Macron poate filosofa liniștit. Cum stă treaba, în realitate, cu NEUMILIREA Rusiei – Laurențiu Mihu

Mie, recunosc, nu îmi este încă limpede la ce s-a gândit președintele Macron atunci când a chemat, începând din luna mai (AICI și AICI), la un efort colectiv pentru NEUMILIREA Rusiei. Văd însă două posibile direcții, iar ele se bat cap în cap și ar trebui să ia de pe umerii liderului de la Paris această grijă părintească față Moscova și omologul de acolo; și totodată, să-l facă să privească și să acționeze conform particularităților prezentului și imperativelor unui viitor în plină redefinire a relațiilor „normale” cu Rusia.

PRIMA DIRECȚIE. Ar exista un sâmbure de sens pentru ceea ce s-ar chema NEUMILIREA Rusiei, dar asta numai dacă Emmanuel Macron avusese în vedere modul optim în care Vestul trebuie să gestioneze relația cu Moscova după războiul din Ucraina; și dacă, sub umbrela acelui mod optim, conceptul și linia sa de acțiune s-ar decanta în termenii în care au fost gestionate Germania și Japonia post-1945, comparativ, de pildă, cu gestionarea Germaniei post-1918.

Căci da, ar fi validă o asemenea preocupare – de a nu reduce totul la umilirea țării-agresor, odată învinsă, ci de a avansa cu bătaie lungă spre pacificarea durabilă și cu premise pentru prosperitate, integritate teritorială, suveranitate și libertate a întregii regiuni – atâta timp cât dosarul Rusia e abordat în ordinea reală și corectă a priorităților: acum, în timpul războiului, să faci totul pentru a învinge irevocabil inamicul comun – Rusia; iar ulterior, într-un pas doi, deci după război, să construiești cu adevărat pacea. Dar să fie o pace nu de carton, pentru 20 și ceva de ani, cum s-a întâmplat după încheierea Primului Război Mondial, ci măcar pentru 80-100 de ani, cum a fost cazul după încheierea celui de-Al doilea Război Mondial.

Interesant este că, pusă în această lumină, bizara grijă a lui Macron pentru o soartă „demnă” rezervată Rusiei de după momentul Ucraina tot ajunge pe un drum înfundat. Căci dacă obiectivul Vestului va fi acela de a construi pacea adevărată, așa cum a construit-o după 1945, pericolul umilirii Rusiei, de care se tot teme liderul francez, dispare oarecum de la sine. Atâta vreme cât pacea, iar nu umilirea va fi obiectivul strategic, atunci umilirea – ca idee și eventualitate a punerii în operă – dispare de la sine, nu mai e nimic.

În plus, oricum nu încap în aceeași teacă două obiective strategice explicite care se resping în mod natural reciproc – și pace durabilă, și umilire. În schimb, e la fel de adevărat că o formă reziduală (implicită) de umilire a Rusiei va persista, indiferent că vor sau nu Macron, Putin, urmașul lui, ori alți lideri europeni exagerat de mărinimoși. Cum? Prin însăși pierderea războiului de către Rusia, ca și prin faptul că pacea, dacă e să fie construită cu adevărat, va fi construită de către Vest, nu de către Rusia, și în termenii dictați de către Vest și înghițiți de Rusia. Nu în ultimul rând, umilirea reziduală/implicită va persista prin faptul că, odată pus în mișcare, mecanismul sancțiunilor economice internaționale va dăinui o bună perioadă și poate juca rol de hățuri eficiente care să-i imprime catârului moscovit ritmul și sensul mișcării. Într-o asemenea paradigmă, umilirea implicită/reziduală a Rusiei ar trebui să fie suficientă pentru toate părțile.

A demonstrat deja istoria că modelul de gestionare a Germaniei și Japoniei post-1945 a fost totuși unul de succes – a asigurat pace durabilă și prosperitate deopotrivă pentru foștii agresori și pentru fostele victime (în acest din urmă caz, însă, doar pentru acelea dintre victime care au avut fericirea de a cădea în sfera de influență americană; pentru cele rămase sub bocancul URSS, cunoaștem prea bine ce scumpă a fost pacea care a urmat).

Dar atunci, după 1945, secretul succesului a constat în ocupația directă, exercitată de americani militar, politic și economic, în Germania și Japonia. Pixul american le-a scris Constituțiile, le-a modelat sistemele economice și a introdus mecanisme de cenzurare, funcționale multă vreme, a oricăror mișcări interne sau tentative de ieșire din rând, care ar fi putut perturba marea strategie.

