Germania, Franța, România. Războiul din Ucraina expune și slăbiciunile celor trei, nu doar înfrângerea lui Putin – Laurențiu Mihu

Războiul lui Putin, în Ucraina, este, până la momentul de față, o înfrângere a armatei lui Putin nu doar pe frontul din țara vecină, ci și pe frontul percepției mondiale cu privire la eficacitatea mașinăriei militare a Moscovei și a omniprezentului aparat KGB-ist.

Conform proiecțiilor inițiale ale Kremlinului, conflictul ar fi trebuit să se soldeze cu anexarea de facto, în doar câteva zile, a întregii Ucraine, prin aneantizarea armatei sale, îngenuncherea populației și instalarea unui regim-marionetă. În schimb, la peste o lună de la startul ostilităților, trupele ruse au început manevre de retragere pe mai multe axe, pierderile omenești în tabăra agresorului sunt grotești până și după standardul grotesc al invaziei sovietice din Afganistan, iar graba cu care, marți, Moscova a pedalat pe ideea unor progrese substanțiale în negocierile din Turcia nu face decât să potențeze tabloul unui eșec militar de proporții, cel puțin în această fază. Sigur, este aici o victorie încă de etapă, dar masivă a Occidentului, prin eficacitatea sprijinului acordat Ucrainei, și un succes indubitabil al leadership-ului american, căruia, până deunăzi, i se cântase prohodul pe multiple voci – în Est, ca și în Vest.

În același timp, însă, acest război pe care nicio minte limpede nu-l poate justifica, oricâte flotări mentale ar face, vorbește la fel de expresiv despre eșecul politicii interne în unele zone-cheie de pe continent.

Pe noi, românii, trei rateuri de zile mari, cristalizate în trecutul recent, ar trebui să ne intereseze în cel mai înalt grad – cel german, cel francez și cel românesc. Toate trei eșecurile, dacă nu ar fi existat, ar fi făcut poate ca înfrângerea Rusiei lui Putin să se producă mult mai devreme și pe un front mai puțin violent, mai puțin dramatic, mai puțin periculos prin dezvoltările sale pe orizontală, decât cel din Ucraina.

Cu Germania, lucrurile sunt clare ca „Bună ziua”, mai ales pentru motivul că avertismente relevante cum că lucrurile vor sta astfel, la un moment dat, fuseseră date de multă vreme, așa că ceea ce vedem azi e pur și simplu rezultatul unui traseu natural pe fundalul unei logici fracturate. Un text excelent, apărut marți în POLITICO, despre idioții utili germani ai lui Putin, nu este excelent pentru că revelează (după cum ziceam, revelația era deja pe piață), ci prin aceea că îi conferă revelației o solidă reprezentare.

Un citat:

⦁ << Invadarea Ucrainei de către Rusia nu este, totuși, doar o repudiere a cancelariei lui Merkel, ci a unei întregi generații de politicieni germani, din tot spectrul, orbiți de nostalgia pentru Ostpolitik și Wandel durch Handel, politicile de destindere din anii 1970 susținute de cancelarul Willy Brandt, care, potrivit legendei germane, au dus la sfârșitul Războiului Rece. Responsabilitatea colectivă a Germaniei este motivul pentru care întoarcerea paginii este mai ușor de spus decât de făcut. Nu există nicio figură asemănătoare lui Churchill în politica germană, care să fi avertizat ani în șir cu privire la pericolele de a avea încredere în Putin. În timp ce lui Merkel îi revine cea mai mare parte a vinei pentru că a căzut în capcana liderului rus, adevărul este că întreaga clasă politică a Germaniei este vinovată. În calitate de ministru de finanțe și vicecancelar al lui Merkel, actualul cancelar, Olaf Scholz, ai cărui social-democrați au fost forța motrice din spatele conductelor Nord Stream, a susținut ideea că cea mai bună modalitate de a trata cu Putin este „dialogul” neîncetat. >>

Asta scrie, printre altele, autorul articolului din POLITICO, Matthew Karnitsching. Cu toate că încă din prima frază acesta mai punctează un adevăr evident – „Germania nu este străină de faptul de a se afla pe partea greșită a istoriei” – textul din POLITICO ar fi fost cu adevărat ireproșabil dacă ar mai fi adăugat o evidență istorică: constanta germană din universul autoritarist și imperialist al Rusiei are cel puțin trei episoade grele de dus pe umeri, nu doar unul.

