O lună în Kiev. Normalitatea șocantă a Ucrainei

<< Cu atât de mulți oameni părăsind Ucraina, războiul devine rapid o poveste de statistici: 4 milioane de refugiați, mii de oameni uciși, 130 de copii morți, potrivit cifrelor guvernamentale. Aceste numere sunt greu de înțeles de către omul obișnuit. Apatia va prelua în curând frâiele. Am văzut asta în Balcani, Irak și Afganistan. Ține de natura umană. De câteva săptămâni stăm lipiți de telefoane și televizoare, apoi ceea ce a fost cândva șocant devine normal. Cine își amintește acum de bătălia de la Alep? Cred că pe asta pariază Rusia – toată lumea va fi epuizată >>, scrie fotograful de război Ron Haviv, într-un fotoreportaj realizat pentru The Economist.


<< Unii dintre colegii mei jurnalişti au părăsit deja Ucraina, deşi majoritatea au planuri să se întoarcă – presupunând că acest lucru va mai fi posibil. Știu că și eu va trebui să plec la un moment dat, sper că doar pentru puțin timp, întrucât și eu am limitele mele. Mă voi simți vinovat să mă urc într-un avion și să las în urmă șoferii și producătorii ucraineni cu care am lucrat. Și-au riscat viața pentru a ne ajuta să documentăm că patria lor este sfâșiată.


La începutul războiului, părea că lumea privește. Este un lucru extraordinar de documentat: oamenii au trecut de la discuțiile în cafenelele hipster la prepararea de cocktailuri Molotov în camere întunecate. Spitalele au început să rămână fără medicamente; a fost anunțată o interdicție de circulație pe străzi, pentru a elimina sabotorii. În stațiile de metrou din Kiev, am văzut scene desprinse direct din cel de-Al Doilea Război Mondial: oamenii s-au înconjurat cu bagajele pe peroane, s-au instalat pentru noapte, cu pături și perne. Într-o stație pe care am vizitat-o, oamenii dormeau într-un tren.


Privind retrospectiv, atmosfera din acele zile de început a fost surprinzător de veselă. Viața în subteran era organizată cu precizie: peroanele erau împărțite în secțiuni pentru diferite familii, totul era păstrat curat și până și animalele de companie se comportau bine. Oamenii au găsit modalități de a-și ocupa timpul. Am întâlnit o tânără care făcea sacoși. Pe una dintre ele era un mesaj cu strigătul de luptă al ucrainenilor: „Navă de război rusească, du-te la naiba”. În aceeași vizită, am văzut o femeie citind unui grup de copii captivați.


Mulți au fugit din capitală. Inițial, am petrecut mult timp la gară. Erau sute de oameni acolo, majoritatea femei și copii, cu animale de companie și valize. Am făcut o fotografie cu o tânără mamă făcându-i cu mâna, de la revedere, soțului ei, în timp ce acesta stătea pe peron. Când ușile trenului s-au închis, femeia a izbucnit în lacrimi. Soțul ei a privit trenul plecând. Mi-a spus că era fericit că soția și copilul lui vor fi în siguranță.


Oamenii din suburbiile Kievului au încercat cu disperare să ajungă la gară. La începutul lunii martie, am fotografiat civili care fugeau din Irpin și Bucea. Pentru a încetini înaintarea Rusiei, ucrainenii au aruncat în aer un pod peste râul care despărțea aceste orașe de Kiev, așa că oamenii au trebuit să-l traverseze pe scânduri de lemn. Erau incredibil de calmi, deși a fost o călătorie dificilă, sub riscul constant al bombardamentelor rusești. Am văzut un bărbat cu proteză la picior urcând pe marginea podului bombardat, în loc să folosească pasarela improvizată. Am încercat să-l ajut să ajungă pe mal, odată ajuns de partea cealaltă; a căzut chiar în fața mea. Câteva clipe mai târziu, s-a ridicat și a continuat. O femeie pe care am întâlnit-o spera să treacă râul împreună cu tatăl ei, în vârstă de 91 de ani, care luptase în cel de-Al Doilea Război Mondial.


