus sancțiuni Rusiei, angajându-se să nu le ridice până când Rusia nu-și va retrage armata din estul Ucrainei și nu va pune capăt războiului, chiar dacă Rusia a rămas neînvinsă pe câmpul de luptă. Putin nu putea să normalizeze relațiile cu Statele Unite și aliații săi decât dacă punea în aplicare acordurile de la Minsk în condițiile acestora, ceea ce nu intenționa să facă. Dar sancțiunile nu au fost destabilizatoare pentru Rusia și nu au fost suficient de puternice pentru a constrânge Moscova să accepte condițiile Occidentului.

Eșecul acordurilor de la Minsk are cauze multiple. Semnatarii acordurilor au fost Franța, Germania, Rusia și Ucraina. Parisul și Berlinul s-au angajat verbal față de acord, fără a face prea multe pentru a-l pune în aplicare, iar efectul sancțiunilor s-a diminuat cu fiecare an care trecea. Washingtonul a fost mulțumit și leneș. Asistența militară americană a intrat în Ucraina atunci când administrația președintelui Donald Trump a fost de acord să ofere ajutor militar letal – cu suficiente condiții pentru ca Trump să fie pus sub acuzare pentru relațiile sale manipulatoare cu Ucraina. Cu toate acestea, în ciuda promisiunilor anterioare, Ucrainei nu i s-a oferit niciodată oportunitatea de a adera la NATO sau la orice altă alianță: nu a fost formulat niciodată niciun angajament ferm din partea Statelor Unite sau a unei alte mari puteri externe în acest sens.

Invazia lui Putin în Ucraina a fost determinată de o viziune revanșardă a legăturilor istorice ale Ucrainei cu Rusia și de misiunea pe care și-a asumat-o de a pune capăt statalității ucrainene. Dar invazia a fost inspirată și de frustrarea lui Putin față de episodul Minsk. Deși armata rusă a câștigat bătăliile din 2014 și 2015, Kremlinul pierdea războiul pentru viitorul Ucrainei. Putin credea că răsturnarea rapidă a guvernului de la Kiev ar transforma această stare de lucruri și ar trage Ucraina înapoi spre Rusia, pedepsind partenerii europeni și americani ai Kievului. În viziunea sa, o invazie nu ar fi urmat să conducă la un război mai amplu, deoarece angajamentul Europei și Statelor Unite față de Ucraina era unul superficial. Dacă ar fi fost cu adevărat angajate, nu ar fi permis căderea în irelevanță a acordurilor de la Minsk.

PROMISIUNI ÎNCĂLCATE

Succesul surprinzător al Ucrainei a făcut Kremlinul să își regândească obiectivele de război. Putin a început invazia cu obiectivul maximalist de a răsturna guvernul ucrainean. Scopul războiului a fost de a „denazifica” Ucraina, în limbajul bizar al lui Putin, ceea ce însemna schimbarea regimului. Având în vedere pierderile imense suferite de Rusia pe câmpul de luptă, cucerirea Kievului ar fi putut deveni imposibilă pentru forțele rusești, iar prin limitarea referirilor la „denazificare”, Putin dă semnale că ar putea accepta guvernul președintelui ucrainean Volodimir Zelenski ca pe un omolog legitim în negocieri. Dar acest lucru poate fi o capcană pentru Kiev, o pauză înainte ca Rusia să revină la un set de cereri maximale. În orice caz, Putin va folosi orice teritoriu pe care forțele rusești l-au ocupat în ultimele săptămâni ca monedă de schimb.

Putin pare să aibă trei obiective principale în acest moment. Unul este să obțină recunoașterea încorporării Crimeei la Rusia, o realizare emblematică a președinției sale în ochii lui Putin. Poate că anexarea regiunilor Donețk și Luhansk, din care doar o parte au fost ocupate înainte de invazia din 2022, va fi inlcusă în această cerere. Legat de asta, Rusia ar putea, de asemenea, să facă presiuni pentru un pod terestru de la Moldova la Mariupol, în funcție de cum decurge războiul.

Un al doilea obiectiv este de a obține neutralitatea Ucrainei, ceea ce ar putea însemna fie imposibilitatea acesteia de a adera la NATO și de a intra în alianțele convenționale pe care le dorește, fie „demilitarizarea”, după cum solicită Putin, adică eliminarea capacității sale militare. Putin ar putea urmări ambele scopuri. Într-un scenariu mai puțin drastic, neutralitatea ar putea însemna, de asemenea, limitări ale anumitor sisteme de armament și interzicerea bazelor străine pe teritoriul ucrainean. În cele din urmă, Putin va dori să constrângă sau să blocheze integrarea Ucrainei în instituțiile europene, în speță cele ale Uniunii Europene.

