Recuperarea Cameliei Bogdan și a lui Cristi Danileț. Epoca în care a intrat reforma în justiție – Laurențiu Mihu

„Din nefericire, pariul pe termen mediu este că povestea Danileț are ceva șanse să nu rămână singulară, după cum magistratul exclus luni nu este primul ajuns într-o asemenea situație. Vă amintiți, probabil, cazul Camelia Bogdan, dar și acesta a fost doar cel mai răsunător episod de hărțuire și punere la zid a unui magistrat în privința căruia eșuase metoda mai blândă a domesticirii”. Scriam rândurile de mai sus în 14 decembrie.

După nici patru luni, un alt șrapnel face țăndări încrederea în sistemul de justiție post-Dragnea: excluderea definitivă din magistratură a Cameliei Bogdan. La capătul a patru ani de procese și după mult mai mulți ani de linșaj public în prime time și în cascadă, magistratul care le-a făcut nopți albe unora ca Dan Voiculescu a fost trimis în exil profesional. E o victorie a partidei nereformiste, fără nicio îndoială, dar indubitabil nu este o înfrângere a Cameliei Bogdan și nici a altor magistrați care și-au pus la bătaie situația profesională, confortul personal, sănătatea și nervii pentru a face România europeană ceva mai solidă.

Pe altarul sacrificării ritualice a Cameliei Bogdan, CSM, Inspecția Judiciară și numeroși colegi de breaslă și-au împăiat fără să clipească reputația morală și profesională. Cu siguranță, cei care au făcut așa ceva nu au regretat o clipă, cel mai probabil unii au avut varii beneficii directe, iar din nefericire și realist vorbind nici nu prea are cine să-i facă să plătească. Cel puțin, nu pe toți.

Dar dacă România post-decembristă ar fi să se lase sedusă de ispita răzbunării pure și, implicit, să se dedice 100% revanșei împotriva torționarilor profesional din justiție (o specie 2.0 și ușor mai spălată a predecesorilor sângeroși la propriu, din pușcăriile comuniste), în ansamblu drama țării ar fi chiar mai mare. Într-o astfel de logică, România nu va mai avea timp și nici resurse pentru atâtea alte priorități din zona celor ce trebuie abordate pentru a rămâne pe calea transformării. Căci, vrem sau nu să acceptăm, justiția nu e singurul organ vital! Pe deasupra, nici nu ar avea garantată victoria. Întotdeauna e mai greu să te bați cu răul deja făcut decât să apuci calea prevenirii lui. Dar această ultimă variantă nu poate veni nici fără frustrări, nici fără cedări tactice, uneori chiar compromisuri la limita compromiterii. Nu-i ușor de explicat, nici de acceptat, nici de înțeles, nici măcar de formulat. Nu e ușor de făcut! Și totuși…

Totuși… trebuie să începem să acceptăm un adevăr sugerat vârtos de realitate, nu o dată: lupta pentru o justiție curată nu va avea un rezultat absolut și cu atât mai puțin un rezultat absolut obținut într-un timp absolut. E imposibil! Complexitatea variabilelor și complexitatea numărului lor explică de la sine de ce lucrurile stau astfel.

În epoca Dragnea-Tăriceanu, răul făcut acestui sector a fost suficient de adânc încât repararea totală să nu fie posibilă imediat ce capetele de afiș au dispărut din peisaj. Capturarea justiției române s-a făcut nu doar prin numiri toxice pe funcții, nici în doar câteva zile, ci mai ales prin modificări adânci de legislație, decizii cu valoare de precedent în instanțe și jocuri la nivelul Curții Constituționale, care, toate la un loc nu dau șanse la viață acelei concomitențe de vis, de care ne-am agățat atâta toți cei ce am scris și/sau protestat, în anii trecuți, pentru o politică fără penali și o anticorupție fără interferențe din partea corupților. Acea concomitență, în mod natural atât de imposibilă, ar arăta astfel: și tabula rasa, și societate cu stat de drept și cu democrație. Altfel spus, așa, mai bătrânește: și cu slănina-n pod, și cu ea-n burtă. Pur și simplu nu merge!

