De ce nu fost oprit Putin? „Metodologii”, misterioasa mișcare din URSS, care a născocit „lumea rusă” și pe tehnologii politici folsiți de Kremlin

<< Filosoful Gheorghi Șcedrovițki și adepții săi din mișcarea „metodologilor” care a apărut în anii 1960 sunt primii coach și tehnologi politici din URSS. Aceștia îi sfătuiau pe directorii și funcționarii PCUS – și erau convinși că pot schimba realitatea „programând” societatea și omul. Au încercat să-i învețe toate astea pe responsabilii sovietici, apoi pe cei din guvernul rus. În anii 1990, adepții lui Șcedrovițki (care el însuși credea că țările dezvoltate „vor să îngrădească Rusia”) au propus ideea unei „lumi ruse”. Douăzeci de ani mai târziu, acest concept, într-o formă vizibil distorsionată, a intrat în canonul geopolitic al lui Vladimir Putin și a devenit una dintre justificările invaziei din Ucraina. Corespondentul special al Meduza, Andrei Perțev, spune povestea ascensiunii și căderii metodologilor.

  • Am înlocuit frunzele de palmier cu salcie.
  • Dușmanii sunt mai valoroși decât prietenii. Și vom valsa
  • Mare război. Și pilotul Ahnenerbe
  • Lasă-mi Ausweiss-ul tău zburător.

În septembrie 2014, strategul politic Timofei Sergheițev își încheia cu aceste versuri articolul, „De ce a trăit GP”, dedicat fondatorului mișcării „metodologice”, filosoful Gheorghi Șcedrovițki (GP reprezintă inițialele sale: Georghi Petrovici). Șapte ani mai târziu, în aprilie 2021, Sergheițev a scris un text pentru RIA Novosti, intitulat: „Ce fel de Ucraina nu ne trebuie”. A menționat „denazificarea” Ucrainei și a încercat să o justifice. Pe paginile agenției de presă de stat ruse, Sergheițev a susținut că în Ucraina „nazismul înflorește” și pregătește o „agresiune în afară”:

Lichidarea unei astfel de comunități naziste [ca în Ucraina] va necesita nu numai tăierea capului conducerii sale, ci și curățarea poporului său nazificat de influența și de implicarea nazistă în ideologia și practica nazistă. Acesta era tocmai cazul Ucrainei, care a depus un jurământ nazist în masă, sub masca unui vector politic de „aspirație către Europa”, însă, „europenismul” este considerat fără echivoc, nu numai de către ideologi, dar şi de către o parte semnificativă a populaţiei, ca semn de superioritate rasială.

Un an mai târziu, Vladimir Putin a trimis trupe în Ucraina: printre altele, a promis că o va „denazifica”.

După 24 februarie, Sergheițev a scris un alt articol pentru RIA Novosti, în care a anunțat că „proiectantul nazismului ucrainean” este „Occidentul colectiv”, iar „denazificarea” Ucrainei ar trebui să devină „de-ucrainizare” și „de-europenizare”.

„Ukronazismul poartă în el nu mai puțin, ci mai mult amenințarea la adresa lumii și a Rusiei decât nazismul german din versiunea hitleristă”, îi persuada Sergheițev pe cititori. În iunie 2022, el a fost inclus pe lista de sancțiuni a UE, ca „figură centrală a propagandei ruse”.

Sergheițev nu este doar editorialist la RIA Novosti. Este un cunoscut strateg politic care a lucrat, de exemplu, în 2011, la sediul partidului „liberal” pro-Kremlin, Cauza Dreaptă, când acesta era condus de omul de afaceri Mihail Prohorov (trei foști angajați ai sediului de campanie au declarat acest lucru, pentru Meduza). Recent, Timofei Sergheițev a fost membru al așa-numitului Club Zinoviev.

Prin formație, Sergheițev este fizician specializat în studiul neutrinilor. La începutul anilor 1980, la Phystech, unde a studiat viitorul strateg politic, au fost susținute prelegeri de către filosoful Gheorghi Șcedrovițki, fondatorul mișcării „metodologilor”. Ideile lui Șcedrovițki l-au fascinat pe Sergheițev. Iar în anii 1990, Sergheițev, la fel ca mulți alți adepți ai filosofului, a decis să se angajeze în tehnologiile politice.

Mișcarea „metodologică”, apărută în anii ’60, a avut o mare influență asupra managerilor sovietici și politicienilor post-sovietici – ruși și ucraineni (același Sergheițev a lucrat în Ucraina, la alegerile prezidențiale din 1999, 2004 și 2009). Reprezentanții mișcării au fost principalii teoreticieni ai conceptului de „lume rusă”. Vladimir Putin a vorbit despre necesitatea de a proteja această „lume rusă” după începutul războiului din Donbas, în 2014, și în timpul invaziei Ucrainei din 2022 (și alți oficiali ruși au repetat ideea după el).

„Reprezentanții școlii Șcedrovițki au mers destul de intens la diferite structuri, inclusiv structuri de afaceri și guvern”, a remarcat, în 2017, expertul cultural Vitali Kurennoi, într-un interviu cu jurnaliştii de la site-ul Polit.ru. Acum, unul dintre cei mai faimoși și influenți „metodologi” de la putere este Serghei Kirienko, curatorul blocului politic al Kremlinului. El este cel care, după 24 februarie, este responsabil pentru republicile nerecunoscute din Donbas.

În căutarea miracolului

La mijlocul anilor 1950, după moartea lui Stalin, în URSS a început un dezgheț care a dus la indulgențe și în sfera religioasă. Profitând de această „libertate”, unii reprezentanți ai intelectualității sovietice, au pornit într-o căutare spirituală.

Chiar și acei oameni care se născuseră și crescuseră în Uniunea Sovietică, un stat ateu, erau pasionați de religie. După cum notează sociologul religiei, Nikolai Mitrohin, „presa de propagandă slăbea”, iar „adepții diferitelor comunități religioase care au supraviețuit în timpul represiunilor au avut ocazia să vorbească (deși într-un cerc îngust), fără perspectiva de a se regăsi imediat în „locuri nu atât de îndepărtate”.

Desigur, nu numai religiile tradiționale – Ortodoxia, Islamul și Budismul – au intrat în sfera lor de interes, ci și învățăturile mai exotice, de exemplu, „credințele științifice” (oamenii de știință credeau că în curând va veni epoca dominației „rațiunii pure”, timp în care se vor rezolva numeroase probleme sociale).

În articolul „Intelighenția sovietică în căutarea unui miracol”, Mitrohin descrie după cum urmează tulburările spirituale din a doua jumătate a anilor 1950:

  • Logica înțelegerii noilor informații de către intelectualul sovietic, în această perioadă, a fost cam așa: din moment ce genetica și cibernetica, anterior condamnate oficial de partid ca „pseudoștiințe”, au fost recunoscute ca discipline științifice cu drepturi depline, sociologia și conservarea naturii (ecologie), care anterior lipsiseră din sistemul sovietic, au primit sprijin – adică futurologia, ufologia, astrologia, „metodologia” și „știința noosferei” își vor obține în curând recunoașterea <…> dacă există un computer electronic, iar un om a zburat în spațiu, atunci de ce să nu existe și o „mașină cu mișcare perpetuă” și OZN-uri.

Unul dintre aceste „miracole” a fost „metodologia”.

Mișcarea „metodologică” a fost fondată de filozoful Gheorghi Șcedrovițki, o persoană binecunoscută și respectată în cercurile intelectuale de la Moscova. Împreună cu filosoful Merab Mamardașvili, sociologul Boris Grușin și scriitorul Alexander Zinoviev, în 1952 (înainte de moartea lui Stalin) a organizat Cercul de logică de la Moscova: membrii acestuia studiau gândirea. Cercul, însă, nu a durat mult: fiecare dintre fondatorii săi a mers în direcția lui. Șcedrovițki a fondat un nou cerc – cel „metodologic” – și a continuat să studieze gândirea.

Filosoful și adepții săi considerau gândirea și limbajul ca fiind un fel de „program” care există în interiorul unei persoane, care „operează” cu conștiința sa. În consecință, persoana în sine este practic un „calculator” care poate fi „programat”.

