Papa Francisc a diluat „magistral” discursul corect, civilizat și pragmatic legat de războiul rușilor din Ucraina, introducând în schemă o doză de relativism care proiectează în cel mai bun caz diletantism, iar în cel mai rău o vinovată și păguboasă complicitate cu Kremlinul, care poate ar merita explorată.

Înainte de începerea războiului, dar și ulterior, cancelarul german a fost un monument de dileme despre cum să se raporteze la Putin, având în vedere tradiția business-ului gros de pe axa Berlin-Moscova. Deși mersul frontului și presiunile americane au mai lămurit direcția, Guvernul Scholz încă are zbateri interioare profunde.

Înainte de vizita la București, președintele francez, Emmanuel Macron, a avut discuții-maraton, unele devenite ținta ironiilor, cu omologul rus. Totodată, a filosofat, ușor ca un novice, pe tema imperativului neumilirii Rusiei, iar atunci când s-a aflat în România nu a ratat ocazia unor declarații bizare despre cum este Rusia o putere de temut; de zici că nu se scurseseră aproape patru luni în care o lume întreagă a putut vedea găurile și peticele de pe izmenele „temutei” armate putiniste.

Și nici Mario Draghi nu păstorește o țară suficient de imună la magnetismul dolarilor vânturați pe la nas de Moscova. La începutul anului, în plină criză militară, generată de Rusia, un grup de mari companii italiene avea aranjată o întâlnire cu Putin pentru „extinderea legăturilor economice”. Pentru ele, lumea care se pregătea să apună încă era business as usual.

Cu toate păcatele ei, spre deosebire de țări mult mai puternice, România nu a avut dileme și nu a produs emoții, pe războiul din Ucraina. La modul absolut, România s-a ținut destul de tare în ceea ce privește direcția neechivocă față de agresorul de la Răsărit și pe ceea ce îi revine de făcut; iar la modul relativ, mai ales raportat la exemplele liderilor de mai sus, Bucureștiul s-a ținut extrem de tare.

Iată de ce, pe fond, numai o tragedie nu este deficitul înregistrat de România în privința modului în care a fost reflectată în unele mass-media occidentale, dar și rusești, chiar dintre cele nealiniate Kremlinului, prezența de joi a președintelui român la Kiev. Desigur, i-ar fi prins bine PR-ului de țară al României un grad mai mic, tinzând spre zero, de ignorare a apariției Bucureștiului alături de trei capitale atât de influente. Dar, după cum ziceam, chiar dacă o fi fost aici destulă nedreptate față de țara mai mică, tot nu trebuie luată ca o tragedie.

De ce? În primul rând, pentru că invazia din Ucraina a demonstrat o dată în plus cât de păguboase sunt discursurile rupte de realitate și cât de puternică poate fi uneori realitatea din teren în fața cuvântului fără acoperire. Țări precum Germania, Franța, Italia joacă în această criză mult mai serios decât probabil că și-ar fi dorit și mai ales mult mai contondent față de Rusia decât fuseseră și încă sunt tentați liderii lor să dea de înțeles că pot juca. Iar asta se întâmplă pentru că, de la un punct încolo, inadecvarea tradiționalei politici occidentale față de Rusia a devenit atât de stridentă, în noul context geopolitic, încât a fost în mare parte înghițită fără să fie întrebată dacă e de acord cu startul aneantizării.

Prin urmare, cu toată vizibilitatea modestă a lui Iohannis în titlurile sau explicațiile foto din unele relatări ale presei internaționale, România s-a ales cu o imagine de fond mult întărită, deopotrivă prin simpla ei cooptare în acest cvartet, alături de cele mai influente trei țări din UE, și prin faptul că vizita celor patru lideri a avut loc înaintea a două summituri cruciale, la nivelul UE și NATO.

Apoi, pozițiile Bucureștiului, exprimate joi de Iohannis, au fost clare ca lumina zilei și au mai consolidat o dată direcția noastră neechivocă (inclusiv în ochii, uneori atât de suspicioși, ai vecinilor ucraineni).

Iar dacă diplomației românești și lui Iohannis însuși le-au fost nu rareori imputate defecte de comunicare publică, de data asta ele nu au mai existat; dacă totuși a observat cineva așa ceva, înseamnă că a privit în cu totul altă parte, numai nu spre derularea vizitei de la Kiev și Irpin.

Nu în ultimul rând, îmi este foarte bine cunoscut, urmare celor două călătorii pe care le-am făcut în Ucraina, în 2019 și 2021, cât de mult își dorea partea ucraineană o vizită la Kiev a președintelui român. Din motive de politică internă a Ucrainei față de minoritatea română, în ultimii ani o astfel de vizită a lui Klaus Iohannis, chiar programată, a fost amânată. Joi, însă, Kievul a avut până la urmă parte de ea și deplasarea președintelui român s-a produs în momentul în care omologul său, Volodimir Zelenski, a avut cea mai mare nevoie de un asemenea gest. Lucrul ăsta nu poate decât întări o relație de care este nevoie și la București, și la Kiev, dar și la nivelul UE și NATO, dar a cărei substanță cere eforturi oneste din ambele părți.

Probabil că tragedia din țara vecină a deschis o poartă largă unei asemenea direcții și sunt destule șanse ca ea să nu se mai închidă.