Reportaj din Harkov, unde armata rusă a fost umilită. Cum se revine la viață după două luni de bombardamente

<< Pe 15 mai, experții militari occidentali au anunțat că Ucraina a câștigat „bătălia pentru Harkov”. Analiştii au observat că unităţile ruse de lângă Harkov se retrăseseră, pe fondul contraatacurilor forţelor ucrainene. Orașul este situat la 25 de kilometri de graniță, trupele ruse l-au atacat încă din prima zi de război. S-au dat bătălii în suburbii, cartierele au fost supuse atacurilor cu rachete, pe 2 martie una dintre rachete a lovit piața centrală , mii de cetățeni (aproape un milion și jumătate de oameni locuiau în oraș înainte de război) s-au ascuns în subsoluri și coborau la metrou ca să aștepte raidul. Astăzi, în oraș sunt demolate clădirile distruse, se relansează transportul în comun, se reface alimentarea cu electricitate și gaz, iar saloane de înfrumusețare și cafenele se pregătesc pentru redeschidere. Meduza povestește cum revine orașul la o viață liniștită.

La intrarea în regiunea Poltava, trenul de pe ruta Kiev-Harkov oprește în mijlocul pădurii: fusese dată o alertă de raid aerian în regiune, trebuie așteptată ridicarea ei.

Vagonul este pe jumătate gol – un militar a adormit pe scaunul de vizavi, pe umăr are o banderolă „pentru Ucraina”. Lângă el, o femeie își sună rudele, pe care le avertizează zâmbind asupra întârzierii trenului, spunându-le-le să nu se grăbească la gară.

Armata rusă a părăsit în sfârșit suburbiile Harkovului, în urmă cu doar câteva zile. Pe 13 mai, analiștii americani au anunțat că Rusia își abandonează pozițiile de lângă Harkov. Și deja pe 16 mai, Oleg Sinegubov, președintele administrației regionale Harkov, a anunțat că 600.000 de oameni s-au întors în oraș.

Stația este aglomerată, în această dimineață se aude a șasea avertizare de raid aerian, dar nimeni nu reacționează la ea. Mă întâlnesc cu Victor, un voluntar care livrează alimente pentru medici și militari și care este totodată implicat în asistență umanitară pentru victime.

„Pe 23 februarie, am vizitat un prieten dintr-un sat – el locuiește lângă granița cu Rusia. La ora patru dimineața am auzit un bubuit și explozii, mi-am dat seama imediat că a început o nouă fază a războiului”, spune Victor. „Ne-am urcat repede în mașină, am condus până la Harkov. Literal, în spatele mașinii noastre, dinspre Belgorod, avansa tehnică militară rusească”.

Victor spune că nu a fost surprins. Pentru el, războiul durează din 2014 și o invazie la scară largă era o chestiune de timp. „Când au început să raporteze acumularea de echipamente rusești lângă granița noastră, în forul meu interior începusem deja să mă pregătesc pentru război”, își amintește el.

Mașina circulă lin, Victor ocolește obstacole și arici antitanc așezați pe drumuri. De la începutul ostilităților din regiunea Harkov, au fost reparați 138 de kilometri de drum, suprafața drumului este reparată și mașinile arse au fost evacuate. Dar punctele de control nu au fost încă îndepărtate.

Ajungem la un bar care în timpul războiului a devenit sediu al voluntarilor. În această zonă sunt mai multe clădiri cu geamuri sparte, iar sacii de nisip acoperă ferestrele de la primele etaje. Coborâm scările care duc la subsol – cutii cu mâncare sunt peste tot. Printre voluntari se numără oameni de diferite profesii: înainte de război, mulți dintre ei erau actori, constructori, antreprenori. Acum sunt uniți de un efort comun, acela de a-i ajuta pe alții. Voluntarii pregătesc mâncarea și apoi o livrează medicilor și locuitorilor afectați din oraș.

„Știi că tot satul nostru este rus?”

Unul dintre voluntari, Alexander, curăță morcovi și ceapă în fața unor găleți uriașe de plastic cu legume.