Membrii cercului se adunau pentru seminarii în care reflectau asupra problemelor științifice din psihologie și pedagogie (de exemplu, în timpul unor astfel de întâlniri, Șcedrovițki a început să studieze „jocuri” în contextul activității pedagogice).

Tovarășul de arme al lui Șcedrovițki, jurnalistul Matvei Hromcenko (de formație medic), a descris activitatea seminarului drept una în care participanții ar fi părți ale unui mecanism comun. „Toți [cei prezenti] lucrauca niște tehnicieni”, în timp ce funcția liderului și a moderatorului – adică a lui Șcedrovițki însuși – era aceea de a „controla mașina”. A trebuit să o „conducă” în așa fel „încât această formațiune complexă, care nu are forma geometrică corectă, să se rostogolească înainte, dând naștere unei mase de diverse produse”. „Produse” însemna, de exemplu, articole și rapoarte.

Mai precis, seminarul „metodologic” se desfășurat astfel: participanții ascultau un raport pe o temă științifică sau aplicată, puneau întrebări, puteau să facă obiecții, să comenteze prezentarea și să spună ce au înțeles. Președintele seminarului (de multe ori Șcedrovițki însuși) putea întrerupe vorbitorul sau îl putea ajuta să răspundă la o întrebare dificilă. La fel putea proceda cu autorii întrebărilor.

Unul dintre elementele principale ale seminarului era „reflecția”: participanții analizau fiecare „procedură de gândire”, fiecare pas care îl condusese pe vorbitor la concluziile sale. Din această cauză, discuția asupra fiecărui discurs durat de la două până la opt întâlniri, cu o durată de trei ore fiecare (așa sunt descrise întâlnirile „metodologilor”, din clădirea Institutului de Psihologie din Moscova al Academiei de Științe Pedagogice, de către Natalia Kuznețova și Theodor Oizerman, autorii articolului Cheia Kastalski a lui Gheorghi Șcedrovițki, din revista „Problemele filosofiei”).

Grupul celor interesați de învățăturile lui Șcdrovițki a crescut treptat. Participanții la seminar, din rândul oamenilor de știință sau pur și simplu intelectuali curioși, au început să pună întrebări și au devenit comentatori activi, apoi vorbitori, iar apoi puteau chiar pretinde rolul de președinte. Participanții la seminar care treceau toate etapele își puteau organiza seminariile separat de profesor.

Ilia Kukulin, un filolog și culturolog care i-a studiat pe „metodologi” la sfârșitul anilor 2000, a remarcat că participanții la seminarii credeau că abilitatea de a gândi într-un mod special le permite să transforme mediul social. „Metodologii” considerau că puteau schimba lumea – și nu doar să o schimbe, ci să o facă „la o scară oricât de mare”. Potrivit lui Kukulin, camarazii de arme ai lui Șcedrovițki erau asemănători cu eroii din romanele fraților Strugațki – așa-zișii progresori: de exemplu, Don Rumata din, E greu să fii Dumnezeu, sau Maxim Kammerer, din Insula locuită.

Progresorii își ating obiectivele într-o societate totalitară greșită, în care puterea este radical înstrăinată de oameni și lupta împotriva ei poate continua doar sub acoperire, prin infiltrarea spionajului în structurile de putere, și nu prin acțiuni politice publice”, explică Kukulin. Potrivit acestuia, intelighenția sovietică s-ar putea identifica cu un astfel de erou-progresor care, fiind pus în „condiții insuportabile”, încearcă să facă, discret, schimbarea din interior.

Da, iar Gheorghi Șcedrovițki însuși s-a comparat cu eroii science fiction-ului sovietic. „Până în vara lui 1952, îmi formasem o ideologie foarte apropiată de cea pe care frații Strugațki au formulat-o mai târziu, două decenii mai târziu, și anume: mă imaginam progresor în această lume”, spunea el mai târziu, deja în anii ’80. .

În același timp, Șcedrovițki se considera marxist și era membru al PCUS. În 1968, a fost exclus din partid pentru că a semnat o scrisoare în sprijinul dizidenților Iuri Galanskov și Alexander Ginzburg. Cu toate acestea, conform memoriilor politologului Gleb Pavlovski, care în anii 1960 a petrecut timp în aceeași companie cu Șcedrovițki, mișcarea dizidentă nu l-a considerat pe filosof „unul de-al lor” – și nici el însuși nu a pretins a fi un disident.

„Gheorghi Șcedrovițki a lucrat la institut, publica în reviste departamentale. Le-a spus [oficialilor sovietici]: hai să vă ajutăm, să vă mișcați. Vom ajuta la construirea schemelor de management sau la curățarea schemelor existente… A fost dificil să-l transformăm într-un disident, el însuși nu a vrut”, a declarat Pavlovski, pentru Meduza.

Printre disidenții înșiși, munca pentru statul sovietic, potrivit lui Pavlovski, nu era considerată cooperare cu regimul. „Privieam lucrurile mai larg: om bun, inteligent, cu prieteni buni, asta era suficient”, își amintește Pavlovski.

Deja din anii 1960, „metodologii” și însuși fondatorul mișcării, care la acea vreme lucra ca asistent de cercetare în laboratorul de psihologie și psihofiziologie al Institutului de Cercetare a Învățământului Preșcolar, au acordat o mare atenție pedagogiei. Potrivit cercetătorului privind „metodologii”, Kukulin, Șcedrovițki o vedea ca pe „un tip special de activitate de proiect”. (…)

Șcedrovitțky și adepții săi care studiau pedagogia, credeau că este posibil să „proiecteze” și să „programeze” nu numai procesele sociale, ci și persoana însăși. „Pentru Șcedrovițki, conștiința unui individ nu era un punct de libertate, ci o zonă de proiectare, construcție și, prin simplificare, manipulare”, credea deja la începutul secolului XXI politicianul naționalist, Konstantin Krîlov.

Sociologul religiei Nikolai Mitrokhin consideră că atenția „metodologilor” față de pedagogie este explicată destul de prozaic: în vremea sovietică, „existau două sisteme mari în care se învârteau bani mari și oameni nu foarte deștepți care puteau fi înșelați și folosiți”. Aceste sisteme, potrivit lui Mitrokhin, erau educația și sindicatele.

Experții profilului general

La sfârșitul anilor 1970, Șcedrovițki, folosind experiența seminariilor sale, a început să desfășoare „jocuri de activitate organizațională” (OGA). Practicile de joc de „modelare”, potrivit filosofului, au ajutat la rezolvarea a aproape oricăror „sarcini sociale”: de exemplu, reforma întreprinderilor și departamentelor sovietice sau alegerea directorilor de fabrică. Schema ODI amintește, de asemenea, de progresorii fraților Strugațki, după cum notează cercetătorul „metodologilor”, Ilia Kukulin: „Aceasta este totuși o modelare și o soluție deschisă, dar ezoterică și non-publică la problemele sociale, ocolind structurile sociale și de putere existente – presupus a fi produse de dragul de a muta societatea către un sistem etic și organizațional mai bun”.

„Metodologii” au organizat jocuri pentru întreprinderile și autoritățile sovietice; clienții lor nu erau liderii de partid de la Moscova, ci directorii fabricilor, institutelor economice și comitetelor executive regionale ale PCUS. Ocazia de a primi astfel de comenzi a apărut datorită autofinanțării.

De obicei, lucrătorii din producție și oficialii îi implicau pe „metodologi” pentru a rezolva o anumită problemă. Jocul se desfășura, de regulă, într-un sanatoriu sau o casă de odihnă. Moderatorul șef forma o echipă de tehnicieni de joc (aceștia moderau întâlnirile grupurilor individuale în jocuri) și componența participanților ODI, care includea atât „metodologi”, cât și reprezentanți ai clientului. Participanții primeay rolurile pe care trebuiau să le joace, uneori confruntarea era anume inclusă în scenariile jocurilor. În timpul ODI, se „juca” o situație reală sau ipotetică, în care participanții căutau o modalitate de a rezolva problema: de exemplu, jocul putea fi dedicat dezafectării unei unități nucleare sau modificării structurii unei întreprinderi.