  • Sprijinul german a fost pe metereze și când a apărut Lenin.
  • Parteneriatul german a fost totodată esențial pentru Stalin.
  • Și, în fine, în anii din urmă, factorul german a fost anticoagulantul care a întreținut fluxul sanguin al regimului Putin.

O întreagă politică internă și externă germană a ajuns, pe fondul războiului din Ucraina, la ceasul amar al primului bilanț serios care-i devoalează găunoșenia. Ce urmează? În principiu, un efort de resetare pe care germanii vor fi perfect motivați, de data asta cel puțin, să îl facă cu toată seriozitatea, dar în care SUA, Franța și statele din Europa de Est ar comite o eroare sinucigașă să nu se implice.

Puține din ceea ce a reușit regimul Putin, în materie de consolidare a propriei poziții pe plan intern și a relansării unei politici militarist-revizioniste pe plan extern, nu ar fi fost ușor de atins și, în orice caz, nu atât de repede, dacă s-ar fi manifestat altfel politicul, business-ul și meschinăria unor politicieni-cheie de la Berlin.

Cu Franța, lucrurile stau ceva mai „demn” decât cu Germania, dar în anii putinismului Parisul a fost protagonistul câtorva păcate uriașe, pentru răscumpărarea cărora războiul din Ucraina e un semnal suficient de puternic că timpul nu mai are răbdare. Și, într-adevăr, există semnale solide că un asemenea proces ar fi în curs. Franța și-a asumat intrarea în prima linie a consolidării securității flancului estic, prin trimiterea, din fază incipientă, de trupe în România și prin conducerea grupului de luptă NATO de la noi.

Se impunea să fie așa!

Istoria franco-rusă e plină de suișuri și coborâșuri, de războaie crunte și tatonări amicale, de business gras făcut de marile corporații cu sediul la Paris în multiple industrii de pe cuprinsul Rusiei. Există moștenirea grea a afacerii Mistral, când Franța a fost gata-gata să livreze Rusiei două nave port-elicopter – tehnologie NATO extrem de sensibilă. „Putem să apărăm ideea de a nu livra navele Mistral – eu apăr ideea că trebuie să fie livrate”, spunea, în noiembrie 2014, deci după anexarea Crimeei și separarea unei părți din Donbas, fostul președinte Nicolas Sarkozy, în mandatul căruia fusese pusă la punct afacerea. SUA, Marea Britanie (care, pentru conformitate, trebuie spus că, totuși, a vândut oarece armament „ușor” Rusiei) și Germania au fost principalii aliați ai Franței care au început să ceară anularea contractului. După îndelungi ezitări, pe fondul presiunilor externe, al anexării Crimeei și al conflictelor armate inițiate de ruși în Ucraina, succesorul lui Sarkozy, François Hollande, a fost președintele francez sub care rușii au sfârșit prin a-și lua „adio” de la această afacere.

Apoi, rămâne o rană deschisă livrarea către Rusia de echipamente militare franceze între 2015 şi 2020, în baza contractelor semnate anterior, potrivit recentelor dezvăluiri ale Disclose.

Și îl avem pe fostul prim-ministru francez, François Fillon, numit în consiliul de administrație al gigantului petrochimic rusesc Sibur. Anterior, Fillon pierduse cursa pentru prezidențiale, pentru meschinării bănești, o cursă la căptul căreia câștigător a ieșit Emmanuel Macron. Fillon, așadar, acest Gerhard Schroeder francez, a fost încă un exemplar vest-european cu pedigree, din rasa cea mai apreciată de „canisele” Kremlinului.

Genul acesta de business as usual cu care politicienii occidentali s-au complăcut pe relația cu Rusia, ca și cum Rusia lui Putin ar fi fost un actor perfect frecventabil și care joacă după reguli asumate de toată lumea poate că va suferi în sfârșit mutația cuvenită, dar amintirile erorilor nu trebuie îngropate, căci altfel nu vor fi nicicând răscumpărate.

Cu România, e simplu și complicat, în același timp.

