Gorbaciov nu a fost un sfânt. Dar a fost un fel de erou – Mark Galeotti

„Mihail Gorbaciov a murit la vârsta de 91 de ani și, într-un fel, mă simt orfan. Am devenit fascinat de ceea ce era încă Uniunea Sovietică în ultimii ei ani de scleroză, când un geriatric muribund din vârful sistemului i-a succedat altuia. Dar primii mei ani ca observator al Rusiei au fost pe vremea în care el era secretar general, iar dacă seniorii noștri se obișnuiseră cu ideea că URSS era un stat polițienesc stagnant, de neschimbat, pentru noi gândul că ar putea exista schimbare, chiar și schimbarea spre bine, avea un fundament”, scrie Mark Galeotti într-un editorial din The Spectator.

<< Convingerea mea profund demodată că Rusia se poate schimba în bine, că într-o zi își va putea găsi calea înapoi în familia națiunilor europene, este un produs secundar al acestei ere. Nu pentru că Gorbaciov ar fi fost un sfânt sau un profet, ci pentru că forțele pe care le-a eliberat și care, în mod ironic, au muncit în avantajul său, au demonstrat foamea de ceva diferit, mai ales de acel sentiment de participare publică.

Noul său parlament, Congresul Deputaților Poporului, a fost ales printr-un sistem atent conceput, asigurându-se că va fi plin de comuniști. Cu toate astea, când a avut loc prima ședință în mai 1989, mai existau radicali, naționaliști și conservatori, toți dispuși să-și spună părerea, și chiar parlamentarii comuniști, încurajați sau seduși de dezbatere, au început să se rupă de linia partidului. Populația mai largă a fost atât de captivată de vederea unei legislaturi care nu era doar o coregrafie, atât de lipită de radiourile și televizoarele lor, încât productivitatea economică a scăzut până la punctul în care au întrerupt transmisiunile în direct.

Desigur, Gorbaciov a eșuat. Fiind în aparență ultimul credincios adevărat în partidul comunist al Uniunii Sovietice, el a ajuns la putere sperând că-l va revigora și, odată cu el, bolnava Uniune Sovietică. În schimb, a ajuns să le distrugă pe amândouă, încercând să reformeze instituțiile care nu puteau fi sau nu se lăsau reformate.

De asemenea, nu a reușit să țină o linie consistentă, nu în ultimul rând în iarna anilor 1990-91, când, disperat de haosul în care se adâncea țara sa, a încheiat o alianță temporară de conveniență cu cei duri. Aceștia au promis ordine și au lansat o reformă economică, în stilul lui Pinochet, în timp ce puneau la cale represiuni. Gorbaciov, spre dezonoarea sa, a trimis trupe pentru a încerca să suprime mișcările pașnice de independență ale țărilor baltice.

Au existat împușcături, au existat morți – iar rezultatul a fost previzibil contraproductiv. Cu riscul de a aduce laude deșarte, însă, în acele circumstanțe, a fost uimitor cât de puțin sânge s-a vărsat. Și-a scos trupele din Afganistan, și-a luat rămas bun de la imperiul central-european al sovieticilor și, în cele din urmă, a semnat certificatul de deces al URSS. Câte imperii cad atât de pașnic în uitare?

Deci, a fost un eșec, dar un eșec corect. Cea mai mare virtute a lui Gorbaciov a fost capacitatea sa de-a eșua productiv, de a eșua și totuși de a învăța. Spre deosebire de atâția lideri, el a evoluat. A venit la putere convins că sistemul avea nevoie era o mică modernizare și de un rebranding ușor, că partidul era cel mai mare aliat și instrument al său, iar în cele din urmă a ajuns, pe bună dreptate, să-l vadă drept cel mai mare obstacol în calea reformei.

Desigur, refuzul său de a folosi forța pentru a încerca să mențină împreună imperiul, fie că era vorba de Pactul de la Varșovia, fie de Uniunea Sovietică însăși, este și cel mai mare eșec al său în ochii unor oameni precum Putin. Homo Sovieticus în întregime, Putin nu vrea să restabilească URSS ca atare (sau imperiul țarist), dar este hotărât să restabilească acel statut global și acea hegemonie regională pe care simte că Gorbaciov le-a cedat fiindcă era prea slab.

Aceasta este, desigur, o interpretare greșită, periculoasă și prostească a trecutului, presupunerea simplistă că un lider sovietic cu același tip de voință nemiloasă pe care Putin simte că o posedă s-ar fi putut pune împotriva valurilor istoriei și economiei. Cu toate acestea, este, fără îndoială, unul dintre factorii cheie din spatele imperialismului din ce în ce mai disperat al lui Putin, o nevoie de a demonstra că el este anti-Gorbaciov.

Gorbaciov a fost o personalitate complexă. Un reformist care își croise drum în structurile corupte, clientelare ale partidului; un făcător de pace care avea încă sânge pe mâini; un politician nemilos care era dispus să se plece în fața noilor realități și să predea puterea cu bunăvoință. El a fost un eșec ca lider sovietic, dar în moduri care sugerează că acest lucru l-a făcut un om mai bun.

La urma urmei, ultimul și cel mai bun elogiu pentru Gorbaciov este, poate, tocmai faptul că Putin pare să-l fi urât. >>

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s