Potrivit memoriilor strategului politic Timofei Sergheițev, Șcedrovițki a jucat primul joc în satul Novouținsk, regiunea Sverlovsk, fiind denumit „Dezvoltarea unui sortiment de bunuri de larg consum pentru regiunea Ural”.

Un element important al jocurilor era „reflecția”, deja familiară „metodologilor”, din seminarele lor: participanții trebuiau să explice public de ce au luat cutare sau cutare decizie, astfel încât alți jucători să poată urmări cursul gândurilor.

„Târziu în noapte, fug încurcat la Gheorghi Petrovici [Șcedrovițki]. Reflecția în grupuri tocmai s-a încheiat. Și spun: nu a fost nicio reflecție. Erau o mulțime de lucruri acolo: oamenii plângeau, se loveau cu capul de perete, desenau niște imagini, se certau între ei, dovedeau ceva, dar nu era nicio reflecție. El răspunde: din punct de vedere funcțional, a fost o reflecție, iar faptul că este umplută, ca 99% din existența umană, cu tot felul de gunoaie, nu are jocaă niciun rol” – atât de larg înțelegea reflecția fondatorul mișcării, potrivit memoriilor lui Petr, fiul lui Gheorghi Șcedrovițki. Petr este și filosof; în anii 1980 a ajutat la organizarea jocurilor, iar după moartea tatălui său, în 1994, a devenit o figură cheie în mișcarea „metodologică”.

„[În anii 1980] a existat o tranziție către piață sau, așa cum se numea atunci, tranziție către autofinanțare”. A fost aconpaniată de faptul că începuseră relațiile economice între diferite departamente ale aceleiași întreprinderi”, descrie strategul politic Marat Ghelman, într-o conversație cu Meduza, condițiile în care directorii sovietici de întreprinderi au început să interacționeze cu „metodologii”. După propriile spuse, el însuși a apelat la serviciile „metodologilor”, în anii 1990, și consideră că a fpst „utilă” acea experiență. Ghelman mai spune că a urmărit jocurile și a acționat ca un expert invitat.

„Înainte, o întreprindere [sovietică] putea exista fără să fie conștientă de ea însăși, ca organism, fără să se gândească la ce fel de relații s-au dezvoltat și se dezvoltă în interiorul ei. Metodologii veneau foarte des să construiască comunicarea în cadrul întreprinderii. Nu avea nimic de-a face cu politica, dar era deja consultanță. Ei [metodologii] erau atrăgtivi și importanți pentru marii lideri [sovietici], care uneori aflau cu ajutorul lor cine și ce gestionează în general”. Potrivit lui Ghelman, în trei zile de joc, managerii și angajații cheie ai întreprinderii puteau afla mai multe despre organizația lor decât în ​​anii de muncă petrecuți acolo.

„Părea un fel de miracol, magie. Exista o anumită metodologie cu ajutorul căreia lucrurile obscure devenau clare și evidente. A devenit clar de ce angajații ineficienți sunt ineficienți și cum să-i facem eficienți, de ce unele procese nu aveau succes”, spune Ghelman.

Totodată, el atrage atenția că „metodologii” nu erau specialiști în niciun domeniu – cu excepția, de fapt, a propriei „metodologii”. De aceea, crede Ghelman, în mod paradoxal, puteau sfătui și organiza jocuri pentru întreprinderi de diverse profiluri – de la oameni de știință din domeniul nucleari la pescari.

Scenariile majorității jocurilor se bazau pe o criză creată artificial „programată” de către organizatorul ODI, din care participanții săi trebuiau să iasă rezolvând problema care li se punea. „Metodologii” înșiși se găseau într-o situație critică: erau nevoiți să descopere un domeniu despre care știau puține înainte de începerea jocului.

Sociologul religiei Nikolai Mitrohin consideră că folosirea jocurilor pentru a rezolva orice problemă din orice domeniu este „șarlatanie”. „Metodologii sunt mereu în căutarea unor noi idioți care să-i plătească pentru faptul că ei, nefiind experți în nicio problemă în afară de storcerea banilor și folosire terminologiei [speciale], vor oferi clientului sfaturi extrem de banale sau delirante. Aceasta este ceva foarte asemănător cu activitatea potențialilor consultanți de afaceri care, nefiind experți în nimic, încearcă să ajute oamenii de afaceri și specialiștii din domeniul lor să depășească problemele”, afirmă Mitrohin, pentru Meduza.

Desigur, metodologii gândesc diferit. Explicând profilul nemărginit al șcedroviților, metodologul Iuri Gromîko a declarat că trebuie să înțeleagă „cum gândește o persoană”: „Una este să-ți dai seama cum să coși cizme și alta să-ți dai seama dacă o persoană spune ceva despre cusutul cizmelor sau doar vorbeste prostii din revistele de modă”.

Pe finalul URSS, cu ajutorul autofinanțării (atât în ​​cadrul acestui sistem, cât și datorită introducerii sale în ansamblu), „metodologii” au câștigat bani buni – clienții jocurilor nu s-au zgârcit cu implementarea. „Era necesar să se plătească sosirea unei echipe de tehnicieni de joc – 15-20 de oameni. Cazare pentru toată lumea (deseori în hoteluri bune). Toți primeau onorarii. Îmi amintesc [ca inginer de joc] am adus de la un joc până la o mie de ruble, ruble încă cu greutate, din vremea în care un Jiguli costa 5.500, și un kilogram de cârnați – 2,20”, își amintește filosoful participant la ODI, Valeri Lebedev, care a emigrat în Statele Unite în anii 1990.

Metoda venerării

Pentru mulți participanți, jocul s-a transformat aproape într-un ritual mistic, un act religios. O angajată a Institutului de Cercetare Științifică a Esteticii Tehnice, unde a lucrat Șcedrovițki în anii 1960, Larisa Govoruhina (participantă la primul joc care a avut loc, în 1979, în Urali) a recunoscut că toți jucătorii au perceput ce li se întâmplă, „ca pe un fel de ceremonie sacră, un fel de joc de mărgele de sticlă al extratereștrilor din Castalia, țara intelectualilor. Iar unul dintre adepții lui Șcedrovițki, organizatorul de jocuri Piotr Mostovoi, a spus că el consideră metodologia „nu doar o tendință intelectuală, ci o tradiție specială a practicii spirituale”.

„Jocul putea dura o săptămână, în fiecare zi, de dimineața devreme până noaptea târziu”, își amintește de jocurile din acei ani participantul la ele, Valeri Lebedev. Erau incluse chiar și dansuri de noapte. Și nimeni nu vroia să doarmă (și nu avea nevoie!) mai mult de cinci ore. Cu cât se mergea mai departe, cu atât participanții le gustau mai mult. Nu vroiau să plece. Nu vroiau să se întoarcă la realitatea plictisitoare. Începeau să zboare chiar pe aripile gândirii care creștea în ei și se întărea de la o zi la alta. După joc, participanții au spus că au experimentat o fericire reală – una atât de puternică încât nu o cunoscuseră nici măcar ​​în dragoste, ca să nu mai vorbim de vodcă.

Au existat jucători adevărați, interesați de procesul în sine, și nu de obiectivele practice ale jocului. Potrivit lui Lebedev, „acești maniaci” „mergeau la orice joc pe cheltuiala lor, chiar plăteau pentru a participa la el”. Obsesia pentru ODI a dus uneori la grave crize personale în rândul participanților.

În 1988, Iuri Berezkin, un om de știință-economist din Irkuțk, a fost vizitat de prietenul său și a fost invitat să meargă la jocul de la Naberejnîe Celnîi. A fost de acord. La Celnîi, Berezkin l-a întâlnit pe însuși Șcedrovițki, care i s-a părut economistului „cel mai mare om de știință al timpului nostru”. După această întâlnire semnificativă, s-a întors la Irkuțk „o persoană diferită”. Berezkin și-a amintit:

  • „La Irkuțk, am adunat personalul laboratorului meu [științific] și am anunțat solemn că de acum înainte vom lucra într-un mod diferit și la alte probleme. Cu toate acestea, cu cât vorbeam mai mult și mai amănunțit, cu atât zidul neînțelegerii dintre mine și subalternii mei se ridica mai puternic. Alte câteva încercări de a desfășura un program educațional metodologic, în laborator, s-au soldat cu faptul că fiecare angajat a scris o declarație de părăsire a laboratorului. Prietenii mei mi-au întors spatele și au încetat chiar să mă mai salute salut când s-au convins în sfârșit că sunt pierdut pentru știință.