Ce înseamnă asta? Din multe puncte de vedere, presupune acceptarea cumva forțată a faptului că, în calitatea de societate, dar și la nivelul reformiștilor din politică, trebuie să intrăm, pe zona justiției cel puțin, în perioada grizonantă a abordării acestui fenomen. După incandescența adolescenței frumoase, dar, iată, presărată nu doar cu vârfuri de adrenalină date de victorii de etape, ci și cu atâtea decepții, mai mici ori mai mari, în care miezul acțiunii fusese definit de militarea curată și virginală pentru o justiție mai bună, corectă și total nealterată, va trebui să ne asumăm intrarea în perioada „matură”. Așa cum e în viață, cu jocul complicat al acestor două etape, va fi și în ceea ce privește justiția. Iar perioada matură nu înseamnă o situare antagonică în raport cu cea adolescentină, deci vreo renunțare absolută la sine, ci o situate parțial complementară; și, totodată, o situare pe linia a ceea ce, în lumea cărților, se numește punere în ediție critică. De ce parțial complementară? Pentru că la maturitate există un fir al continuității în raport cu adolescența, dar și unul al amendării exceselor de idealism și lacunelor de realism. Nu vă speriați, nu este nicio poezie aici, ba din contră, mult, foarte mult, indecent de mult pragmatism.

Ce înseamnă asta, aplicat la obiectul și la subiecții discuției noastre, adică aplicat la ideea reformării justiției și la destinul unor magistrați precum Camelia Bogdan și Cristi Danileț?

Pe de o parte, înseamnă a accepta faptul că, indiferent cât de imaculat ți-ai dori să fie mediul în care trăiești (toți ar trebui să ne dorim așa ceva), România trebuie să meargă înainte nu doar cu gândul la active, ci și cu toate pasivele care o trag înapoi și să continue cu încăpățânare pe drumul consolidării democratice, statului de drept și orientării euroatlantice. Mai înseamnă că nu există victorii rapide, nici pe toate fronturile odată și că bătălia va fi lungă spre foarte lungă, de uzură și nu mereu cu rezultate în alb și negru. La fel de bine înseamnă că „nuanțele” acestea nu au voie să fie motiv de degringoladă și renunțare.

E limpede că România de azi, aprilie 2022, e mult mai bună, promițătoare și interesantă decât cea care ar fi rezultat dacă lupta lui Dragnea, Tăriceanu, Voiculescu & Co., din perioada 2017-2019, ar fi avut măcar pe jumătate succesul vânat. În același timp, aceeași Românie de la momentul aprilie 2022 e bine de tot restantă la curățenia internă la care s-a sperat și care, fără îndoială, ne-ar fi fost de mare folos.

Cazurile-școală, Camelia Bogdan și Cristi Danileț, dezvăluie plenar dialectica deloc sublimă în care țara trebuie să înoate, dar și faptul că tocmai situația lor ar trebui să stimuleze în a trece de la un idealism fără șanse, la un pragmatism și un cinism cu potențial neexplorat pentru a câștiga. Ei înșiși, judecătoarea Bogdan și judecătorul Danileț, au dat dovadă de așa ceva. Nu se poate spune că nu sunt niște idealiști, dar nici că s-au lăsat orbiți de el, din moment ce și-au dus luptele pe terenul în care a fost adversarul și în momentele decise de adversar, chiar dacă ambele dimensiuni le fuseseră de cele mai multe ori în dezavantaj. Dar dacă nu ar fi luptat astfel, adică în condițiile dictate de războiul real și nu în cele ideale, de laborator, despre ce am mai fi vorbit azi, ce ar mai fi însemnat ei azi, asupra căror aspecte de substanță ar mai fi atras atenția cele două nume?

