• „Genul acesta de business as usual, cu care politicienii occidentali s-au complăcut pe relația cu Rusia, ca și cum Rusia lui Putin ar fi fost un actor perfect frecventabil și care joacă după reguli asumate de toată lumea, poate că va suferi în sfârșit mutația cuvenită, dar amintirile erorilor nu trebuie îngropate, căci altfel nu vor fi nicicând răscumpărate”.

Scriam rândurile de mai sus într-un text publicat pe 30 martie. Azi, două luni mai târziu, în contextul mersului șchiopătat al negocierilor dintre europeni pe tema anvergurii embargoului adecvat asupra petrolului rusesc, e o ocazie tocmai bună pentru a reaminti acest pasaj.

Realitatea este aceea că războiul declanșat de Rusia în Ucraina a schimbat deja enorm metabolismul politicii externe pe continent (și, din fericire, numeroase dintre liniile roșii cel puțin discutabile de până atunci, în aceste trei luni au picat aproape în ritm de domino), dar la fel de adevărat este și faptul că nici măcar un astfel de conflict nu poate transforma lucrurile radical, peste noapte, PE ABSOLUT TOATE palierele, pe un continent atât de bogat, devenit astfel (și) pe fondul viețuirii unor interese atât de vaste și a unei rețele de intersectare a lor (la suprafață, dar și în subteran) pe măsură.

Iar una dintre dimensiunile pe care constatarea de mai sus se pliază perfect este aceea a ACCEPTĂRII ideii însăși că, de fapt, ABSOLUT NIMIC nu mai poate fi ca înainte de 24 februarie 2022 și că, prin urmare, PE ABSOLUT TOATE palierele, nu doar pe unele, se impun corecții dramatice, cu măsuri de neimaginat acum patru luni. Lucru valabil inclusiv pentru raportarea europeană la usturătorul dosar al petrolului și gazului rusesc. Vechiul model al tratării acestui dosar e azi în moarte cerebrală (asta, ca să parafrazăm un clasic în viață, în speță pe președintele Macron, cu celebrul, dar neinspiratul său diagnostic pus acum ceva vreme la adresa NATO). Pentru multe capitale europene e foarte greu de acceptat așa ceva, iar pentru câteva dintre ele pare, momentan, chiar imposibil. Dar una e marja de manevră pe care ți-o lasă vechiul obicei și imaginarul clasic, iar alta e ceea ce permite, mai nou, terenul pe care toată Europa e forțată să joace.

Pentru că UE înseamnă decizii luate la nivelul a zeci de state, pentru că trebuie recurs la proceduri și instrumente legislative ori politice concepute în alte vremuri și nu pentru toate tipurile de vremuri, pentru că acest continent, mai ales partea sa vestică, e predispus cronologiei luminate, dezbatere-acțiune, iar nu invers, în Europa zilelor noastre e imposibil să ajungi la numitorul comun bătând din palme. Iar asta, în ciuda sentimentelor de moment, a fost în general o virtute, din perspectiva stabilității generale, chiar dacă pe altarul ei a fost sacrificat, nu rareori, imperativul urgenței. Dar, până la urmă, nimic nu e perfect pe Pământ, așadar cum ar putea sta altfel lucrurile pe atât de complexul continent european? Iată de ce nu puteau să avanseze în ritmul ideal nici negocierile pe un dosar atât de complicat – financiar și politic – precum tăierea din rădăcini a Răului rusesc, respectiv a importurilor de petrol și gaze. Dar asta nu înseamnă că Moscova poate dormi liniștită. Până la urmă, în Europa ultimilor 50 de ani imposibilul a devenit de câteva ori posibil – de la reunificarea Germaniei, la extinderea UE și NATO, până la gestionarea comună a crizei financiare din 2008 și abordarea colectivă a pandemiei, cu tot cu crearea fondului de redresare post-Covid și luarea la comun a datoriilor. Desigur, tocmai enumerarea de mai sus sugerează faptul că imposibilul a devenit posibil nu oricum, ci sub șocuri masive, dar relevanța comparației nu se pierde nicidecum în contextul războiului ruso-ucrainean. Căci, vorba aia, mai rar așa un șoc! Ca atare, deloc mică e și ocazia unei noi conversii a imposibilului în posibil.