Berezkin, potrivit spuselor sale, „a încetat să mai facă” ceea ce îi fusese de interes înainte, dar petrecea aproape o zi pe texte metodologice și filosofice, casete cu înregistrarea a diverse jocur, continuând să călătorească în diferite orașe, pentru ODI. În cele din urmă, Berezkin, conform mărturisirii sale, s-a certat cu conducerea și chiar a divorțat de soție, care a început să-și considere soțul „nebun”. Cu toate acestea, după prăbușirea URSS, Berezkin și-a susținut teza de doctorat și a continuat să lucreze la Irkuțk. Precum alți metodologi, pe Gheorghi Șcedrovițki îl numește „Profesorul”, cu majusculă.

Un alt asociat al lui Gheorghi Șcedrovițki, jurnalistul Matvei Hromcenko, potrivit propriilor amintiri, „s-a repezit” la primul său ODI „cu entuziasm”. „Dar s-a soldat cu o catastrofă: până în ultima zi, mi-am dat seama că viața a eșuat și era timpul să o adun. Lui Gheorghi Petrovici i-au trebuit șase luni să mă aducă înapoi la o viziune normală asupra lumii”, scrie el.

Potrivit lui Hromcenko, „mulți oameni de succes, social și ca statut profesional, au cunoscut cataclisme similare cu privire la lume”. Șcedrovițki ar fi înțeles acest efect al jocurilor. „ODI este util în special pentru oamenii puternici (lideri potențiali și actuali) care au propriul conținut și sunt capabili să-l apere și să-l dezvolte în situații fără speranță. Pentru toți ceilalți (mai slabi), ODI dure pot fi distructive (sau dezastruoase)”, îl citează Hromcenko pe fondatorul mișcării „metodologice”.

Cercetătorul Nikolai Mitrohin a explicat, pentru Meduza, că mișcarea „metodologică” arată în mod clar trăsăturile unui „tip complex de sectă comercială”: „Se închină liderului și metodei dezvoltate de el, înlocuind religia. Metodologii stăpânesc un set de practici specifice în cadrul organizației, stăpânesc mitologia și terminologia. <…> Cei mai experimentați metodologi devin preoții acestui cult: după ce o persoană stăpânește metoda, poate ține ea însăși sesiuni în care metoda este prezentată ca un instrument pentru rezolvarea oricărei probleme. Următoarea etapă este utilizarea comercială a metodei”, spune Mitrohin.

Însuși Gheorghi Șcedrovițki nu a ascuns faptul că „metodologii” folosesc în mod deliberat „termeni speciali” pentru a „a se proteja de diletanți și palavragii” cu ajutorul lor.

Culturologul Vitali Kurennoi a declarat, pentru Meduza, că consideră incorectă calificarea mișcării metodologilor la capitolul „secte” sau „noi mișcări religioase”, deoarece „nu este o religie”: religia implică credința în existența unei lumi supranaturale, în care metodologii nu cred”.

Potrivit lui KurennoI, una dintre ideile cheie ale predării „metodologilor” a fost „principiul ignorării realității, ignorând nevoia de a se socoti cu ea” (acest lucru era în deplin acord cu ideea lui Șcedrovițki și a adepților săi, potrivăt cărora realitatea poate fi schimbată și construită).

În conversația cu Meduza, fiul lui Gheorghi Șcedrovițki, Petr, nu a comentat compararea mișcării „metodologice” cu o sectă.

Totalitarismul viitorului

În timp ce își desfășurau jocurile, Gheorghi Șcedrovițki și adepții săi s-au familiarizat treptat cu oameni cheie din statul sovietic: directori, aparatcici de partid, oficiali. În același timp, „metodologii” au lucrat cu angajații obișnuiți ai întreprinderilor și au instruit studenții. Influența șcedroviților a crescut.

„GP [Șcedrovițki] i-a încurajat pe membrii cercului să se alăture PCUS, crezând că în societatea sovietică era imposibil să ai vreo influență (…)”, își amintește unul dintre asociații săi, criticul de artă Alexander Rappaport. „După cum am înțeles acum, GP aștepta un fel de reforme, deoarece vedea clar în URSS că lucrurile se îndreptau spre o fundătură. Dar nu a presupus că ieșirea din criză va fi găsită într-o întoarcere la structurile pieței. Cel mai probabil, el a presupus că va avea câștiga de cauză un tip special de tehnocrație socialistă”.

Același Alexander Rappaport a remarcat că unii „oponenți” lui Șcedrovițki îl considerau un „gânditor totalitar”, a cărei tehnocrație e o „tehnocrație pentru elită”, iar pentru restul „se va transforma în cea mai feroce sclavie”. Filosoful însuși a oferit teren pentru astfel de reflecții. În 1989, într-unul dintre discursurile sale, el a afirmat:

  • „Vă spun sincer, deși înțeleg că mai târziu vor arunca cu pietre în mine: dar nu văd diferența dintre totalitarism și non-totalitarism. Intelegeți? Nu o văd. Și cred că o organizație totalitară este singura organizație viitoare a oricărei societăți umane. Doar că Germania și URSS au tras puțin „pe nară”, mai devreme. Dar îi așteaptă pe toată lumea, inclusiv pe mândra Marea Britanie. Nu va fi altfel, dragi colegi – aceasta este nevoia dezvoltării societății umane, la naiba!”

Valeri Lebedev, un participant la jocuri, a scris că Șcedrovițki a inventat ODI „pentru dezvoltarea și implementarea, în continuare, a revoluției intelectuale în URSS”. „Lăsați sute de mii de oameni să treacă prin jocuri și creați o clasă de masă a susținătorilor lor”, a enumerat Lebedev planurile lui Șcedrovițki. „Aceștia vor fi directori de întreprinderi, șefi de ateliere, comitete raionale, comitete orășenești, comitete regionale, judecători, profesori de învățământ superior, funcționari ministeriali de toate gradele… Mai întâi facem asta, apoi aialaltă, oamenii noștri sunt primii aici, apoi acolo, sunt deja peste tot! Nimeni nu a înțeles nimic, dar am schimbat totul, i-am redistribuit pe toți, țara merge în cealaltă direcție!”

Potrivit strategului politic și „metodologului” Timofei Sergheițev, „jocurile au fost concepute, inventate de Gheorghi Petrovici ca o modalitate de a aduce gândirea „metodologică” din subteran într-o practică socială largă, în primul rând în practica politicii și managementului”. În cuvintele sale, Șcedrovițki, dezvolta „instrumente intelectuale” de intervenție în procesul istoric.

Conform cercetătorului Ilia Kukulin, începând din anii 1960, conducerea sovietică a fost influențată nu numai de Gheorghi Șcedrovițki și de adepții săi, ci și de intelectualii care au lucrat ca consilieri și redactori de discursuri pentru liderii sovietici. După cum scrie Kukulin, ei i-au sfătuit pe lucrătorii de partid și din sectorul economic, crezând că ar putea reforma cursul politic al URSS.

Unul dintre politicienii ruși care și-a început cariera în anii 1980 și cunoaște bine activitățile „metodologilor”, dă asigurări că ei urăsc perestroika pentru că doriseră să se angajeze ei înșiși în reformarea URSS. Și o salveze.

„Metodologii” nu au reușit să devină o putere în URSS și să întemeieze o „tehnocrație socialistă”. Rusia a luat calea reformelor pieței. Gheorghi Șcedrovițki a murit chiar în zorii acestei ere, în 1994.

Tehnologi politici pentru candidați „alternativi”

Mulți studenți de-ai lui Gheorghi Șcedrovițki au reușit să se regăsească într-o nouă realitate: s-au transformat în tehnologi politici. Aveau o oarecare experiență în campaniile electorale, însă, una foarte ciudată: pe finalul URSS, „metodologii” pregăteau alegerea directorilor marilor întreprinderi. Etapele pregătitoare ale acestor alegeri au luat, desigur, forma ODI.