În cazul de față, în schimb, al scenariului unei Rusii învinse în aventura militară din Ucraina, rămâne de văzut dacă această ocupație mai e posibilă, netezind astfel drumul spre reeditarea modelului aplicat acum peste șapte decenii de către americani și partenerii lor vest-europeni. E drept, comparația Rusia 2022 – Germania/Japonia 1945 nu este lipsită de un cusur major, având în vedere statutul actual al Rusiei de țară nucleară, o variabilă care în cazul germano-japonez nu existase. Probabil că preponderent din acest motiv și abia apoi dintr-un oarecare conformism, există azi voci avizate care nu îndrăznesc să dea nici cele mai mici șanse unei veritabile ocupații vestice, temporare, asupra unei Rusii învinse militar și economic în Ucraina, deși, cu ceva mai mult curaj și creativitate, Vestul nu ar trebui să ignore o asemenea perspectivă; până la urmă, Vestul nu e total lipsit de instrumente care să mute lucrurile într-o asemenea direcție.

A DOUA DIRECȚIE. Însă în cazul în care, prin NEUMILIREA Rusiei, Emmanuel Macron avea în vedere a limita expansiunea Vestului în Est, prin domolirea extinderii NATO și UE, și prin diluarea consolidării militare a prezenței NATO și SUA în țările din regiune, atunci președintele Franței cade în eroare, iar ceea ce spune pică, natural și temporal, în irelevanță. De ce? Pentru că extinderea NATO și a SUA până în buza Rusiei tinde să se cristalizeze de jure și deja a început de facto.

Iar această tendință e cumva tăvălug. E naturală și impusă, ca ritm și substanță, nu atât de dorințe presupus exaltate ale unor vremelnici și emoționali lideri politici de pe cele două maluri ale Atlanticului, ci de noul metabolism internațional, rod al amenințării colosale pe care Putin creat-o prin acest război (nu doar la adresa Ucrainei invadate, ci și a statelor europene în general și, deloc în ultimă instanță, la adresa intereselor strategice ale SUA, din perspectivă mai mult decât continental europeană).

Desigur, privind în urmă, la politicile Parisului și Berlinului față de Moscova, nu este exclus ca un asemenea gând să-l fi tentat pe Macron și să fi generat de fapt apelul său la NEUMILIREA Rusiei. În același timp, nu cred că avem, pe moment, suficiente date pentru a afirma răspicat că tocmai asta l-a mânat „în luptă” pe liderul francez. Cert este, însă, că dincolo de a fi descalificant, un asemenea raționament este până la urmă lipsit de ancore în terenul pe care ne găsim mai nou. Războiul declanșat de Putin în Ucraina a dus la faliment vechiului model de îmbrățișare cu Rusia lui Putin, construit pe ezitările marilor cancelarii europene, ezitări deopotrivă cu rădăcini în istoria multi-centenară complexă a relațiilor dintre marile puteri de pe contentul european, ca și în foarte profitabilul prezent al acestor interacțiuni, din perspectiva business-ului.

CONCLUZIE. Adevărul este că europenii – vestici și estici – sunt în pragul luării unor decizii tot mai delicate, iar curajul unor desprinderi radicale de trecut, pentru a construi un viitor mai sigur pentru cât mai mulți rareori a fost la cele mai înalte cote în fazele incipiente. În același timp, e ceva paradoxal aici: nu poți să nu observi că, în timp ce lideri europeni precum Macron filosofează de zor pe tema NEUMILIRII Rusiei (dar a făcut-o și cancelarul german, cu mult înaintea președintelui francez, doar că fără a insista maladiv pe cuvinte stridente), aceiași lideri europeni, cel puțin în contextul războiului din Ucraina, au luat totuși măsuri categorice.

Sunt sigur că vor mai urma și altele, în ciuda tentației de moment a unora dintre europeni de a-și imagina mai puțin decât pot face, decât trebuie să facă și decât sunt forțați de vremuri să facă. Însă e limpede că trebuie mereu împinși de la spate; în cazul de față, o fac când cu aportul rezistenței ucrainene de pe front, când cu aportul interesului strategic american, prea solid pentru a fi modelat de ezitări de cafenea pariziană ori de rațiuni particulare de business berlineze.

Washingtonul s-a prăjit o dată, la Summitul NATO de la București, din 2008. Războiul din Georgia, care a urmat imediat, apoi anexarea Crimeei le-au arătat americanilor că în Europa e musai să sufle și în iaurt. Iar după 24 februarie 2022, Casa Albă, Departamentul de Stat, Pentagonul și Congresul par că suflă și-n cuburile de gheață. Norocul europenilor! Mai ales al celor din Est, dar cu siguranță și al celor din Vest!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s