VIDEO | Înmormântări pe bandă rulantă în Buriația, unde încep să fie aduși militarii ruși uciși în Ucraina. Cum se asigură armata că rudele tac

<< Buriația ocupă locul doi în rândul regiunilor rusești, după numărul celor uciși în războiul din Ucraina. Mai mulți de atât se înregistrează numai în Daghestan. Totodată, la înmormântările care au loc în Ulan-Ude și în alte așezări, aproape în fiecare zi, răzbat cuvinte de sprijin pentru Rusia în lupta împotriva „naziștilor” și de mulțumiri la adresa armatei pentru faptul că soldații uciși „nu au fost abandonați”, ci aduși acasă. Publicația „Oamenii Baikalului” a publicat un material despre modul în care militarii morți sunt îngropați în Buriația și ce cred rudele lor, precum și autoritățile din regiune. Cu permisiunea publicației, Meduza prezintă integral acest text.

Lukodrom a fost construit acum un an. Acoperișul și fațada galbene, căptușite cu țigle albe și albastre, pot fi văzute de departe – pe fundalul unor barăci de lemn șubrede cu toalete în aer liber. Acesta este principalul centru republican de tir cu arcul, un sport național foarte popular în Buriația. Aici se antrenează copii, iar sportivi din regiuni și alte orașe vin aici la competiții.

De la începutul lunii martie, în sala principală a Lukodromului au loc înmormântările soldaților uciși în Ucraina. În tot acest timp, Secțiile pentru copii nu au încetat să funcționeze. Copiii se antrenează în spatele zidului. Ușa de la sălile de antrenament este la câțiva metri de cea din care se scot sicriele.

„Părinților nu le place faptul că complexul sportiv s-a transformat într-o sală de înmormântare”, spune Tatiana, al cărei fiu face aici tir cu arcul. „Recent, acolo unde copiii se antrenează, a apărut și un miros cadaveric. Totul, aici, mirosea a morți”.

Lukodrom este amplasat la șosea, polițiștii rutieri au blocat intrarea în el chiar și de pe autostradă. Nu sunt polițiști la intrarea în clădire, dar două zile mai târziu vor sta și aici. Persoanele care vin la înmormântare sunt întâmpinate de angajați ai primăriei: ei sunt responsabili de organizarea ceremoniei și întreabă: „De la cine ați venit să vă luați rămas bun?”

Presa locală a scris că luni, 28 martie, va avea loc o ceremonie de adio de la un militar, Naidal Țirenov, la Lukodrom. Dar la ora indicată în complexul sportiv sunt patru sicrie deodată.

Nu există semne sau fotografii lângă sicrie. Angajații primăriei sunt cei care explică cine este în fiecare sicriu.

În primul – Naidal Țirenov, în vârstă de 24 de ani, căpitanul echipei școlii KVN, „Elevul anului – 2016”. A servit ca paramedic militar. Brațele mortului Naidal sunt încrucișate pe piept, peste jacheta gri de uniformă. O mână este bandajată.

În al doilea – Bulat Odoev, în vârstă de 35 de ani, a slujit în a cincea brigadă de tancuri și a lăsat în urmă o fiică și o soție însărcinată. „Toată lumea i-a spus: pentru ce te duci? Și a răspuns: „Cum să-mi las oamenii?” – spune soția vărului său, Olga.

În al treilea – Jargal Dașiev, în vârstă de 38 de ani. A lăsat în urmă o soție însărcinată și două fiice.

În al patrulea – Vladislav Kokorin, în vârstă de 20 de ani, care a crescut într-un orfelinat, apoi a fost luat într-o familie de plasament.

Lângă fiecare sicriu sunt rude. Numai că aproape nimeni nu este la sicriul lui Vladislav. În timpul ceremoniei, o femeie din rândul organizatorilor, se apropie de el, îl acoperă în grabă pe defunct cu o pânză subțire albastră, o trage până la mijlocul pieptului. Apoi pune portrete înrămate în fața fiecărui sicriu. Fotografiile nu sunt semnate: se presupune că toată lumea își cunoaște mortul. Nu sunt oameni la întâmplare în cameră.