Potrivit memoriilor lui Gleb Pavlovski, în anii 1990 (în acel moment erau deja câteva sute), „metodologii” au fost nevoiți să apeleze la consultanță politică, în contextul reducerii comenzilor de la întreprinderi și oameni de afaceri pentru jocuri organizaționale și de activitate. Unii membri ai mișcării au reușit să obțină contracte pentru organizarea alegerilor regionale. „I-am întâlnit pe șcedroviți la Briansk, în echipa guvernatorului în exercițiu, numit de Kremlin. Au pierdut alegerile”, își amintește Nikolai Mitrohin, precizând că nu i-a văzut în această echipă pe „frontmenii” mișcării, nici pe Petr Șcedrovițki, nici pe Timofeki Sergeițev, organizatorul jocurilor deja cunoscute la acea vreme.

În plus, metodologii erau angajați într-o pedagogie pe care o cunoșteau bine – pregătirea personalului pentru campaniile electorale – spune un politician rus care și-a început cariera la sfârșitul anilor 1980. Cunoștințele lor au fost utile și pentru competițiile populare ale grupului de talente de atunci. „La acel moment, eu însumi comandam jocuri pentru astfel de concursuri”, spune sursa Meduza.

Potrivit lui Marat Ghelman, în anii 1990, metodologii erau mai degrabă un „instrument” al campaniilor electorale, nu liderii și ideologii lor:

În munca pre-electorală, există o sarcină crucială – formarea activiștilor [adică a agitatorilor]. Profesia de „tehnolog”, „elector”, care să fi putut fi dobândită în orice instituție de învățământ, [în Rusia] nu există. Campaniile au loc rar, așa că un cerc relativ restrâns de tehnologi care călătoresc prin regiuni câștigă în mod regulat bani din alegeri. Ei recrutează oameni cu abilități mai mult sau mai puțin potrivite, care au nevoie de pregătire, iar „metodologii” sunt aduși destul de des pentru formare. Această [participare la alegeri într-un asemenea rol] a fost cu siguranță poarta de acces prin care au intrat în tehnologiile [politice]: „Deoarece putem preda, putem și conduce”.

La mijlocul anilor 1990, Efim Ostrovski, deja cunoscut strateg politic, s-a alăturat „metodologilor”. Sociologul religiilor, Nikolai Mitrohin, care îl cunoaște de la sfârșitul anilor 1980, susține, într-o conversație cu Meduza, că Ostrovski era un „stângist adevărat”, la sfârșitul URSS. Și Gleb Pavlovski își amintește că Ostrovski s-a ocupat de consultanță politică în timpul perestroikei: a dat sfaturi comitetului de grevă al minerilor de cărbune din Prokopievsk (regiunea Kemerovo) și a făcut-o cu destul de mult succes – unele dintre cerințele minerilor de cărbune au fost satisfăcute ca urmare a grevei.

Apoi, la sfârșitul anilor 1980, Ostrovski s-a întâlnit cu viitorul prim-ministru al Federației Ruse, iar acum șeful blocului politic intern al Kremlinului, Serghei Kirienko: ambii s-au numărat printre fondatorii mișcării Surgutskaia Alternativa. Membrii săi au încercat să reformeze Komsomolul, mișcarea de tineret a Partidului Comunist.

Ulterior, potrivit lui Ghelman, Efim Ostrovski s-a autointitulat „primul tehnolog politic din Rusia” și și-a disputat acest statut cu compania Niccolo M, care din martie 1989 a fost condusă de tehnologul politic Igor Mintusov:

  • În Niccolo M, ei credeau că sunt angajați într-o afacere politică serioasă, construirea unei țări noi. Pentru Ostrovski, managementul campaniei este un joc, iar cuvintele cheie pentru el sunt „excitare”, „a învinge”, „competiție”. Niccolò M a lucrat, de regulă, pentru candidații de la autorități. Ostrovski a lucrat în principal cu candidați alternativi – cei care trebuiau să schimbe situația, să se facă vizibili.

Ca exemplu al abordării „alternative” a lui Ostrovski, Ghelman citează campania pentru Duma a fondatorului piramidei financiare MMM, Serghei Mavrodi, în circumscripția electorală cu un singur mandat de la Mîitișci, în 1994. Cu ajutorul unui tehnolog politic, Mavrodi a câștigat această cursă.

„M-a băgat în consultanță politică, într-un anumit sens”, își amintește râzând Marat Ghelman, care este considerat unul dintre cei mai cunoscuți tehnologi politici ruși (până la mijlocul anilor 1990, Ghelman a fost un dealer de artă de succes, specializat în artă contemporană din ţările fostei URSS). „A venit în galeria mea, mi-a expus o situație anume dintr-una din campanii. M-am gândit [la rezolvarea problemei], apoi i-am împărtășit gândurile mele despre cum să procedeze. Și mi-a dat deodată o sumă destul de mare în valută. A fost surprinzător: nimeni nu plătit încă pentru a te gândi la problema altcuiva”.

Experiența electorală a lui Ostrovski l-a atras nu numai pe Ghelman, ci și pe Gleb Pavlovski (Ghelman și Pavlovski au fondat împreună FEP, Fondul pentru o politică eficientă, în 1995), așa cum a spus însuși Pavlovski, penttru Meduza. Pavlovski este considerat unul dintre creatorii imaginii timpurii a lui Vladimir Putin și arhitectul sistemului politic al lui Putin.

Potrivit lui Pavlovski, Efim Ostrovski l-a consiliat pe fostul președinte sovietic, Mihail Gorbaciov, iar apoi a participat la campania primarului Sankt-Petersburgului, Anatoli Sobceak, unde l-a întâlnit pe Putin. Cu toate acestea, nu a devenit atunci o relație stabilă de prietenie sau cel puțin de afaceri.

Clientul ideal, Serghei Kirienko

Dar Efim Ostrovski, încă din vremea Komsomolului, a rămas în legătură cu Serghei Kiriienko.

În anii 1990, Kirienko, un inginer Komsomol din Nijni Novgorod (pe atunci orașul Gorki), a făcut o carieră impresionantă. Kirienko a fost ajutat în acest sens de Boris Nemțov, care a fost mai întâi numit (în 1991) și apoi ales (în 1995) guvernator al regiunii Nijni Novgorod, iar doi ani mai târziu a preluat funcția de vicepremier federal. Nemțov a fost unul dintre cei mai populari și cunoscuți democrați din Rusia și a fost văzut de mulți ca un succesor foarte probabil al președintelui Elțin.

În 1997, sub protecția lui, Kiriyenko a devenit primul ministru adjunct al energiei în guvernul federal, iar apoi, în același an, șeful acestui portofoliu. În 1998, a ajuns în mod neaștepta prim-ministrul Rusiei. Porecla ironică „Kinder Surprise” s-a lipit rapid de el, din cauza vârstei sale fragede și a decolării neașteptate a carierei (la momentul numirii sale ca prim-ministru, Kirienko avea 36 de ani).

Cu toate acestea, Kirienko nu a condus mult timp cabinetul de miniștri – de la sfârșitul lunii aprilie până la sfârșitul lunii august. În timpul mandatului său de premier, a avut loc un default, după care Kirienko a fost demis rapid. „În ceea ce privește default-ul, fusese nevoie doar de cineva care să facă treaba murdară. Era clar că țara se îndrepta spre default, iar familia [anturajul lui Elțin] dorea să intre în default cu ajutorul lui Kirienko și al guvernului tehnocrat, ca apoi să-l auducă la locul său pe [fostul prim-ministru Viktor] Cernomîrdin, dar nu a reușit”, a declarat, pentru Meduza, în 2016, politicianul Boris Nadejdin, care în 1998 a fost asistentul lui Kirienko (Evgheni Primakov a devenit prim-ministru după Kirienko).