În plus, acest război, așa cum a evoluat el deja numai în primele sale trei luni, e de natură să genereze și pe mai departe circumstanțe externe extraordinare care pot cataliza depășirea de sincope interne și de parcurs, la nivelul UE.

De exemplu, la începutul războiului, Germania se opunea, de ziceai că ăsta era ultimul său cuvânt, transferului de armament în Ucraina. Apoi a cedat (încă nu suficient, dar loc de întors Berlinul are tot mai puțin). La început, Nord Stream 2 păruse linie roșie definitivă la Berlin, pentru ca între timp roșeața să dispară, iar linia să se estompeze. Inițial, însăși ideea de renunțare europeană – parțială sau totală – la petrol și gaze păruse SF, după cum și folosirea „armei” SWIFT păruse inițial „nerealistă”, la fel și retragerea unor companii europene-gigant de pe piața rusă sau din proiecte strategice. Azi, multe dintre acele zbateri par că nici n-ar fi existat. Ucrainei însăși, ca stat suveran, și conducerii de la Kiev, în bloc, li se dăduseră inițial, în unele capitale de căpătâi, câteva zile, dacă nu ore, de existență, pentru ca lucrurile, azi, să joace într-o logică opusă. Și, nu în ultimul rând, câți dintre cetățenii și liderii europeni se gândeau, mai acum trei-patru luni, că prezența consolidată a NATO pe flancul limitrof Mării Negre va fi chiar atât de consolidată? Nemaipunând la socoteală faptul că ajutorul militar american și nu numai cunoaște, aproape de la săptămână la săptămână, o tendință ascendentă de vis urât pentru killer-ii trimiși de Moscova în prima linie?

Cu alte cuvinte, în a patra lună de război ruso-ucrainean, mai stau în picioare puține dintre abordările „tradiționale” ce se cristalizaseră în primele sale zile. Iar pe măsură ce implicarea occidentală în Ucraina tot crește, pe varii paliere, chiar dacă unii vest-europeni semnalau zilele trecute că îi cam ia oboseala și s-ar dedulci la concesii ucrainene de coșmar pentru toată lumea, ce să se fi schimbat fundamental astfel încât dosarul petrolului rusesc (mai apoi și al gazului) să fie condamnat la a bate pasul pe loc, așa cum ar sugera-o blocajul de etapă în care UE se găsește acum? După cum ziceam și cu alte ocazii, stă cumva și în „firea” europenilor să dea impresia că ezită chiar și atunci când nu mai au de ce, chiar și atunci când, în realitate, nu o mai fac. Acesta este, cred, filtrul cu redarea cea mai fidelă în care se impun a fi privite și negocierile cu rezultat momentan strident de pleoștit, pe tema embargoului asupra petrolului rusesc.

Războiul din Ucraina a ajuns într-o fază atât de avansată încât impune ritmuri naturale ce fac tot mai dificilă ignorarea lor. Acest război a ajuns precum matca unui râu – își taie singur drumul, dă direcția, fixează debitul, iar toate cele sunt forțate să se înghesuie acolo. În cel mai rău caz, râul își poate doar ieși din matcă, cu apele deversând, temporar, în stânga și în dreapta, dar fără ca volumul cel mare să se abată de la curs. Liderii europeni, în primul rând, ar trebui să fie conștienți de noua paradigmă și mai ales de faptul că cea veche a fost deja înghițită.

Și tot liderii europeni ar mai trebui să-și pună o dublă problemă:

Dacă s-ar întoarce din noul drum, ar apuca-o spre nicăieri – cel vechi a fost deja astupat.
Dar mai ales, dacă s-ar întoarce, chiar și în aceste condiții în realitate aflate sub spectrul lui „nicăieri”, visând stupid la o „stabilitate” și la o „pace” hoțesc obținute, vor fi primii luați de guler chiar de cetățenii lor de oboseala cărora oarecum se tem; căci tocmai acești cetățeni s-ar putea întreba, subit, la ce au servit toate astea? La ce au servit toate cheltuielile din primele luni, cu sprijinul militar, economic și umanitar? Pe ce s-a dus tot capitalul – financiar și de încredere – dacă la orizont nu s-a mai cristalizat „investiția”?

Rațional, în războiul ruso-ucrainean, Europei nu i-a rămas decât o singură direcție de mers: cea în care plusează. Oricare altă variantă nu doar că e palidă, ci o poate pune în real pericol. Și, cel mai probabil, o va face.