Sicriele stau în partea sălii unde în mod normal copiii concurau la tir cu arcul. Pe băncile pentru spectatori sunt oameni care au venit să-și ia rămas bun. Unii stau pe culoar, nu sunt suficiente bănci pentru toată lumea. Sala principală a complexului sportiv a fost plină la capacitate maximă, s-au adunat cel puțin 600 de persoane.

Militari stau de veghe la căpătâiul morților: spatele drept, mitralierele pe curele, presate pe piept. Fețele sunt tinere, arată ca niște liceeni aflați în garda de onoare lângă Flacăra Eternă. Unii dintre soldați plâng. Lacrimile nu pot fi șterse și curg pe obraji.

Între sicrie și oamenii care au venit să-și ia rămas bun, se află o masă. La ea se află patru lama purtând tradiționalul lamyn khubsahan roșu visiniu, veștmintele purtate de lama budiști. Trei dintre morți sunt budiști, iar pentru ei se desfășoară un ritual funerar budist. În sală este un preot ortodox, dar nu oficiază la Vladislav Kokorin, ci stă deoparte, cu oficialitățile.

În fața celor patru lama de la masă se află o pană de păun într-un vas decorat cu franjuri roșii și galbeni, iar pe o bucată de pânză roșie stă o carte deschisă. Din ea, lama cântă rugăciuni în tibetană. Lângă carte este o zula, o lampă budistă în care arde un foc. Tămâia fumegă pe un vas de cupru.

Aroma sufocantă a tămâiei se amestecă cu mirosul grețos de cadavru. Morții sunt păstrați o lungă perioadă de timp, uneori trec o lună sau chiar două din ziua decesului până la înmormântare. Este greu să respiri în sală.

(…)

Rutualul funerar budist se încheie. Toți cei care vor să-și ia rămas bun se apropie de morți. De asemenea, ocolesc sicriele în cerc, pentru o secundă ating picioarele încălțate în cizme sau peretele sicriului.

Nu se aud plânsete. Budiștii nu au voie să plângă la înmormântări și nici să se lamenteze foarte mult pentru morți. După moarte, sufletul trebuie să treacă prin calea cerului și după 49 de zile să renască într-un corp nou, iar lacrimile ar bloca drumul, nu i-ar permite defunctului să plece.

A doua zi, sunt programați Amgalan Tudupov și Eduard Jidiaev pentru ceremonia de rămas bun de la Lukodrom. Două zile mai târziu, încă doi vor fi îngropați – Bator Dondokov, în vârstă de 23 de ani, și Anton Katkeev. „Părinții unuia dintre cei decedați s-au apropiat de noi și ne-au spus: Ce noroc ești! V-a sosit totul. Nouă doar un cap și două mâini”, spune o rudă a lui Bator Dondokova.

Un alt decedat, Zorigto Koțaev, în vârstă de 22 de ani, va fi înmormântat pe 28 martie în satul Alla, unde s-a născut. Zece persoane îngropate într-o săptămână.

După înmormântarea lui Bator, trei dintre prietenii săi se vor oferi voluntari pentru Ucraina. La una dintre ceremonii, comandantului Armatei 36, colonelul Sokol, spune: „În numele întregului personal militar, vreau să spun: ne vom răzbuna, cauza noastră este dreaptă. Victoria va fi a noastră”.

După ceremonie, începe o adunare funerară.

„Nu au murit în zadar”, spune Bair Țirenov, adjunctul șefului republicii, mai întâi în rusă, apoi în buriată. „Au murit pentru ca Rusia să fie mare. Pentru a opri vărsarea de sânge din Ucraina”.

„Au murit apărând viitorul liber al țării noastre”, spune primarul din Ulan-Ude, Igor Șutenkov.

„Nimeni nu a învins vreodată Rusia. Și nu vor câștiga!”, spune vicepreședinteleMarelui Hural al Statului, Țiren Dorjiev.