În ciuda experienței extrem de scurte și extrem de nereușite la conducerea Cabinetului de Miniștri, Kirienko, care fusese demis, nu a vrut să părăsească politica mare. În decembrie 1998, a fondat mișcarea „Noua Forță”, care în 1999 plănuia să participe la alegerile pentru Duma de Stat. Cu formarea unei echipe de campanie s-a ocupat vechiul prieten al lui Kirienko, Efim Ostrovski, care la acea vreme a devenit „metodolog”, și Petr Șcedrovițki, cu care Ostrovski a reușit să se împrietenească în acel moment.

„Kirienko era dezbrăcat atunci: [după ce a părăsit guvernul] a rămas fără echipă. Petr , pe care l-au cunoscut în timpul campaniei [Noua Forță] din 1999, l-a ajutat. Prin mentalitatea și caracterul lor, Petr și Kirienko s-au găsit unul pe celălalt”, își amintește Pavlovski, într-un interviu pentru Meduza (nu se știe exact când a devenit Kirienko apropiat de șcedroviți; o persoană care fusese în contact strâns cu el la mijlocul anilor 1990 spune că la acea vreme nu era încă interesat de „mișcarea metodologică”).

Pavlovski îl numește pe Serghei Kirienko „un client ideal pentru metodologi”: fostul prim-ministru nu era mai degrabă un politician, ci un funcționar de conducere, care începuse, în epoca sovietică, să urce treptele carierei Komsomol. Metodologii puteau deja demult să lucreze cu astfel de oameni.

„Creaseră propria lor versiune a limbajului administrativ într-un moment în care nu exista deloc un astfel de limbaj în Uniune. Existat un funcționar folosit de birocrație, dar nu exita limbajul pentru comunicarea intersectorială, nu exista limbajul construirii de noi scheme de management”, explică Pavlovski, care el însuși l-a consiliat pe Kirienko, o scurtă perioadă de timp – în zorii carierei sale politice la nivel federal, la sfârșitul anilor 1990.

În declarațiile de politică ale mișcării fostului premier, au sunat imediat note „metodologice”: Noua Forță a propus nu numai reforme economice și reforma Constituției, ci și dezvoltarea unui „nou limbaj politic”. Însuși Kirienko a anunțat, în iunie 1999, că îi va trimite lui Elțin un plan „pentru un transfer pașnic al puterii”. Acest plan includea și un concurs de personal pentru funcționari („metodologii” organizaseră deja de mai multe ori astfel de concursuri). „Acum este dezlegat”, așa au descris surse apropiate lui starea de spirit a lui Kirienko, la acea vreme, pentru ziarul Kommersant.

Cu toate acestea, perioada „relaxată” din cariera politică publică a lui Kirienko nu a durat mult. În august 1999, Noua Forță a devenit parte a blocului electoral al Uniunii Forțelor de Dreapta, împreună cu structurile lui Boris Nemțov și Irina Hakamada. Anatoli Ciubais, fostul șef al administrației prezidențiale a Federației Ruse, principalul ideolog al privatizării din Rusia (în acel moment șeful RAO ​​UES), era considerat „eminența cenușie” a blocului.

Până atunci, în țară apăruse un nou prim-ministru, Vladimir Putin, care fusese promovat de Kremlin ca succesor al lui Elțin. În ceea ce privește Uniunea Forțelor de Dreapta, anturajul lui Elțin l-a văzut ca pe un „partid de rezervă al puterii”, care trebuia să intre în Parlament, ​​alături de „partidul principal al puterii”, blocul Unitatea (mai târziu, Rusia Unită).

Și pentru ca „partidul de rezervă al puterii”, liberal, să poată intra în Duma de Stat, liderii săi – politicieni populari ruși – nu trebuiau să fie în conflict. „S-a făcut un studiu și s-a dovedit că cea mai mare valoare pentru electoratul liberal era unificarea democraților. Însuși faptul unificării lor creează o șansă de a trece prin alegeri”, afirmă Marat Ghelman, pentru Meduza. Și aici, din nou, serviciile „metodologilor” au venit mănușă.

Sistem de operare uman

Potrivit lui Ghelman, contradicțiile dintre vechii prieteni, Nemțov și Kirienko, erau foarte grave („Nezavisimaia Gazeta” a scris că Noua Forță ceruse mai multe poziții de conducere în parlament de la colegii săi din bloc) – dar „timp de trei luni, cât era campanie, au trebuit să joace pentru public, [show-ul] că sunt o echipă care va conduce țara spre succes, o singură forță politică”.

Pentru a netezi aceste contradicții, a fost organizat un joc, la propunerea lui Kirienko. Potrivit memoriilor lui Ghelman, însuși Petr Șcedrovițki „l-a condus”. Ghelman a fost, de asemenea, invitat în rândurile participanților, în calitate de expert terță parte. „A ținut câteva zile, într-un sanatoriu separat, moderatorii au lucrat foarte bine. Au analizat situații reale și au jucat unele posibile, au clarificat obiectivele (…). Oamenii au fost sinceri, au renunțat la pretențiile unuia față de celălalt – timp de trei luni [neutralitatea unei astfel de sesiuni] a fost de-ajuns”, descrie Ghelman jocul.

În Rusia de la acea vreme a existat o adevărată luptă între Kremlin și alianța fostului prim-ministru Evgheni Primakov, primarului Moscovei, Iuri Lujkov, și multor guvernatori ruși care formau blocul Patria-Toată Rusia. SPS și Kirienko însuși au participat la această luptă. „Uniunea Forțelor de DreAptA” a mers în Duma de Stat sub sloganul „Putin – pentru președinte, Kirienko – pentru Duma de Stat! Avem nevoie de tineri!” (formal, președintele Elțin nici nu a făcut aluzie atunci la renunțarea la puterile sale, asta a survenit după alegerile parlamentare). În plus, în același an, 1999, Kirienko a candidat pentru postul de primar al Moscovei și a concurat cu Lujkov.

Campaniile Uniunii Forțelor de Dreapta, a lui Kirienko personal și a blocului „Unitate”, de la Kremlin, au fost conduse de „Fondul politicii eficiente”: Pavlovski s-a concentrat pe campania „Unității”, Ghelman pe campania Uniunii Forțelor de Dreapta și pe Kirienko. „Desigur, nu aveam idee că Kirienko putea câștiga. Sarcina noastră era de a-l slăbi cât mai mult posibil pe Lujkov drept candidat la președinție: a fost unul dintre cei doi principali concurenți, cu Primakov”, a declarat Pavlovski, pentru Meduza, în 2018 (la alegerile pentru primar, Kirienko a obținut 11,3% din voturi).

Uniunea Forțelor de Dreapta a intrat în Duma de Stat, dar cariera de deputat care conducea și fracțiunea și ar fi trebuit să o reprezinte public, a cântărit foarte mult pentru Kirienko. După cum își amintește o persoană care a lucrat în aparatul fracțiunii Uniunii Forțelor Dreapte, fostul premier „nu vroia să dea permanent interviuri”. Era atras de munca birocratică, formală.

Vladimir Putin, devenit președinte în 2000, a avut o relație bună cu Serghei Kiriienko: Kirienko, în calitate de prim-ministru, a numit șef al FSB un originar din primăria Sankt-Petersburg. Iar atunci când Putin s-a stabilit la Kremlin, șeful fracțiunii s-a mutat într-un post birocratic mult dorit: a primit postul de trimis prezidențial în Districtul Federal Volga (instituția trimișilor tocmai fusese introdusă de Putin, după cum se crede, pentru a întări „verticala puterii”). După patronul lor, la Nijni Novgorod au mers și „metodologii” Petr Șcedrovițki și Efim Ostrovski.

„Serghei Kiriienko <…> a organizat, la biroul său de plenipotențiar, o întreagă structură sub conducerea strategului politic Petr Șcedrovițki, care dezvoltă strategiile electorale ale poporului plenipotențiarului”, scria ziarul Novîe Izvestia, în 2001.

Iar după trecerea lui Kirienko la funcția de șef al agenției de energie nucleară, în 2005, „metodologii” au ajuns și la această industrie. În corporația de stat, Rosatom, a preluat în curând postul de director adjunct, sub Kirienko însuși (și a lucrat în această funcție până în 2011). Sarcinile „metodologului”, acolo, erau aproximativ aceleași ca înainte: să organizeze concursuri de personal în cadrul companiei și să participe la campanii electorale în orașele cu întreprinderi nucleare. „Ei bine, în general, Kirienko crea o singură structură care trebuia organizată, ambalată – „metodologii” știau cum să facă asta”, explică, pentru Meduza, o persoană familiară cu Kirienko.

