O imagine de neșters – Laurențiu Mihu

Cultura militaristă și patosul imperialist sunt trăsături definitorii ale Rusiei de azi și din toate timpurile. În vremurile „noastre”, de pildă în lungul secol de la Stalin până la Putin, pur și simplu e imposibil să detectezi și altceva, în materie de preocupări și proiect național, decât apetit infinit pentru război, obsesia uniformei, amenințarea vecinilor, violarea și amputarea lor, crize militare globale (două dintre ele chiar nucleare – 1962 și 2022). De altfel, din perspectivă sovietică, nici măcar cursa spațială nu a avut atât de mult de-a face cu orbita Pământului și explorarea spațiului cosmic, cât a avut legătură cu faptul de a face o „figură frumoasă” în dinamica Războiului Rece și de a-și dezvolta, exploatând și această nișă, propriul arsenal militar.

În Rusia, știința, tehnica și cultura, indiferent cât de performante pe alocuri, au fost puse, din fragedă pruncie, în slujba neobositei râvne de teritorii străine a unor conducători cu agresivitate de rottweiler. Conducători care, totodată, și-au putut face numărul în liniștea pe care ți-o poate asigura non-stop un popor paralizat de bâta omniprezentei poliții politice, abrutizat de starea precară a economiei, îndoctrinat de o propagandă industrială, ținut în întuneric de un sistem de învățâmânt rudimentar și, în ultimii 30 de ani, otrăvit de obscurantismul programatic al unei Biserici Ortodoxe Ruse pe deasupra și profund KGB-izate.

Excepționalismul rus, diametral opus celui american, a făcut ca o țară întinsă pe două continente și 11 fusuri orare să fie exponenta unui model politico-social unic în lume, la o scară comparabilă.

În Rusia, cel puțin de la Stalin până la Putin, chiar și fondul a fost mereu doar formă. Frustrant de multă vreme, această realitate găunoasă a reușit totuși să treacă, în ochii Occidentului și ai vecinilor, drept una convingătoare. Suficient de convingătoare pentru a nu i se răspunde pumnului în figură gât cu pumnul în gât. La adăpostul acestei păci violente, când au putut rula nestingherite și în toate felurile doar zgomotele și imaginile propagandei kremliniste, masca de aur a stat bine pe chipul descărnat. Dar poleiala și aura de invincibilitate s-au fisurat, pentru ca ulterior să se desprindă și să se facă praf, la prima provocare cu adevărat serioasă cu care rușii au fost puși față în față: războiul din Ucraina.

Am scris în numeroasele texte pricinuite de agresiunea armată din țara vecină că după experiența frontului ucrainean Rusia rămâne fără tancuri, rachete, avioane și bruma de economie medievală care i-a grăbit sinuciderea. Și am mai scris că riscă să rămână fără anumite porțiuni grase de teritoriu înșfăcat ilegal de la alții și zone din teritoriul propriu, pe fondul turbulențelor potențiale la care predispune nerealista sete putinistă de putere.

Astăzi, în schimb, la toate cele de mai sus aș mai adăuga o „reușită” colosală și oarecum tonică pentru cei care nu s-au lăsat seduși de bombasticul „farmec” rusesc: pentru miliardele de ochi de pe planetă a devenit irevocabil vizibilă distanța dintre aspectul romantic al militarismului Rusiei și aspectul de cocină al armatei ruse (la propriu și la figurat).

Fără să vrea și păcălit el însuși de capacitatea acestei țări de a-i minți pe alții și de a se minți pe sine, Putin i-a arătat întregii lumi nevolnicia și mizeria nu doar morală, ci și fizică a trupelor sale. Era binecunoscută încă de pe vremea țarilor condiția animalică a militarului rus, de altfel, pe atunci, nu foarte departe de condiția animalică a mujicului rus. Știam de pe vremea lui Stalin că dincolo de paradele anuale, soldatul rus e, în general, subiectul unui experiment social în care omul e tratat ca vita. Și, în sfârșit, chiar și în secolul XXI, epoca armelor hipersonice și inteligenței artificiale ce progresează la pas alert, Vladimir Putin ne-a făcut cunoscut că, sub aspectul principiilor și condițiilor, statutul militarului de rând a reușit salturi cel mult de râmă corcită cu melc.

Pe frontul din Ucraina, pe lângă soldații cinic nerevendicați, doar pentru a da bine în statistici privind propriile pierderi, pe care nu le crede nimeni, Rusia îngroapă, cum s-ar zice, până și metafora. E important de notat asta, căci metafora și numai ea fusese elementul de căpătâi prin care Moscova și-a proiectat atâta amar de vreme o putere pe care n-o avea, dar de pe urma căreia, ca impostorul de carieră, a obținut varii câștiguri în varii perioade.

De-acum, metafora și, prin ea, puterea (fără de putere) a Rusiei își va dormi somnul agitat departe de casă, într-un cimitir ucrainean al săracilor, în care proaspăta cruce apărută se manifestă plenar prin multe Mării cu o aceeași pălărie:

Undeva aici, între romanța militarismului rus și realitatea aberantă a armatei Rusiei, se va prăbuși comandantul suprem. Dar poate sucomba odată cu el și modul în care Rusia de ieri și azi vede lumea?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s