„Parașutiștii și-au făcut ultimul salt în cer. Foarte dureros. Amintire veșnică”, spune locotenent-colonelul Vitali Laskov, comandantul Brigăzii 11 de asalt aeropurtat. Este exact aceeași frază despre ultimul salt, pe care o spusese și cu o lună înainte, la prima adunare.

Colonelul în funcție Igor Sokol, comandantul Armatei 36, vorbește cu Laskov. Aproape toți militarii care vorbesc la adunările funerare au acum un astfel de prefix adăugat la poziția lor.

În hol sunt vreo duzină de polițiști. Ei se asigură că nimeni nu face fotografii sau videoclipuri cu înmormântarea.

La aproximativ 15 minute de la începerea ceremoniei, un polițist se apropie de jurnaliști.

– Cine sunteți?

– MASS-MEDIA.

– Fotografiatul este interzis aici. Trebuie să aveți permisiunea organizatorului.

Larisa Stepanova, șef adjunct al districtului Sovețki din Ulan-Ude pentru partea socială, este responsabilă de organizarea înmormântării. Ea poartă o discuție animată cu primarul orașului.

„Nu, nu poți fotografia aici. Nu, nu voi comenta nimic”, răspunde ea la o solicitare de a spune cât de des au loc înmormântările. Deodată Stepanova suspină, ochii i se umplu de lacrimi. „Știți câte asemenea înmormântări am organizat deja… Și am un fiu acolo, în Ucraina”.

Stepanova are fotografii cu un flash mob pe pagina ei de Odnoklassniki, unde oficialii administrației erau aliniați în forma literei Z. Ultima postare a sa este un portret al lui Putin, sub care Stepanova a scris: „… Mă rog pentru președintele meu, mă rog pentru fiecare luptător al Marii noastre țări, mă rog pentru cecenii glorioși și curajoși care nu mi-au trădat țara și plâng morții…”

Primarul orașului Ulan-Ude Shutenkov și vicepreședintele Hural, Dorjiev, a refuzat să comenteze.

Rudele tuturor celor patru victime refuză să comunice cu jurnaliştii.

Poliția cere să părăsirea sălii. Pe stradă există, unde se copiază datele personale ale jurnaliștilor.

„Dacă filmezi, mergem la secție”.

Dintr-o colibă ​​de lemn şubredă de lângă Lukodrom, un bărbat în jachetă murdară iese cu un mers instabil, mirosind a fum.

Îl întreb cât de des au loc funeraliile în Lukodrom.

„Hei, nu mă înregistra”, flutură el cu brațele, de parcă ar fi încercat să-l alunge pe jurnalist. „Vă văd spioni de la o verstă depărtare”. Lucrase în domeniu.

La începutul lunii martie, când au ajuns primele sicrie în Buriația, șeful republicii, Alexei Țidenov, a venit de mai multe ori la funeralii. Fusese însoțit de camere TV și jurnaliști. Pe paginile principale ale presei regionale au fost publicate necrologuri. Apoi, înmormântările au început să aibă loc aproape în fiecare zi, iar Țidenov a încetat să mai participe la ele.

Pe 26 aprilie, pe lista „Oamenii Baikalului” sunt 102 soldați morți din Buriația. Toți au slujit sau s-au născut în republică, rudele sau autoritățile regionale le-au raportat decesele sau jurnaliștii de la „Oamenii Baikalului” au participat la înmormântare.

Republica ocupă locul al doilea, ca număr de victime. Mai mulți morți provin doar din Daghestan. Potrivit Mediazona, când acolo erau 125 de morți, în Buriația erau raportați 85. Locuitorii din Moscova și Sankt Petersburg, unde trăiește aproape 12% din populația rusă, sunt aproape absenți din rapoartele privind decesele.