„Locuiesc în satul Zavgorodnee. Mama s-a îmbolnăvit de Covid exact cu zece zile înainte de război. Fratele mai mic a dus-o la Harkov, după care a fost internată la terapie intensivă. Pe 24 februarie dis de dimineață, aveam de gând să merg la mama. Eram în stația de autobuz din sat, era dimineața la 5.30. Mai erau oameni cu mine și cineva a fost sunat de altcineva, care i-a spus: Harkovul este bombardat”.

Alexandr l-a sunat imediat pe fratele său pentru a afla dacă s-au auzit explozii de la el, iar el a răspuns că s-au auzit. Curând a fost sunat înapoi și i s-a spus că mama sa murise la o oră și jumătate după declanșarea războiului.

„Am vrut să merg după ea, să o iau să o îngrop acasă. Dar un convoi de vehicule rusești a intrat în Zavgorodnee – unul lung, de aproximativ zece kilometri. Eu și familia ne-am ascuns în pivniță, am stat până dimineața, erau copiii cu noi – 7 ani, 12 ani, 18 ani – și o femeie în vârstă de 90. A supraviețuit Holodomorului și celui de-al Doilea Război Mondial. A început bombardamentul”.

Atunci, Alexandr a decis că trebuie să plece. Se gândea că „dacă pica una și în apropiere, ar fi fost prinși sub dărâmături”. Alexandr a pus un cearșaf alb la mașină, pe post de steag și a condus spre punctul de control rusesc.

„Ne-au verificat mult timp, dar ne-au lăsat să trecem. Am ajuns într-un sat vecin, unde nu erau ostilități și am văzut cum pe Zavgorodnee al nostru ploua cu Grad-uri”, spune Alexandr. A doua zi dimineață, el și alți bărbați au format un convoi de zece mașini și s-au întors la Zavgorodnee pentru a-i ridica pe restul. „Eu am fost primul care a plecat”, își amintește Alexandr. „La intrarea în Zavgorodnee alerga spre noi un mitralior speriat. Nouă nu ne era frică de ei, dar lor le era foarte frică de noi”.

După verificarea actelor, convoiul a fost lăsat să intre în sat, dar a fost oprit pe una dintre ulițe, oamenii au fost scoși din mașini și așezați cu fața în jos de către Garda Națională: „Au decis că suntem observatori” (care coordonează artileria ucraineană, — n. Meduza).

„Le spun: Știți că întregul nostru sat este rusesc? Știți că tot satul stă în pivnițe? Iar unul dintre ei răspunde: Atât de tare [v-am lovit] deja, nu ați putut *** [pleca]? Îmi voi aminti de acest tătar pentru tot restul vieții mele”, spune Alexandr furios.

A doua zi, au încetat să mai lase mașinile să intre în sat, nu a mai fost posibil să ia alți localnici, iar armata rusă a început o „operațiune de curățare”. Alexandr a aflat că un polițist local a fost ucis în Zavgorodne. Potrivit altor localnici cu care a reușit să discute, soldații au scris pe tabla de la școala din sat: „Crimeea este a noastră, iar voi sunteți ai noștri”.

O săptămână mai târziu, trupele ruse au fost alungate din sat. Alexandr este sigur că, dacă ocupația s-ar fi prelungit, Zavgorodne ar fi putut avea soarta localității Bucea.

„Mi-am trimis familia în Cehia, iar eu am rămas la Harkov. Sunt voluntar de atunci. Acum avem o catastrofă umanitară în sate: nu există gaz, electricitate, apă. Nu este clar cum supraviețuiesc oamenii. Încercăm să ajungem la ei”, încheie Alexandr povestea.

Un alt voluntar, Egor, mă duce la depozit. Anterior, aici fusese un magazin de vopsea, dar acum, așezate pe rafturi, sunt alimente pentru copii, medicamente și conserve.

Până pe 24 februarie, Egor a lucrat la o firmă de construcții. În primele zile ale războiului, a vrut să se alăture apărării teritoriale, dar acolo se formase coadă, iar Egor și tovarășii săi au fost puși pe o listă de așteptare și sfătuiți să-i ajute pe alții, în moduri alternative. Au început să facă voluntariat.

Acum, Egor și partenerii săi ajută la îndepărtarea molozului din districtele devastate din Harkov, livrând totodată medicamente și alimente persoanelor afectate de bombardamente. Ajutorul umanitar este adus din alte regiuni ale Ucrainei, mult se cumpără chiar din Harkov, cu bani din donații.