La rândul său, Zelensky dorește să asigure suveranitatea și autonomia deplină a țării sale. În teorie, acest lucru ar implica retragerea tuturor trupelor rusești din Ucraina, returnarea Crimeei la Ucraina și libertatea de a consolida relațiile economice cu Statele Unite și Europa. Asemenea situații, însă, ar presupune ca Rusia să piardă războiul. Întrucât nu se poate avea încredere în faptul că Putin își va onora acordurile pe care le semnează și pentru că nu ar trebui să i se acorde concesii pentru războiul său criminal, el nu poate fi eliminat din negocieri. Rusia are la dispoziție amenințarea armelor chimice și biologice, a armelor nucleare tactice și, desigur, de forța militară convențională. În această persepctivă sumbră, Zelenski trebuie să determine gradul de compromis pe care îl poate tolera și pe care îl vor accepta cetățenii ucraineni. El va trebui să măsoare imperativele unei păci nedrepte cu cele ale unui război drept, dar devastator.

Zelenski are o anumită marjă de manevră în ceea ce privește Crimeea și aderarea la NATO. Anexarea Crimeei de către Rusia a fost o încălcare ilegală a suveranității ucrainene. Cu toate acestea, este puțin probabil ca Rusia, și nu doar Rusia lui Putin, să o returneze vreodată Ucrainei. De asemenea, Crimeea ar putea conta mai puțin pentru ucraineni decât alte părți ale țării aflate în prezent sub controlul parțial al Rusiei, ceea ce ar putea face mai ușoară o acceptare de facto a controlului rusesc. Și, deși NATO ar putea decide să accepte Suedia sau Finlanda ca membri, nu va accepta Ucraina – în ciuda promisiunilor anterioare că va face acest lucru. Zelenski și-a manifestat disponibilitatea de a lua în considerare alte alternative în afară de aderarea la NATO și a cerut Occidentului garanții de securitate – adică promisiuni de a pune în aplicare orice potențial acord cu Rusia, asigurându-se că acordul nu se va rezuma la vorbe goale.

Pentru Kiev, garanțiile de securitate obligatorii din punct de vedere juridic – implicând Statele Unite, Rusia, țările europene și, eventual, și Turcia – sunt cruciale. Astfel de garanții ar fi echivalentul extinderii Articolului 5 al NATO la Ucraina: angajamentul de a intra în război în cazul în care suveranitatea Ucrainei sau termenii oricărui potențial acord între Ucraina și Rusia ar fi încălcați. O astfel de promisiune ar fi cu siguranță un pas fără precedent pentru Statele Unite și aliații săi, care au încercat să evite implicarea în război. Este posibil ca Putin să nu fie de acord cu ea – sau să nu fie de acord cu bună credință. Dar garanțiile obligatorii – spre deosebire de memorandumul de la Budapesta din 1994, neaplicat, pe care Rusia l-a încălcat pentru prima dată în 2014 prin cucerirea Crimeei – ar furniza tuturor părților o soluție la problema esențială a securității Ucrainei. Garanții reale de securitate bilaterale sau multilaterale ar fi preferabile politicii NATO de a avea o ușă deschisă în general, dar o ușă închisă pentru Ucraina. Putin ar putea prezenta o asemenea soluție – excluderea oricărei șanse ca Ucraina să adere vreodată la NATO – ca pe o victorie. În același timp, o garanție de securitate susținută de SUA pentru Ucraina ar putea descuraja Rusia să atace din nou Ucraina.

NU POȚI OBȚINE ÎNTOTDEAUNA CEEA CE VREI

Poate că părțile implicate vor ajunge la o înțelegere favorabilă Ucrainei, dacă Rusia continuă să înregistreze pierderi semnificative pe câmpul de luptă. Cel mai probabil, însă, acest război nu va genera o pace durabilă. Dacă Rusia cedează, probabil că va ceda unei păci provizorii. Putin nu pare capabil să învețe din greșelile sale. Cu toate acestea, o pace provizorie care să mențină guvernul Zelenski, să aducă o încetare de durată a focului și să nu încalce permanent independența, suveranitatea și autonomia Ucrainei (așa cum definește Kievul acești termeni) ar putea fi realizabilă. Oricât de nedreaptă ar fi, aceasta este preferabilă celorlate alternative existente.

Războiul a transformat politica externă a Rusiei în ceva de neconceput. Putin are ambiții pe care economia și politicul rusesc nu sunt capabile a le realiza. Deși Putin nu se va recalibra în mod fundamental, Rusia nu poate ieși din situația în care scopurile sale îi depășesc mijloacele. La un moment dat, Putin își va întâlni Waterloo-ul politic ca urmare a acestui război. Iar atunci când consecințele ambițiilor sale disproporționate se vor abate asupra Moscovei și dictatorul va pleca, șansa Ucrainei la o pace mai mult decât provizorie ar putea, în sfârșit, să se întrevadă. >>

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s