De la începutul „operațiunii speciale”, Ministerul Apărării a anunțat de două ori amploarea pierderilor. Ultima dată au dat cifra de 1351 de persoane. „Mediazona” raportează 1744 de morți, al căror deces este confirmat de autoritățile raionale. Departamentul de Stat al SUA estimează victimele rusești la 10.000 până la sfârșitul lunii martie, fără a dezvălui metodologia de calcul.

Din martie, numele celor uciși în Buriația au fost publicate doar în ziarele regionale sau pe rețelele de socializare. Apoi necrologurile sunt retipărite de presa regională. De exemplu, administrația școlii a scris despre moartea tânărului de 19 ani, Andrei Dulski, pe pagina sa de VKontakte. Înmormântarea a avut loc în satul Ilinka, unde locuise Dulski.

Uneori, necrologurile sunt postate de rude sau prieteni. Decesele lui Eduard Jidiaev și Anton Katkeev, de la care s-a luat rămas bun la Lukodrom în ultima săptămână din martie, nu fuseseră raportate oficial. Moartea lui Vladislav Kokorin a fost anunțată de publicul de pe  „VKontakte”.

Pe site-ul guvernului regional, nu există informații despre numărul deceselor. Comisarul militar al regiunii Irkutsk, Evgheni Fujenko, a spus că nu va da numărul de pierderi, „nu este atât de semnificativ”. Comisarul militar al Teritoriului Krasnoiarsk, Andrei Lîsenko, a răspuns că „este indecent și dezonorant să ceri statistici”. În Buriația, întrebări despre amploarea pierderilor nu au fost adresate public nimănui.

„Ei ne spun că pur și simplu nu trebuie să scriem despre asta”, spune o jurnalistă de la o publicație controlată de guvernul republicii, care cere să vorbească sub anonimat. „Chiar dacă scriem ceva despre așa ceva, este literalmente prin lacrimi și scandaluri”.

Un jurnalist de la o altă publicație a încercat să ia legătura cu rudele militarului decedat.  Ceruse armatei permisiunea de a vorbi. Seara deja, redactorul-sef l-a sunat pe jurnalist si i-a spus ca a primit un telefon de la guvern si i-a explicat: nu este nevoie să vorbească cu rudele. „Există o astfel de interdicție nespusă pe această temă”, adaugă interlocutorul nostru.

Aproape toate rudele refuză să vorbească despre morți.

Jambo Koțaev, terapeut la o clinică de medicină tradițională orientală din Ulan-Ude, și-a înmormântat nepotul, Zorigto Koțaev, pe 28 martie. El explică: armata a avertizat pe toată lumea – nu faceți poze la înmormântare, nu vorbii cu nimeni și nu răspundeți la apeluri telefonice de la numere necunoscute. „Hackeri din Ucraina fură informații și fac falsuri. Asta ne-a spus armata”, explică Koțaev.

Cum vor folosi „datele” „hackerii din Ucraina”, Koțaev nu știe sigur. În urmă cu câteva zile, soția sa a primit un mesaj pe Viber de la un număr necunoscut, cu condoleanțe pentru moartea lui Zorigto. Lui Jambo și soției lui nu le-a picat bine. Adesea rudele primesc blesteme de la numerele ucrainene. Sunt scrise de utilizatori ucraineni sub aproape fiecare postare despre moartea militarilor, pe rețelele sociale.

Pe 19 aprilie, Ministerul Apărării a propus restricționarea oficială a accesului la datele rudelor victimelor. În videoclipul cu întoarcerea militarilor din Ucraina, atât militarii, cât și rudele lor au fețele blurate.

De la Lukodrom, Naidal Țirenov, Bulat Odoev, Vladislav Kokorin, Jargal Dașiev sunt duși la Cimitirul de Sud de la periferia orașului Ulan-Ude. Cortegiul funerar se întinde pe un kilometru. În momentul în care militarii scot sicriele din microbuzele negre cu inscripția „Serviciu funerar” și le ridică pe umeri, începe să cânte o fanfară.

