Pentru a ajunge la Palatul Élysée, în ultimul deceniu Marine Le Pen, port-drapelul deja „clasic” al extremei-drepte franceze, le-a încercat pe toate. A cultivat ura față de străin, zonele maligne ale nostalgiei locale, a săpat cu patimă la divizarea UE, a stat cu mâna întinsă la Putin… și a primit. A primit expunerea dorită, din partea Internaționalei propagandei ruse. A primit, pentru partid, bani ieftini de la o bancă rusească, altfel scumpă. Și a fost primită de însuși Vladimir Putin. De altfel, ani în șir, pentru extremiștii de toate facturile, din Europa de Vest, deci și pentru Marine Le Pen, trasul în poză cu satrapul de la Kremlin, pe când acesta aducea doar a gigolo geopolitic, reprezentase culmea recunoașterii politice și încununarea glossy a slujului extern făcut – ce ironie! – de pe poziții așa-zis patriotice și naționaliste.

Pentru a ajunge la Palatul Élysée, Marine Le Pen s-a căciulit și la case mai mici. Candidata extremistă la prezidențialele franceze de ieri și de azi a acumulat mile după mile, precum un CEO de multinațională, pe zborurile strategice Paris-Budapesta și retur. Faptul de a se „preda” și lui Viktor Orban, de dragul PR-ului suveranist, devenise obligatoriu, precum brânza franțuzească la final de masă franțuzească.

Între ei, extremist-suveraniștii de teapa lui Le Pen au trecut în ultimul deceniu prin numeroase episoade fratricide, dar mereu Moscova și satelitul său maghiar au găsit finanțele necesare și perfuzia magică – politico-propagandistică – cu care să inspire pe mai departe și, astfel, să țină în viață mișcările radicale de la stânga și de la dreapta spectrului politic european. Nu mai e demult un secret jocul Moscovei în toată această arhitectură politică „alternativă” de pe continent, fie că vorbim de Franța, de Italia sau Germania. Fără îndoială, Kremlinul a avut succese de etapă, a câștigat bătălii, iar implicațiile acestora nu au fost deloc minore (luați cazurile specifice ale Italiei și Germaniei, unde politica mainstream s-a trezit cu challengerii ocrotiți de serviciile moscovite în legislativ și în executiv). În Franța, însă, efectul scontat a fost mereu înșelat – cel puțin pe axa Marine Le Pen-Palatul Élysée.

Altfel spus, până acum, nici banii, nici „consultanța” injectată prin varii formule și pe varii canale, nici șarmul primirilor oficiale orchestrate de Vladimir Putin și anexa lui, Viktor Orban, nimic din toate acestea nu au putut-o trece strada pe Marine Le Pen, de la statutul de candidat la cel de președintă.

În turul doi al prezidențialelor din 2017, Emmanuel Macron a înregistrat o victorie la scor în fața contracandidatei Marine Le Pen (66% vs 34%). Cel mai probabil, în 2022, lucrurile nu vor mai sta așa, diferența uriașă de atunci părând a fi imposibil de replicat acum. Sigur, dacă diferența dintre cei doi se va fi estompat masiv și la vot, nu doar în sondaje, semnalul nu va putea fi ignorat. Dar toate analizele, la vremea lor.

În textul de față aș privi din alt unghi fenomenul Le Pen. Pe fondul unui cumul de factori locali – de la strategia contracandidatului Macron, la mutații proaspete în strategia proprie a candidatei Le Pen (recent, POLITICO a explicat destul de amănunțit – AICI) – se reduce văzând cu ochii diferența dintre cei doi prezidențiabili cu șanse reale la turul decisiv.

Tendința e ușor contra-intuitivă, având în vedere faptul că ultima sută de metri a campaniei electorale franceze s-a derulat sub spectrul invaziei ruse din Ucraina. De ce contra-intuitivă? Pentru că, pe acest dosar, Macron fusese inițial infinit mai bine poziționat decât Le Pen. De altfel, în primele zile, președintele francez în exercițiu a și beneficiat electoral, aspect vizibil în sondajele din acel moment. Un lucru normal: el era ocupat cu baletul diplomatic pentru rezolvarea crizei, pe când contracandidații de extrema-dreaptă și stângă – Marine Le Pen, Eric Zemmour și Jean-Luc Melenchon – trebuiau să dea explicații pentru afinitățile față de satrap și eventualele relații „comerciale” ale unora dintre ei cu respectivul killer.

Așadar, agresiunea militară a lui Putin l-a găsit pe Macron în funcția de președinte în exercițiu și de lider al unei țări aflate la președinția semestrială a Consiliului UE. Două aspecte care favorizează din start o vizibilitate uriașă pe un dosar extern cu vaste implicații și pe plan intern. La care se adaugă faptul că Marine Le Pen s-a „bucurat” de handicapul trecutului greu al relației privilegiate cu Vladimir Putin, devenit un paria internațional. Iar noul statut al liderului de la Kremlin chiar ar fi fost perceput ca atare inclusiv de echipa pupilei sale franceze. Luna trecută, presa de la Paris a scris despre ordinul pe unitate, dat de la centru echipelor de campanie din teritoriu ale RN, formațiunea condusă de Marine Le Pen, de distrugere a stocului de pliante rămase din cursa electorală din 2017. De ce? Pentru că în acele pagini apărea și o fotografie mândră a binomului descentrat, Marine Le Pen-Vladimir Putin. A scris inițial despre asta Liberation, informația a fost preluată și de alte entități media, a dezmințit RN, pentru BFMTV, dar mai degrabă cu jumătate de gură.