E simplu, întrucât țară estică fiind și mai ales o țară cu experiența directă a „binefacerilor” „eliberatorului” rus, România a intuit/știut constant cât mult pot să coste afacerile cu Rusia; și mai ales că, pentru un vecin estic, nu există afaceri reciproc avantajoase cu această țară. E simplu, pentru că PR-ul Moscovei nu a găsit, din fericire, coasa potrivită pentru a rade totul la firul ierbii, pe acest palier memoria reușind (încă) să nu ne joace feste.

Dar e și foarte complicat, întrucât acolo unde coasa nu a putut să taie totul, la firul ierbii, a reușit incursiuni de toată frumusețea la vârful ei. Vedem o ruptură aici – între cea mai mare parte a societății și o oarecare zonă a spectrului politic. Pe de o parte, la nivelul românilor de rând, accesul Kremlinului e limitat spre foarte limitat. Dar la nivelul unor politicieni, de prea multe ori lucrurile au stat diferit. Cum altfel se poate explica acest chin neîncetat al României de a nu fi capabilă să își sporească independența energetică, deși a avut mereu toate motivațiile să o facă?

Ce motivații?

  • Prețuri-record la gaz, ca pedeapsă pentru Parteneriatul strategic cu SUA și NATO, ca levier moscovit în relația noastră cu Republica Moldova, ca sperietoare pentru perpetuă pentru aspirațiile europene și euroatlantice ale românilor.
  • Resurse naturale uriașe – petrol și gaze în Marea Neagră.
  • Infrastructură energetică parțial în picioare și care trebuie doar expandată – centrala nucleară de la Cernavodă, de exemplu.

Ultimele două capitole din lista de mai sus sunt grăitoare. În atâția ani, nu am completat sistemul energetic național cu reactoarele încremenite în diferite faze de construcție. În atâția ani, am reușit să ținem departe de noi profitul și independența care puteau deja curge din zăcămintele submarine. Când au fost complicitățile PSD-Ponta și PSD-Dragnea cu China, când au fost complicitățile lor cu Rusia – asta ca să amintim doar vremurile cele mai recente.

Lucruri simple care puteau fi făcute – o legislație decentă și eficientă – au avansat în ritm de râmă și au sfârșit în jogging de melc. Ceea ce este mai interesant, politicienii români care au dus lucrurile în direcția asta, au câștigat alegeri și și-au consolidat capitalul mimând patriotismul. Atât de mult patriotism au infuzat în zonele critice ale sistemului energetic, încât l-au făcut tot mai vulnerabil în fața Moscovei tocmai pe românul de la firul ierbii, cel despre care spuneam încă de la începutul textului că are meritul de a nu se lăsa ușor penetrat de propaganda rusă, deci de către Kremlinul lui Putin.

Germani, francezi, români – cu toții am pierdut timp prețios din relația cu Rusia lui Putin – o relație atât de diferită și în același timp atât de asemănătoare prin prisma moștenirii grele cu care, azi, trebuie cu toții să ne descurcăm cumva.

La Berlin și Paris, politicieni cu viziune îngustă și sensibilitate exagerată la rubla convertibilă au folosit ca pretext falsul europenism, acela al Europei „pentru toți”, în care, selectiv, Rusia lui Putin a fost tratată fix așa cum nu fusese niciodată: rezonabilă, frecventabilă, „egală”. La București, câțiva politicieni total lipsiți de viziune, dar multilateral permeabili la resursele Moscovei au tratat cu Rusia nu mimând europenismul, ci naționalismul. Două modus operandi atât de diferite, dar în in final atât de convergente.

Războiul lui Putin în Ucraina e, cum ziceam în deschidere, înfrângerea armatei ruse, dar nicidecum victoria politicii interne în țările Europei care, pe noi, românii, ar trebui să ne intereseze în cel mai înalt grad: Germania, Franța, România. Primele două – pentru că, în alte atâtea situații, au făcut atât de multe lucruri bune pentru noi și încă mai pot face. A treia – pentru că este casa noastră.

Poate că, în cele din urmă, înfrângerile trecutului, așa urâte cum sunt și pe care ni le pune tuturor sub ochi războiul ruso-ucrainean, vor deschide o serie lungă de victorii ale viitorului. Dar pentru a deveni realitate ceea ce poate să vie, e musai să ai pe deplin conștiința a ceea ce a fost.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s