Până atunci, principalii „metodologi” începuseră deja să reflecteze asupra ideologiei statului. Potrivit lui Ghelman, Efim Ostrovski a fost ocupat cu probleme ideologice chiar înainte ca acestea să reușească să pună un punct în sistemul puterii ruse. În 1996, Ostrovski a vorbit despre motivele înfrângerii URSS în Războiul Rece – și despre posibilitățile de „răzbunare”, numind Rusia „mare putere”.

„Țara care este prima care își dă seama ce este o armă virtuală va fi prima care va deranja echilibrul în acest domeniu. Apoi va fi restaurat – dar pe acest teren Rusia poate da și câștiga bătălia decisivă a Războiului Rece. Prin spațiul virtual, o lovitură bună de răzbunare poate fi aplicată Occidentului. Aici o mare Putere are șansa de a se răzbuna. Răzbunare în Războiul Rece”, a scris Ostrovski, care i-a numit pe tehnologii politici (în terminologia sa, „tehnologi umanitari”) „forțe speciale din Războiul Rece”.

Gheorghi Șcedrovițki, fondatorul mișcării, a avut opinii similare, crezând că țările dezvoltate economic din Occident și Est „vor să îngrădească Rusia”. Într-unul dintre interviurile pe care Șcedrovițki le-a acordat după prăbușirea URSS, el a afirmat că „directorii de frunte ai lumii – germanii, japonezii și toți ceilalți – înțeleg cu cine au de-a face”. „Ei simt nivelul incredibil de ridicat al Rusiei, așa că vor să limiteze accesul la concurenți. Obișnuiam să cred că acestea sunt suprapuneri ale propagandei noastre și nu le credeam cu adevărat, ca orice persoană inteligentă sovietică, dar acum am fost surprins să aflu că toate acestea sunt de fapt”, a recunoscut Șcedrovițki.

Efim Ostrovskiy a raționat și el destul de „metodologic” despre însăși esența ideologiei: pentru el, era un „sistem de operare” pe care operează societatea și care îi asigură organizarea eficientă. Limbajul, potrivit lui Ostrovsky, este unul dintre „programele” importante pentru acest „sistem de operare”.

Deja în acei ani, ideologia pe care Ostrovski a încercat să o „programeze” pentru Rusia conținea referiri atât la Războiul Rece, cât și la „rusitate”. La mijlocul anilor 1990, strategul politic a venit cu proiectul „Fii rus – cumpără rusesc”, care trebuia să creeze „un nou mod de consum pentru compatrioți”. El a considerat acest proiect „o campanie publicitară, politică și educațională la scară națională, cu elemente de influență macropsihiatrică” – și nu este greu de detectat în aceasta o „programare socială” generoasă.

O altă „lume rusă”

La sfârșitul anilor 1990, Efim Ostrovski și Petr Șcedrovițki au propus un nou concept fundamental – „lumea rusă” (russki mir). De la începutul anilor 2010, această formulă a fost auzită din ce în ce mai des de pe buzele oficialilor de rang înalt, inclusiv a președintelui Putin, iar nevoia de a „proteja lumea rusă” a devenit principalul motiv oficial al ostilităților din Donbas.

Cu toate acestea, „lumea rusă” a „metodologilor” și „lumea rusă” a Kremlinului sunt în multe privințe termeni opuși. „Ideea era următoarea: Rusia trebuie să intre pe arena internațională cu un produs, un produs care să fie atractiv. Țara va avea probleme cu concurența, dar are agenți – lumea rusă, adică oamenii noștri din alte țări, care vorbesc rusă, sunt crescuți de cultura rusă. Iar prin intermediul acestora se poate intra pe piața mondială cu un produs nou (adică orice produs comercial potrivit pentru export – n. Meduza). În mod deliberat spuneau că nu există nicio identitate între lumea rusă visată și statul visat – dimpotrivă, Rusia are nevoie de ruși în afara statului. Acestea erau argumente în termeni de competiție, nu de război”, explică Marat Ghelman esența conceptului propus cândva de Ostrovski și Șcedrovițki.

Petr Șcedrovițki a scris un articol în 1999, intitulat Lumea rusă și rusul transnațional, în care a vorbit despre război: „În ultimele decenii, chiar tipul de război s-a schimbat – concurența economică a devenit algebra sa”. „Brand-ul, marca înregistrată, se transformă în principala armă a noii generații de războaie industriale”, era el sigur. Russkii Mir, ca o „comunitate de oameni care vorbesc rusă”, trebuia să devină un intermediar pentru promovarea brand-urilor și mărcilor comerciale din Rusia, în „noile centre de infrastructură” ale lumii viitorului.

Un alt „metodolog” familiarizat cu Eefim Ostrovski și Petr Șcedrovițki și fost consilier al lui Kirienko, Serghei Gradirovski, a înțeles altfel „lumea rusă” – ca „integrare cu țările fostei URSS”, ai cărei locuitori cunosc bine și limba rusă. „Lumea geoculturală rusă pe care o propunem s-a dovedit a fi legată de formațiunile post-imperiale ale țărilor europene – Commonwealth-ul Britanic al Națiunilor, asociația statelor ibero-americane, comunitatea statelor francofone și alte formațiuni similare în natură”. În 2009, Gradirovski a încercat să găsească analogii (în special în lumea post-colonială).

În același timp, el a respins în toate modurile posibile încercările de a interpreta „lumea rusă” ca planuri de „întoarcere” la Rusia a teritoriilor fostei URSS sau ale celor din Imperiul Rus. „Noi am vorbit despre lumea rusă nu în limba geopoliticii, nu în limba în care vituperau și lătrau rogozinii, zatulinii și alții, sau în care Alexandr Dughin predica eurasianismul. Intelectualii ruși (adesea cu nume de familie non-ruse [adică Șcedrovițki, Ostrovski, Gradirovski]) vorbeau despre altceva, deși au folosit toate aceleași cuvinte”, a argumentat Gradirovski.

Cu toate acestea, autoritățile ruse, după ce au adoptat conceptul de „lume rusă”, au pus în el tocmai sensul geopolitic. În februarie 2022, invazia rusă din Ucraina a început pentru a „proteja limba rusă și oamenii care o vorbesc”.

„Russkii Mir a intrat în lexicul de bază al acestei mișcări geopolitice destul de slinoase. Acum el nu mai este perceput ca fiind înrudit cu Fima [Ostrovski] și Peter Șcedrovițki. Din 2014, el „a mers din mână în mână”, spune Gleb Pavlovski.

„Guvernul nostru poate da peste cap orice – atât victoria din cel de-al Doilea Război Mondial, cât și pe Pușkin”, reflectă Marat Ghelman. „Știe să se folosească de ce al altcuiva, dar folosește prost, discreditând ceea ce folosește. Metodologii au avut o încercare complet pașnică de a ajunge la o ideologie competitivă pentru industrie și afaceri. Acum totul sună de rău augur, dar este ghinionul lor – ca al nostru al tuturor – dar nu vina lor”.

Ca răspuns la întrebarea Meduza dacă l-a deranjat faptul că oficialii ruși folosesc conceptul de „lume rusă” într-un mod complet diferit decât cel descris de șcedroviți, Petr Șcedrovițki, a declarat că „termenul în sine exista în cultura rusă de foarte multă vreme”. „Nu am supărări. Deși, desigur, am încercat să dau acestui termen un alt sens – însă doar acum devine din ce în ce mai înțeles pentru ascultătorul (cititorul) în masă. Un filosof trebuie să fie pregătit pentru faptul că, în cazul utilizării în masă, oamenii denaturează întotdeauna totul – toate semnificațiile și cu atât mai mult conținutul”, a scris Șcedrovițki, pentru Meduza (ghilimelele din citat sunt ale autorului).