În spatele fiecărui sicriu, femeile poartă coroane de flori. Buriații nu merg la cimitir; conform tradiției, nu pot fi prezenți la înmormântare. Și sunt multe coroane de flori – de la guvern, de la rude, de la Ministerul Apărării. Acestea sunt purtate de angajați ai primăriei.

„Vreiț o coroană de flori?”, se adresează unul jurnaliştilor de la „Oamenii Baikalului”.

Dar nu suntem rude.

„Nici eu, dar nu contează”, spune femeia și întinde o coroană de flori adusă pentru Vladislav Kokorin.

Soldații morți sunt îngropați fie aici, la Cimitirul de Sud, fie în orașele și localitățile de unde provin. Rudele decid. La marginea Cimitirului de Sud, Ministerul Apărării are propriul sector. De la sfârșitul lunii februarie, a crescut cu 27 de morminte. Sunt săpate alte 15, iar groparii pregătesc altele noi.

„Ni s-a spus să completăm două rânduri astăzi sau mâine, se așteaptă un nou transport cu morții”, explică Dmitri, un muncitor care sapă un mormânt. Până la capătul a două rânduri, trebuie săpate șase. „Și să nu spun că îngroapă mult mai mult decât de obicei”, adaugă Dmitri. „Ei bine, sunt doi sau trei soldați pe zi. Deci, în timpul pandemiei, au fost îngropate 15 persoane pe zi. Aia a fost muncă”.

(…)

Majoritatea buriaților sunt budiști. După înmormântare, nu mai vin la cimitir. Nu se ridică monumente pe morminte și nu se fac garduri. Pământul de deasupra mormântului este strâns strâns, iar la picioarele defunctului pun un soiombo – un băț înalt cu o bucată de pânză albă sau albastră în vârf. Cu cât mormântul este nivelat mai repede, acoperit de iarbă și copaci, iar lemnul de soiombo putrezește și cade, cu atât mai bine pentru sufletul defunctului. După 49 de zile, ar trebui să renaască într-un corp nou.

În sectorul Ministerului Apărării, mormintele sunt la fel pentru toată lumea: monumente și pietre funerare din granit negru. Monumentele sunt gravate cu portrete, date de naștere și de deces. Nu există garduri sau bănci în apropierea mormintelor proaspete. Fiecare are flori și coroane artificiale. Singura diferență dintre mormintele rusești și mormintele buriate sunt acele soiombo pe acestea din urmă. Pe morminte sunt fotografii în același cadru.

Când gropile sunt astupate, colonelul Sokol prezintă rudelor morților Ordinul pentru Curaj, pe care militarii l-au primit postum. Soldații trag salve de rămas bun peste morminte.

De ce mor atât de mulți buriați, acesta e un subiect discutat în fiecare bucătărie din republică. Uneori nemulțumirea izbucnește public.

La sfârșitul lunii martie, șeful republicii, Alexei Țidenov, a adunat personalități culturale la Teatrul de Operă și Balet Buriat și le-a ținut o prelegere despre „operațiunea specială”. După prelegere, secretarul de presă al Teatrului Dramatic Buriat, Batodaili Bagdaev, l-a întrebat pe șef: „Există o gardă de onoare nr. 1 în Piața Roșie. Ați văzut vreodată „ochi înguști” acolo? Există o selecție clară acolo – băieți cu ochi albaștri, înalți, cu aspect slav. Iar pentru consătenii noștri – cu picioarele arcuite, mici, cu pomeții înalți – drumul spre garda de onoare este închis. Și cum mori – așa mori.

Din sală, s-a strigat: „Ticălosule!” Țidenov i-a cerut lui Bagdaev să închidă microfonul, iar directorul artistic al Teatrului de Operă și Balet Buriat, Vladimir Rîlov, a luat cuvântul. „Aș vrea să-i răspund acestui ticălos care umilește poporul buriat în prezența mea, în teatrul meu. Cu toții suntem buriați ai lui Putin! Nu vom lăsa țara să se destrame. Dacă acum îi reproșăm conducerii țării că, da, sunt morți, sunt răniți, sunt victime, îi vom trăda pe acești morți și răniți. Deci au murit degeaba. Doar victorie!”