Arhitectul Alexandr și muzicianul Kirill duc alimente la spitalul al șaptesprezecelea – la departamentul de nefrologie. În găleți mari de plastic au terci fierbinte, cu carne, salată și pâine. Voluntarii lasă alimentele la intrare, nimeni nu are voie în spital: secția trebuie să fie sterilă. Sunt întâmpinați de un medic înalt și robust, care le mulțumește.

„Primele săptămâni au fost cele mai grele – trebuia să conducem sub bombardamente și era imposibil să găsim benzină, pur și simplu nu am putut ajunge în multe zone”, spune Kirill. „Dar tot au gătit mâncare, au dus-o la spital, au hrănit forțele de apărare.”

În Harkov este penurie de benzină chiar și acum – cozi lungi se formează la benzinării, iar șoferii așteaptă cu orele. Militarii și voluntarii pot alimenta fără să stea la coadă. Troleibuzele și autobuzele au început să circule prin oraș abia pe 16 mai. Este planificată lansarea metroului în curând, dar oamenii încă se mai ascund în stații. De la începutul războiului, în Harkov metroul a fost principalul adăpost împotriva bombelor. În timpul bombardamentelor, localnicii aici își petreceau noaptea și făceau mâncare. Acum mulți se întorc, cu precauție, în apartamentele lor.

„S-au purtat ticălos cu noi”

Voluntarii aduc, de asemenea, alimente la Spitalul Clinic Regional Harkov. O asistentă de la secția de cardiologie spune că din 24 februarie lucrează șapte zile pe săptămână.

„Am fost acasă doar de trei ori, în tot acest timp. Uită-te la mine, am reușit să îmbătrânesc” – oftează femeia. „Multă vreme, transportul nu a funcționat, nu am putut merge acasă. Și acum locuiesc aici, în spital. Lucrăm continuu. Fiul meu este militar, acum e la Kiev, iar nepoata mea e în armată și ea. Uneori sună și spune: „Bunico, mi-e frică”. S-au purtat ticălos cu noi, cum pot rușii să fie frați cu noi acum?”

Asistenta mă conduce pe scările și coridoarele spitalului, ferestrele sunt sigilate cu bandă adezivă și acoperite cu carton. Pe carton e scris să nu stai în dreptul ferestrelor. Spitalul tratează soldați răniți și civili din Harkov, victime ale exploziilor.

Sunt și zeci de animale de companie care locuiesc acum aici. Pe coridoare poți întâlni nu numai câini și pisici, ci și un iepure cu un papagal. În timpul războiului, mulți medici s-au mutat la locul de muncă și și-au luat cu ei animalele de companie.

Șeful departamentului de sănătate al regiunii Harkov, Maxim Haustov, lucrează și el șapte zile pe săptămână. Patul este chiar în spatele biroului, de-a lungul pereților sunt cutii cu medicamente: „Pe 23 februarie, fusesem la o ședință la Kiev”, spune Maxim. „M-am urcat în tren noaptea. Dimineața la ora 5.00, cobor în stația Harkov, încerc să chem un taxi și aud primul bombardament”.

Ajuns acasă, doctorul și-a schimbat hainele și a plecat la muncă. De atunci, sistemul medical al orașului a fost reconstruit. „A spune că fuseserăm pregătiți pentru asta – bineînțeles, nu. Nu eram pregătiți. Prin urmare, în primele două-trei zile a fost confuzie, mulți medici și cadre medicale au plecat din Harkov, toată lumea s-a speriat, transportul s-a oprit, oamenii nu au putut ajunge la serviciu”, își amintește medicul. „Pentru mine, sarcina principală a fost să înțeleg ce spitale pot funcționa, unde rămân angajați”.

Haustov adaugă faptul că situația a fost complicată de înaintarea constantă a trupelor ruse. În primele săptămâni de război, au ocupat în fiecare zi zone noi. Comunicarea între spitale a fost întreruptă, aprovizionarea cu medicamente a fost întreruptă, iar mulți angajați nu au înțeles ce să facă în ocupație.