Și totuși, după cum notam mai sus, Marine Le Pen a recuperat mult, chiar și pe acest fundal al moștenirii asocierii sale cu figura lui Putin. Pe 30 martie, POLITICO observa, pe baza sondajelor, că:

• „Există o îngrijorare generală cum că invadarea Ucrainei de către Rusia este o amenințare la adresa securității și stabilității și, prin urmare, i se acordă o prioritate ridicată în ceea ce privește provocările cu care se confruntă Franța – iar istoria sugerează că acest lucru l-ar favoriza pe actualul, în special pe cel care a încercat, deși în zadarnic, să-l convingă pe președintele rus Vladimir Putin să nu meargă la război. Dar probleme domestice perene, cum ar fi economia – în special creșterea costului vieții – și problemele sociale se situează mai sus atunci când vine vorba de alegerea unui președinte”.

Or, remarcă acum analiștii francezi, tocmai aici e tâlcul. Pentru a fi înscăunată la Palatul Élysée, Marine Le Pen a operat un viraj amețitor, dezicându-se și nu prea de Putin. Declarativ, despărțirea a fost una diluată, „nuanțată” – niciodată despărțire, mai degrabă ocolire. Însă și dacă ar fi fost una categorică, ar fi sfârșit ca fiind perfect neconvingătoare. Așa că, extremista de dreapta a lăsat baltă finețurile discursive și s-a concentrat pe un „divorț” mascat – îmbrățișarea temelor interne și pedalarea până la obsesie pe ele, astfel încât atenția electoratului francez să fie cât mai mult deturnată de la problema Ucraina, căci o contamina. Sută la sută nivel de trai, prețuri la energie și tot ce e în siajul lor social – acesta pare să-i fi fost secretul.

Un secret decriptat deja de către observatorii atenți, dar care ne îndreptățește și pe noi la propriile întrebări și propriile concluzii. De ce? Pentru că Le Pen nu este doar un politician, ci și un fenomen, nu e doar o problemă a francezilor, ci și a celorlalți europeni – mai ales a esticilor, că ei umblă prin toată Uniunea Europeană, în căutare de oportunități, și tot ei sunt țintele predilecte ale curentului/fenomenului Le Pen. Și, totodată, pentru că Rusia lui Putin a exploatat această realitate, folosind leviere „occidentale” precum Marine Le Pen. Și este de interes strategic, din perspectivă NATO și SUA (sub un eventual președinte Le Pen, relațiile Franței riscă intrarea într-o gaură neagră).

Una dintre întrebări se ridică natural: Este acest viraj al lui Marine Le Pen, dictat de circumstanțe evidente, un viraj care să și dăinuie? Un viraj care să marcheze o eventuală ruptură cu ceea ce ea, Le Pen, a fost și care să marcheze intrarea ireversibilă într-o cu totul altă logică politică? Altfel formulat: e gata cu tot radicalismul ei față de străini, gata cu extremismul menit să submineze UE și NATO? E important de înțeles dacă e gata cu toate astea mai ales acum, când amenințarea rusă e suficient de palpabilă, iar eforturile occidentale au fost suficient de coagulate și cruciale, în Ucraina, încât să înțelegem – de la București la Paris, de la Roma la Berlin – că numai cele două blocuri subminate la greu de extrema dreaptă franceză – UE și NATO – îi pot, în definitiv, apăra pe toți europenii. Rrăspunsul scurt ar fi că nu, nu e gata. Că nu, nu se termină totul atât de ușor. O dată, întrucât calculele care au determinat virajul au fost pur electorale. Apoi, pentru că e greu de crezut că activul de partid și de electorat, seduse bine și demult de genul Marine Le Pen, se va dezice peste noapte de el însuși. Sigur, la urne, francezii vor da răspunsul lor, dar implicații vor fi și dincolo de granițele Franței.

Apoi, există și o concluzie de etapă, cu resorturi interesante. Proaspăta traiectorie a candidatei Marine Le Pen pune în lumină cât de strânsă rămâne, în țările dezvoltate cel puțin, relația politicului cu adecvarea; cu adecvarea la interesele perene ale omului obișnuit (nivel de trai, perspectiv); cu compatibilitatea dintre ceea ce promiți și ceea ce e de livrat, dintre ceea ce selectezi ca temă cal de bătaie și ceea ce captează în realitate atenția.

Extrema-dreaptă franceză, de pildă, pornind de la cazul Le Pen, în contextul internațional curent, pare că s-a apropiat cel mai mult de obiectivul suprem la căruța căruia trage de decenii – cucerirea redutei prezidențiale – abia atunci când s-a auto-chiuretat. A reușit să fie mai eficientă numai din clipa în care, măcar de fațadă, a început să renunțe la o bună parte din ea însăși și din modul în care se vânduse atâta amar de vreme. A dobândit mai multă portanță doar din momentul în care a aruncat peste bord o parte însemnată din balastul abstractului, păstrând în cală ceea ce era mai compatibil cu imperativele concretului.

Este aici o lecție de însușit pentru toată lumea – și din Franța, și de aiurea. Dar și pentru toate formulele politice care investesc masiv, iar în cazul familiei Le Pen, timp de decenii, în proiecte de țară aberante, sfidându-le cu încăpățânare pe cele care ar fi contat cu adevărat.

Vedem aici și o veste bună, și o veste proastă.

Vestea bună este aceea că, în societățile funcționale cel puțin, extremele care aspiră nu se prea pot apropia în forma lor brută de obiectivul spre care tind.

Vestea proastă este aceea că printre extremiștii periculoși există și lupi care, la un moment dat, înțeleg că trebuie să se învelească în blana de oaie, pentru a penetra stâna. Problema de fond cu ei este aceeași pe care ne-o tot dezvăluie natura: ADN-ul. El nu se poate deghiza. ADN-ul de lup nu se poate metamorfoza în ADN de oaie.