În aprilie, Piața Sovietică din Ulan-Ude a fost decorată cu un banner pe care scria „Buriația pentru adevăr” (Zа праVду – joc de cuvinte care pune în evidență cele două litere simbol ale invaziei ruse – n.tr.). Litere galbene pe fond albastru, Z din panglica Sf. Gheorghe, V – în culorile tricolorului rusesc. Scrisorile se întind de-a lungul întregii fațade a clădirii biroului registrului. Vizavi de clădire se află cea mai mare sculptură din lume a capului lui Lenin, cu o înălțime de 7,7 metri.

Piedestalul capului a fost decorat și el cu un banner în culorile tricolorului rusesc cu litera Z. O săptămână mai târziu, cineva a tăiat partea inferioară a bannerului cu un cuțit. Acest lucru s-a făcut noaptea, iar dimineața autoritățile au înlocuit prompt bannerul cu unul nou, dar cu litera V. Ei au explicat că vroiau să o facă oricum, pentru că soțiile militarilor buriați i-au cerut lui Țidenov să atârne un V – la urma urmei acastă literă este scrisă pe echipamentul militar cu care luptă soții lor.

Dar ideea nu este că buriații sunt trimiși în Ucraina. Din cei 102 morți, 55 sunt etnici ruși. Buriații reprezintă în general doar 30% din populația republicii.

„Credeți de ce au murit atât de mulți soldați din Buriația? – spune sora defunctului Mihail Garmaev, Ekaterina. „Lucrurile nu stau astfel, așa că băieții intră în serviciul pe bază de contract”. Același lucru îl repetă și rudele victimelor. Mihail Garmaev a fost pasionat de teatru în tinerețe, a pictat. După armată, împreună cu fratele său, s-a angajat într-o firmă care instala alarme. Cțștiga 15.000-20.000 de ruble. A lucrat vreo doi ani și a intrat în serviciul contractual.

Fratele Alexandru încă lucrează în aceeași firmă. Acum are „un salariu normal, 30-35.000”. Lucrează în ture, nu prea poate fi niciodată pe acasă.

Amgalan Tudupov a absolvit departamentul de sport al Universității de Stat Buryat. S-a angajat ca profesor de educație fizică într-o școală. „Am dus copiii peste tot, uneori la schi, alteori baschet. I-a plăcut”, spune mama lui, Tsyrema Tudupova. Dar salariul la școală era de șapte mii de ruble. Primul copil al lui Amgalan s-a născut în acel moment, avea nevoie de bani. El „a rezistat un an și a primit un loc de muncă în armată”. Acolo a început imediat să primească 40-50 de mii. „A venit atât de fericit, atât de vesel”, își amintește Tsyrema. „Mamă, m-au luat!” Nu i-au luat pe toți înainte, dar acum îi iau pe toți.”

Lui Amgalan i-a plăcut serviciul, deși a spus că „munca este grea”. S-a întors acasă târziu. M-am trezit dimineața devreme, la ora 3-4, și m-am întors. „Am spus: poți pleca?” spune Cirema. „Dar el a răspuns: cu ce să hrănesc copiii?”

Militarii care au ajuns în Ucraina, spun, sub anonimat, că salariul lor este de la 250.000 pe lună.

În 2020, Buriația s-a clasat pe locul 81 din 85 în ceea ce privește calitatea vieții, la nivelul Rusiei. Regiunea vecină Irkuțk, se afla pe locul 55. Potrivit Serviciului Republican de Statistică, în 2020 20% dintre rezidenți aveau venituri sub nivelul de subzistență. În 2013, fuseseră în această situație 17,5%. În 2019, Ulan-Ude s-a clasat pe ultimul loc în ceea ce privește calitatea vieții dintre cele 78 de orașe cu o populație de 250.000 sau mai mult.