„Nicio carte nu ți-a explicat cum să lucrezi într-un război modern”, spune Haustov. „Dintr-un depozit de farmacie de lângă aeroport, am încercat să scoatem medicamente timp de patru zile. Bombardamentul s-a domolit, mașinile au fost încărcate, dar nu au mai putut pleca. Abia câteva zile mai târziu au reușit acele mașini să plece și să aducă medicamente aici”.

Spitalul regional a devenit un hub medical. Aici a fost primit ajutorul umanitar, de aici a fost distribuit în diferite raioane, la asociații de voluntari și spitale.

În același timp, colegi din SUA, Italia și Franța au început să îl contacteze pe Haustov. „Ajutorul a început să sosească – atât medicamente, cât și ambulanțe. O altă durere a fost faptul că, în prima săptămână, a fost bombardată o stație de service de ambulanță, explică Haustov. „Unele mașini s-au stricat, altele căzut sub bombardament, altele au fost confiscate de ruși. Am pierdut șase mașini într-o săptămână”.

Potrivit lui Haustov, unele spitale s-au confruntat cu faptul că nu puteau scoate pacienții din zona de ocupație.

„Există un spital de psihiatrie în satul Strelecia, la granița cu Rusia, acolo sunt 700 de pacienți. Fără mâncare, fără lumină. S-a gătit la foc, afară, până astăzi. Unele spitale au fost evacuate în alte regiuni, copiii și răniții au fost evacuați în vestul Ucrainei”, continuă medicul.

Haustov este sigur că după război, ucrainenii vor avea o perioadă dificilă de recuperare, mulți s-ar putea confrunta cu sindromul de stres post-traumatic. „După ce rușii au comis atrocități, ne vom aminti multă vreme ce fel de vecin avem”, este sigur medicul.

„Nici măcar plantele mele nu se predau rușilor”

Cel mai afectat și mai dens populat district din Harkov este Saltovka. Intrarea în partea de nord a districtului este în prezent închisă. Aici, bombardamentele au încetat destul de recent, jurnaliştii sunt obligaţi să poarte cască şi vestă antiglonț. În spatele copacilor verzi și al florilor de liliac se văd clădiri cu nouă etaje înnegrite de la explozii. Fire rupte atârnă de stâlpi, șrapnel sunt peste tot – fragmente ascuțite și ruginite. La drum se află o școală în ruine.

Yana locuia într-o casă de pe strada Bucima. Pe 5 martie, împreună cu soțul ei, s-a mutat la țară pentru a locui cu mama ei. Când lupta pentru oraș s-a oprit, familia a decis să se întoarcă acasă.

„Apoi au început să ne bombardeze puternic, casa se zguduia din cauza exploziilor din apropiere. Ne-am dat seama că nu mai putem rămâne aici”, spune Yana. „Acum s-au întors, dar nu mai avem un apartament”, arată Yana cu mâna, către etajul cinci. Peretele s-a prăbușit, iar prin acea gaură se văd un frigider și un dulap. Chiar lângă ea se află puțul ascensorului, cu pereții înnegriți. Sub casă este o mașină zdrobită de beton.

„Soțul meu a urcat după lucrurile care au supraviețuit, eu aștept jos”, continuă Yana. Părinții ei primiseră acest apartament în 1975.

„Pentru noi, acum, rușii sunt mai răi decât fasciștii. Cine ar fi crezut că Harkov va fi atacat? Îmi amintesc că pe 23 februarie, noaptea, am văzut un elicopter de la fereastră. Nu era cu de-ai noștri – pe ai noștri îi știu, ei zboară des aici, din 2014. Ei aduc răniții din Donbas. Fiul meu, din Kramatorsk, mă sună apoi la ora 4.00 dimineața și îmi spune: „Mamă, au început să ne bombardeze”. Și îl sun înapoi la 5.00: „Și la noi a început”. A fost teribil. Vecina mea a murit, trupul ei a rămas sub dărâmături timp de o lună, recent au reușit să o găsească și să o îngroape. Era o femeie bună. Încă nu se știe, poate cineva încă mai zace aici. Dar suntem vii și bine, mulțumim pentru asta”. Yana își șterge lacrimile și zâmbește.

La intrarea într-un imobil veci, Irina fumează. Și-a scos plantele din apartament, bucuroasă că aproape toate au supraviețuit.