Relicva

Potrivit interlocutorilor Meduza, cunoscuți „metodologi”, precum Petr Șcedrovițki și Efim Ostrovski, au început să iasă din cercul interior al lui Serghei Kirienko, din motive necunoscute de către Meduza. S-au văzut și mai departe de el după ce Kirienko a devenit șef al blocului politic intern al administrației prezidențiale ruse (AP). Acest lucru s-a întâmplat în 2016.

Și totuși, Kirienko și subalternii săi din administrația prezidențială încă folosesc practici care seamănă în mod clar cu cele „metodologice”. Posturile de lideri regionali sunt primite de absolvenții așa-numitei „școli a guvernantorilor”; competiția „Liderii Rusiei” este folosită ca principal ascensor de personal al Kremlinului și al guvernului; sunt organizate cursuri regulate pentru funcționari – și nu întotdeauna legate de atribuțiile lor directe (de exemplu, în 2019, guvernatorii care se adunaseră pentru o astfel sesiune de pregătire au trebuit să toarne ei înșiși asfalt, înaintea unei ședințe privitoare la autostrăzi a Consiliului de Stat.

Pavlovski crede că fascinația lui Kirienko pentru diverse „școli” și competiții de personal poate fi rezultatul cooperării sale cu „metodologii”. „Poate că există ecouri legate de ceea ce sugeraseră metodologii, dar totuși metodologia constă, în primul rând, în adunări, în audiență cu mulțime mare, când guru îți oferă ocazia de a vorbi sau poate dimpotrivă] de a tăcea”, precizează sociologul religiei Nikolai Mitrohin. „Și competițiile lui Kirienko și școala guvernatorilor formează echipe, conform manualelor de pregătire complet americane, răspândite de tinerii Komsomol ai lui Kirienko”.

Alți metodologi au început să lucreze în Ucraina încă de la începutul anilor 2000. Potrivit lui Ghelman și Pavlovski, în 2002, Efim Ostrovski și Petr Șcedrovițki au făcut campanie pentru blocul electoral Echipa generației de iarnă, al omului de afaceri ucrainean, Valeri Horoșkovski, care a candidat pentru Rada Supremă. „Horoșkovski i-a făcut bogați. Campania a fost un eșec, partidul nu a ajuns nicăieri, dar în afacerea noastră, campaniile eșuate, iar nu cele victoriase sunt mai profitabile”, spune Gleb Pavlovski.

Pavlovski și Ghelman s-au dovedit a fi și ei actori în politica ucraineană. Pavlovski a fost unul dintre principalii consultanți politici ai echipei lui Viktor Ianukovici, la alegerile prezidențiale din 2004. Ca tehnolog politic, Marat Ghelman, a colaborat cu diverși politicieni ucraineni – de exemplu, cu Leonid Kucima și cu „nașul lui Putin”, Viktor Medvedchuk (acum acuzat de trădare, în Ucraina).

Metodologul Timofei Sergheițev a participat la campania lui Leonid Kucima, în 1999. Și ulterior, în campaniile lui Viktor Ianukovici (2004) și Arseni Iațeniuk (2009), dar ambele, spre deosebire de cea a lui Kucima, din 1999, s-au dovedit a fi un eșec. În 2011, Sergheițev a devenit membru al staff-ului partidului Cauza Dreaptă, creat în Rusia, cu participarea Kremlinului, la alegerile pentru Duma de Stat – apoi a fost condus de omul de afaceri Mihail Prohorov. „Metodologii au stat, *[au zis] ceva despre ideologie și au scos bani de la Prohorov. Nu au făcut nimic altceva”, își amintește, într-o conversație cu Meduza, unul dintre angajații de la sediul de campanie al lui Prohorov. Și această campanie s-a încheiat cu eșec: administrația prezidențială l-a înlăturat pe Prohorov din funcția de lider al Cauzei Dreapte în timpul congresului.

Efim Ostrovski a fost unul dintre tehnologii șefi ai unui alt partid „liberal” construit de Kremlin, Noi oameni, care a intrat în Duma de Stat în 2021. Trei surse ale Meduza, din acest partid, susțin că Ostrovski s-a alăturat campaniei datorită faptului că se știa cu cu liderul de la Oameni Noi, omul de afaceri Alexei Neciaev, și a relațiilor bune cu frații Iuri și Mihail Kovalciuk, considerați patroni ai partidului.

„Fima [Ostrovski] este un adevărat geniu, gândește profesionist – poate oferi un fel de soluție revoluționară în domeniul ideologiei. Dar nu este tehnolog, nu lucrează cu mâinile lui (adică nu lucrează cu activiști și agitatori, nu face campanie electorală în media și pe rețelele de socializare — n. Meduza), el însuși recunoaște acest lucru”, spune un angajat campaniei.

Peste o duzină de tehnologi politici intervievați de Meduza au spus că metodologii au părăsit acum piața rusă a tehnologiilor politice – în opinia lor, acest lucru s-a întâmplat pentru că „s-au demodat”. Potrivit unuia dintre interlocutori, șcedroviții sunt acum „un fel de relicvă de la începutul anilor 2000 sau din anii 1990”. Patru tehnologi intervievați de Meduza au folosit cuvântul „sectă”, în relație cu metodologii (același termen a fost folosit de cercetătorul Nikolai Mitrohin, pentru a descrie mișcarea).

Unul dintre strategii politici, care a încercat odată să coopereze cu metodologii și să le înțeleagă „metoda”, a declarat pentru Meduza că membrii mișcării „își păstrează cunoștințele secrete” și nu lasă pe nimeni „din afară” să le vadă.

Într-un comentariu pentru Meduza, Petr Șcedrovițki a declarat că în URSS a existat un singur metodolog: „Acesta este tatăl meu. Există mulți impostori. Ăsta e adevărul. Cred că numai după un timp va fi posibil să ne dăm seama cine a continuat cu adevărat ideile lui Șcedrovițki Sr. Dar cel puțin este necesar să luăm în considerare și să comparăm lucrările filozofice ale acestor autori [pentru a demonstra acest lucru]”, a subliniat el. Petr Ședrovițki nu a precizat pe cine anume consideră impostori.

În ciuda pierderii influenței asupra reprezentanților autorităților ruse, mișcarea lui Gheorghi Șcedrovițki, într-un fel, a reușit să realizeze ceea ce au visat liderii săi în anii 1980. Liderii țării își folosesc ideile de „programare socială” precum și produsele secundare ale acestor idei, cum ar fi „lumea rusă” – pe de altă parte, este adevărat, le interpretează după bunul plac.

Politologul Ivan Preobrajenski notează că „tehnologii politici care [în cele din urmă] au pus bazele sistemului de putere al lui Putin — Gleb Pavlovski și Marat Ghelman — fuseseră în relații amicale cu „metodologii”, dar în construirea realității sociale au mers mult mai departe decât șcedroviții.

„Conceptul de metodologi s-a bazat inițial pe convingerea că metodele sunt mai importante decât instituțiile. Aceasta presupunea posibilitatea demontării instituțiilor și construirea cadrului sistemului politic din cărămizi – cum are face-o un constructor. Pavlovski și colegii săi credeau că nici măcar cărămizile nu sunt necesare. Întreaga structură poate fi virtuală. Totul poate fi lipit literalmente pe un cui portant – nici măcar instituția președinției, ci însăși figura lui Putin”, argumentează Preobrajnski, într-o conversație cu Meduza. El crede că nici Putin, nici tehnologii politici care au lucrat pentru el nu au vrut să construiască un „sistem politic funcțional, cu instituții funcționale”.

Așa că s-a dovedit că pur și simplu nu are cine să-l oprească pe președintele Rusiei, care dorea să danseze valsul marelui război.

  • Petr Șcedrovițki nu a răspuns la toate întrebările lui Meduza. Efim Ostrovski și Serghei Gradirovski au promis că vor răspunde la întrebări, dar până la publicarea materialulului nu au făcut acest lucru. Nici reprezentantul lui Mihail Prohorov nu a răspuns la întrebările Meduza. Editorii nu au reușit să îl contacteze pe Timofei Sergheițev. Serghei Kirienko nu a răspuns întrebărilor Meduza, care i-au fost trimise prin biroul de presă al Kremlinului. >>

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s