Potrivit datelor deschise, în republică există 15 unități militare. Numărul contractanților nu este cunoscut. În 2015, s-a anunțat o dublare a numărului lor. Apoi, în Districtul Militar de Est, s-a planificat chemarea a 26.000 de militari. În 2020, alte 1.300 de persoane au semnat contracte, în 2021 – 600 de persoane.

În aceeași zi, 28 martie, când patru oameni erau înmormântați în cimitirul sudic, în satul Alla se ia rămas bun de la Zorigto Koțaev, în vârstă de 22 de ani. Familia lui se mutase în Ulan-Ude în 2014, dar rudele au decis să-l îngroape pe Zorigto în satul natal. Acolo „munții sunt frumoși, apa limpede. Există un cordon ombilical prin care este conectat cu pământul”, spune unchiul defunctului, Jambo Koțaev.

Zorigto era cel mai mare dintre cei trei copii ai familiei. Învățase la o școală tehnică, programator, s-a înrolat în armată, apoi a semnat un contract. A slujit în brigada a 11-a de asalt, ca tunar. Mai luptase în Siria. I-au supraviețuit părinții săi, un frate și o soră mai mică, de clasa a doua.

A murit pe 25 februarie și a fost înmormântat pe 28 martie. „Am fost primii invitați la identificare”, spune Jambo Koțaev. „La morgă erau cinci orășeni și zece săteni. Al nostru era cel mai ars al nostru. A fost necesară o examinare genetică, de aceea nu a fost îngropat atât de mult timp”.

Când rudele au primit cuvântul, la cimitir, Jambo le-a mulțumit militarilor. „Am spus: nepoate, nu ai fost abandonat. Ai murit, dar ai fost găsit și adus înapoi. Douăsprezece ore cu avionul până la Ulan-Ude. Patru sute cincizeci de kilometri, până la Alla, au condus cu autobuzul toată noaptea. Noi nu ne lăsăm pe ai noștri – nu sunt cuvinte goale”, a spus Jambo în discursul său de rămas bun.

Potrivit lui Jambo, acum sunt mulți băieți din Alla în Ucraina. Unele familii au doi fii deodată. La despărțirea de Zorigto, mulți au plâns – s-au gândit la fiii lor. Când Jambo a vorbit, s-au oprit din plâns și militarii i-au mulțumit pentru asta.

Când rudele au aflat de moartea lui Zorigto, s-au dus la datsan, la lama. El a prezis din cărțile budiste că în următoarea sa viață Zorigto se va naște ca fată, într-o familie bogată, într-o țară caldă de pe malul mării.

„Se crede că lucrul la care te gândești înainte de moarte va fi întruchipat într-o viață viitoare”, spune Jambo. „Se pare că îi era frig, așa că se va naște într-o țară caldă. Nu era apă, voia să bea, ca să fie la mare. S-am gândit la familie, ca să aibă prosperitate, ca să se nască într-o familie bogată. Și s-am gândit la sora mai mică, așa că va fi o fată. Și această fată va absolvi o universitate bună și, cam pe la vârsta lui, va veni la noi în Alla și va lupta pentru pacea mondială”.

„Budhismul interzice uciderea. Iar soldații buriați-budiști ucid. Pot conta pe o renaștere bună?”, îl întreb pe Jambo. La sfârșitul lunii aprilie, lamii din tradiționala Sangha rusă au ținut o slujbă de rugăciune pentru militari într-o tabără de campanie din Ucraina.

Jambo tace mult timp. Apoi, coborând vocea, adaugă:

„- Cine v-a spus că sunt budiști?

– Nu?

– Nu.”

El spune că până și pantofii tradiționali ai budiștilor sunt cizme cu degetele răsucite, astfel încât vârful pantofului să nu strice accidental pământul pe care mergi, să nu facă rău ierbii sau insectelor.

„Când spui împotriva războiului, este rău, este o negare”, adaugă Jambo. Trebuie să spunem pentru pace. Suntem cu toții pentru pace. Nu accept războiul. Dar e ca în anul ’41. Acum este același, același fascism. Nu am informații complete. Dar stiu”. >>

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s