„Nici măcar plantele mele nu se predau rușilor. Plecasem din Harkov pentru o scurtă perioadă, apoi rușii au fost împinși afară, iar eu și soțul meu ne-am întors – am rezolvat totul aici. Hai, o să-ți arăt”. Irina mă conduce la apartamentul său de la etajul întâi.

„O rachetă ne-a lovit tavanul, totul în clădire a fost avariat, apa curge de la etajul al nouălea către noi, la primul etaj”, arată Irina spre parchetul umflat de la umezeală, care „s-a ridicat ca un val. Picăturile îmi cad pe cap din tavan. De la umezeală, tapetul se desprinde de pe pereți. În loc de sticlă, la ferestre sunt cartoane”.

Femeia spune că nu mai poate plânge: „Am stat mult timp privați de comunicare, iar când am aflat de Bucea și Borodianka, nu m-am putut multă vreme liniști. Acum, eu și soțul meu nu știm ce să facem”.

Apare o vecină, de la etajul cinci. Femeia aduce chec: „Am avut apă până la brâu în casă, am mers, am înotat acolo. Nu avem gaz, electricitate, apă. Vreți chec?

Pe Saltovka se aud Forțelor Armate ale Ucrainei – trag cu obuziere și mortiere. În regiune, luptele continuă, armata ucraineană a reușit să doboare forțele autoproclamatei RPD de pe această direcție. Pe 16 mai, Ministerul Apărării al Ucrainei a raportat că una dintre unitățile de apărare teritorială ale Forțelor Armate ale Ucrainei a ajuns la granița cu Rusia.

„Așa sună o rachetă de croazieră”

Sunetele artileriei pot fi auzite și pe Orizont – acesta este numele zonei de la marginea de est a Harkovului. La intrarea în Orizont sunt gropi mari pline cu apă. Yuri trece pe lângă clădirea în ruine de nouă etaje. La sfârșitul lunii februarie, în casa lui a intrat o rachetă.

„Stăteam întins acasă, aud o rachetă, am sărit în sus. A lovit apartamentul vecin, a demolat etajele superioare. A coborât la subsol, iar apartamentul meu a fost lovit. S-a întors în apartament – scaunele erau sfâșiate, ușa era ruptă. De parcă o pisică uriașă a intrat și a zgâriat totul. (…) Vă spun, o rachetă este înfricoșătoare. Mai rea decât un avion. Se simte ca și cum pământul și casele se cutremură (…)”.

„Am fost aici tot timpul, nu m-am dus nicăieri – au petrecut aproximativ o lună și jumătate la subsol. Apoi, în aprilie, am început să urcăm la apartament. Primele cinci ore în apartament, apoi la subsol. Ne duceam acasă, măcar ne spălam. La sfârșitul lunii aprilie – ziua în apartament, noaptea la subsol. Front instabil, multă vreme s-a auzit cum se trage în apropiere. Au fost zboruri din Malaia Rogani – e ca un fel de „inel” în aer, ca și cum s-ar cânta la harpă. Așa sună o rachetă de croazieră”.

(…)

Din cauza întreruperilor de comunicare, locuitorii care dormeau în subsoluri se trezeau adesea în izolare informațională.

„Nu există radio, telefonul meu este stricat. Toată lumea din jur vorbește despre Bucea, Borodianka. Mă întrebam ca prostul: Ce Bucea și Borodianka? Apoi am auzit la radio și m-a durut sufletul”, își amintește Iuri. „Mama mea este medic militar. Când au început să arunce totul în aer, ea a venit pentru o scurtă vreme, plângând. Încerc să o calmez și spun: Totul este în regulă. A venit și a plâns. A băut puțină apă și s-a calmat. De la o mamă aproape că am primit una în ficat. Eu stăteam la subsol. (…) Dintr-o dată, trece un avion și lovește, eu o prind, dar ea fuge. Strig la ea: Unde te duci, cad cioburi? Ea răspunde: am acolo copii și un câine! Și fuge. Fiecare are povestea lui aici”.

„M-am născut cu război și voi termina cu război”

Oamenii se întorc în clădirile distruse. De la etajele superioare se aude zgomotul sticlei, cineva scoate gunoiul din ceea ce a mai rămas din apartamentele lor. Folia de plastic foșnește la ferestre. În Harkov și în regiune, gazul și electricitatea sunt treptat conectate, conductele sparte sunt reparate. Dar e multă muncă, iar raioanele trebuie să-și aștepte rândul.