Lângă pod, grupul de jurnalişti cu care eram a dat peste trei bărbaţi legaţi de un stâlp; legați, înfășurați cu folie alimentară. Pantalonii le fuseseră trași jos, până la glezne, iar gurile umplute cu cartofi. A fost bizar, deși localnicii nu păreau șocați. Ne-au spus că acești bărbați erau ucraineni care furaseră de la refugiați și jefuiseră casele goale.


Te obișnuiești să vezi lucruri ciudate în război. Pe 13 martie, forțele ruse au lovit un bloc mare de apartamente din Kiev. Presa internațională a coborât și în curând părea că toată lumea din oraș stătea în fața clădirii la care focul mocnea. Pe pământ am văzut o cușcă de hamster, acoperită cu cioburi de sticlă. Hamsterul supraviețuise.


Un bărbat care stătea lângă epavă părea devastat. A ridicat privirea spre clădire și plângea. „De ce?” L-am auzit spunând. „De ce se întâmplă asta? E fără sens. Nu înțeleg”. Alții au ridicat privirea pentru o clipă, pentru a-și vedea apoi de problemele lor, de parcă asta nu ar fi fost nimic nou. Evenimente care ar fi fost total uluitoare doar cu puțin timp înainte au început să pară obișnuite.


Când are loc un atac, la Kiev, echipe de voluntari curăță scena. În mare parte, asta înseamnă să ridici sticla spartă. Am făcut fotografii unei echipe care făcea ordine la o școală după ce fusese lovită. Tocurile ferestrelor și ușile erau deteriorate, iar covorul roz dintr-o sală de clasă era acoperit cu sticlă, dar plăcile de pe peretele holului de la intrare, care înfățișa un iepure, au rămas intacte. Unele dintre manuale pentru copii erau încă deschise. Câteva femei plângeau în timp ce măturau sticla, dar au reușit să facă locul impecabil în câteva ore. Este nevoie de o putere enormă de caracter pentru a te ocupa de rămășițele clădirilor și caselor pe care le cunoșteai atât de bine.


Am întâlnit un alt voluntar care înainte de război fusese manager în zona de marketing. Acum ajută la gestionarea unei morgi. Mi-a spus că nimeni nu poate face treaba mai mult de două zile consecutiv, pentru că este prea dureros. Am vorbit cu el pe la amiază: în acea dimineață deja procesase zece cadavre.


Am fotografiat mulți bărbați și femei în drum spre front și cu posibilitatea foarte reală a morții. Unii dintre ei luptaseră în Donbas, în estul Ucrainei, unde se desfășoară un conflict din 2014. Alții nu aveau experiență militară. E prezentă o gamă uriașă de emoții: nervi, seriozitate, veselie.


La câteva săptămâni de la începutul războiului, m-am dus la o unitate a armatei unde era o călugăriță, sora Elisabeta, care slujea soldaților, oferindu-le cruciulițe cuvinte de mângâiere. Alături de ea era un preot, părintele Toma, care i-a binecuvântat pe luptători înainte ca aceștia să iasă la luptă. În timpul binecuvântării, toată lumea a fost sumbră, deși presupun că soldații au salutat-o ​​– vor primi orice ajutor pot primi.


La începutul lunii martie, am fost la înmormântarea unui proaspăt recrut. Se pare că unitatea sa fusese atacată de sabotori ruși deghizați în soldați ucraineni. A fost ceva restrâns, izolat, poate o jumătate de duzină de soldați, precum și soția recrutului și alte câteva rude. Ceremonia a fost „dinamică”: forțele ruse bombardaseră cimitirul în ziua precedentă și toată lumea se temea că va mai fi un atac. Cei îndoliați erau înconjurați de schije de la pietrele funerare sparte. Nici măcar morții nu pot scăpa de acest război.


Pe 25 martie, am avut parte de o schimbare bruscă de peisaj. Împreună cu trei jurnalişti de la The Economist am fost dus prin coridoare întunecate în camera de război a preşedintelui ucrainean, Volodimir Zelenski. Am întâlnit mulți lideri de-a lungul anilor, dar singura dată când îmi amintesc că am admirat atât de mult pe cineva a fost atunci când l-am fotografiat pe Nelson Mandela. Carisma și autenticitatea lui Zelenski luminau camera. Îmi dădeam seama că responsabilitatea îl afecta. Dar, precum mulți dintre ucrainenii pe care i-am întâlnit, părea să posede o reziliență excepțională. Vor avea nevoie de ea. >>

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s