În felul lor, Camelia Bogdan și Cristi Danileț, vor rămâne pentru totdeauna niște sacrificați. În același timp, au dovedit și capacitatea, și dorința, ca statutul lor, oricât de eroic astfel, să nu se limiteze la atât. Și-au dus luptele în justiție, cu calmul fantastic de care numai niște oameni experimentați și extrem de maturi pot da dovadă, au căutat mereu soluții de ieșire pentru a continua să livreze societății valoare adăugată prin manifestările lor civice sau profesionale. Nu au abandonat, nu au trântit ușa supărați că idealismul nu e apreciat la justa lor valoare, nu au pozat în eroi obsceni ai neputinței și nerecunoașterii. Având în vedere vârsta biologică și solida vârstă profesională, ambii au șanse mari de tot să joace roluri-cheie în traiectoria României următorilor ani. Rotițele din sistemul care i-a măcinat nu vor fi distruse nici toate, nici concomitent și nici suficient de rapid pentru a le oferi celor doi satisfacția cuvenită. Dar pot fi gripate una câte una, pe parcurs și cu concursul coroborat al oamenilor valoroși și reformiști din justiție, al celor valoroși și reformiști din politică, al celor valoroși și pragmatici din societatea civilă.

Acum, când în cazul Cameliei Bogdan justiția și-a spus cuvântul definitiv, oricât de neconvenabil și dubios este acest cuvânt, e limpede că aceia care vor să mute munții, în România, nu au decât să recupereze un asemenea magistrat și totodată un asemenea om și să-l așeze în poziția din care poate fi cât mai eficient pe viitor, în condițiile date. La fel și în cazul Danileț, pe care USR l-a propus pentru un fotoliu la Curtea Constituțională. E salutară inițiativa, e exemplară în esența ei, e una dintre manevrele de repoziționare ce trebuie repetată de oricâte ori va fi cazul, de orice forță politică pe agenda oficială a căreia figurează dezvoltarea României, nu subminarea ei.

Recuperarea, „reciclarea” oamenilor competenți, integri și reformiști din justiție ar trebui să fie de acum prioritatea, de oricâte ori vor mai apărea execuții ritualice. Și, fiți liniștiți, vor mai apărea, independent de ceea ce și-ar dori sau ar putea face o guvernare sau alta, la acel moment. Există atâtea insulițe și insule putrede în acest sistem de justiție, pe care, realist vorbind, nu le poți disloca pocnind din degete, și există atâtea tranșee în acest sistem încât nici atacul frontal și dintr-o singură șarjă nu e posibil, încât problema trebuie abordată tot mai mult în linia strategiei de gherilă armată pe care o aplică forțele ucrainene în războiul cu rușii. Nici acolo nimeni nu speră la o victorie rapidă, clară și dintr-un foc, dar numai astfel poate spera, cu șanse reale, la înfrângerea inamicului și la eliberare. Nici la noi, pe tărâmul mult mai puțin letal și tragic al justiției, nu are sens să mai mizezi totul pe metoda clasică, prea intimă cu speranța, dar mult prea alienată de rezultatul concret.

Reforma justiției, cel puțin într-o țară cu moștenirile României, e un test uriaș pentru spectrul politic și pentru societatea civilă. Pentru politicieni, din perspectiva înlocuirii pragmatismului meschin cu cel nobil, care pune acțiunea și în slujba țării nu doar a partidului. Pentru cetățeni și ONG-uri, din perspectiva înlocuirii idealismului pur, cu unul cernut prin sita realității.

România va mai avea multă vreme de avansat pe calea progresului în condițiile unei justiții parțial mafiotizate, fără îndoială și indiferent cât de ridicate sunt așteptările în sens opus. Dar dacă ne dozăm eforturile pentru ca fiecare zi să aducă fie și numai o fărâmă de victorie, după 2-3.000 de zile, pun rămășag că nu vom mai recunoaște această țară. În sensul bun.

De-a lungul acestui drum, partidele și guvernările, indiferent de culoarea lor și de promisiunile din campaniile electorale, nu vor putea ocoli compromisurile, dar dacă ceea ce le animă e curățarea justiției și a României, vor putea totuși să evite compromiterea. Iar societatea, într-un joc la fel de dialectic și non-imaculat, va trebui să țină sus presiunea pe politic, dar și să nu scape din vedere faptul că rezultatele, oricât de albe le-am dori, nu vor veni niciodată altfel decât sub formă negociată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s