Vasili are 70 de ani. Stă în mijlocul străzii Bolșaia Kolțevaia, într-un cerc de prieteni și înjură tare.

În casa mea este curent, dar nu gaz sau apă caldă. Apa rece curge cu un jet subțire. Conductele sunt toate sparte!

„Eu nici măcar rece nu am”, îl întrerupe vecinul.

Și niciunul dintre magazine nu este deschis! Pur și simplu, bătaie de joc”, spune furios un al treilea.

Apoi Vasili se calmează și acceptă să răspundă la întrebări:

„Din 24 februarie, trag în noi cu rachete Grad, bombele zboară. A fost teribil. Nu m-am dus nicăieri. Citeam știrile, ne gândeam că Rusia va ataca, dar nu am crezut pe deplin. Desigur, serviciile americane de informații au avertizat. Și am sperat la ce e mai bun. Apoi au început să ne bombardeze. Rușii sunt mai răi decât naziștii. Nașul meu locuiește în Izium, spune povești de groază. Ne ucid copiii. Și ce au făcut în Bucea? Ce este asta? Este o batjocură. Plângi”.

„Am 86 de ani”, spune un prieten al lui Vasili. „M-am născut cu războiul și voi termina cu războiul”.

Centrul Harkovului strălucește – peste tot pe trotuar sunt mici fragmente de sticlă spartă. Se prind în tălpile pantofilor. Fragmentele mari au fost îndepărtate, orașul este curățat, dar multe clădiri au fost distruse și transformate în ruine. Undeva, ferestrele și pereții au fost sparți, iar pe trotuar și pereți erau urme de bombe cu dispersie. Pe asfalt, lasă niște urme care arată ca un soare la apus, cu raze, motiv pentru care localnicii le și numesc „sori”.

În Piața Libertății – care a fost deja curățată de resturi – un băiat și o fată din Forțele Armate ale Ucrainei cer să fie fotografiați. La 1 martie, armata rusă a lovit cu o rachetă clădirea administrației regionale Harkov. Sub dărâmături au murit 24 de persoane. În spatele pereților prăbușiți se văd dulapuri supraviețuitoare, mape, scaune din fostele birouri.

Pe clădirea vecină, opera artistului stradal Hamlet – pe placajul de lemn care acoperă clădirea spartă, a pictat un pachet cu artizanale, cu inscripția: „Sacul nostru de oportunități”. Un trecător se oprește în apropiere și face poze cu graffiti-ul.

„Am venit de la Alekseevka în centru, cu microbuzul. Acestea [microbuzele] încep să își reia cursele, treptat, dar nu este clar cum vor călători fără benzină”, spune el. „La una dintre stații, bunicul ne-a văzut microbuzul și și-a făcut cruce. Se pare că uitase cum arată. Era atât de liniște acum două săptămâni: am mers cu bicicleta prin oraș, aproape că nu erau mașini. Acum se plimbă până și mămicile cu cărucioare”. Trece o femeie cu un copil, fragmente de sticlă scârțâie sub roțile căruciorului.

Nu sunt cozi în magazine și nici în farmacii. Străzile sunt pe jumătate goale, dar cafenelele, restaurantele și saloanele de înfrumusețare se pregătesc treptat să se deschidă. Lângă cafenea, un bărbat vopsește o bancă. Înăuntru, fetele fac curățenia – șterg aparatul de cafea, udă plantele. (…)

Pe una dintre străzile centrale, lucrătorii de la serviciul public fortifică clădirea cu saci de nisip: se tem că atacurile cu rachete se vor relua.

(…)

În trei zile, la Harkov au fost declanșate peste douăzeci de alerte de raid aerian. Ultima pe care o aud, în gară fiind, este o voce din difuzoare care îmi cere să merg la adăpost. Sala de așteptare este aproape goală. Nimeni nu reacționează la alarmă și nu merge la adăpost. De la declanșarea invaziei pe scară largă din Ucraina, de către Rusia, toată lumea din Harkov s-a obișnuit cu sirenele. >>

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s