Unirea României cu R. Moldova nu mai trebuie ocolită. Rusia nu are monopol pe modificarea hărții – Laurențiu Mihu

De principiu, reîntregirea României e mai degrabă o chestiune de când, nu de dacă, circumstanţele internaţionale fiind importante, iar modul în care, pe plan intern, va fi făcut reglajul fin între componenta raţională şi cea emoţională – decisiv”, scriam în octombrie 2016, într-un text intitulat, De ce este obligatorie unirea cu Moldova.

Iar în mai 2022, într-un material cu titlul, Dați tonul unirii dintre România și Republica Moldova, observam că, „tanc cu tanc fumegând, Putin le aduce ucrainenilor viitorul incert tot mai mult în prezentul sigur. Iar dacă vom citi corect mersul istoriei, vom înțelege că dictatorul de la Moscova poate face, involuntar, realitate unirea dintre România și Republica Moldova. Dar pentru asta, trebuie mai întâi să dăm tonul”.

Azi, la șase ani de la primul text și la șase luni de la al doilea, Chișinăul se confruntă cu ceea ce oficialii de peste Prut sugerează a fi cea mai gravă criză pe care o traversează țara de la războiul transnistrean încoace:

Și tot acum, dictatorul din proximitate, care de când a ajuns la Kremlin încalcă non-stop un acord vechi de aproape trei decenii plus un angajament de aproape un sfert de veac, privind retragerea trupelor de pe teritoriul Republicii Moldova, face teste nucleare.  Un gest de aparentă forță al Moscovei, dar care în realitate maschează o profundă slăbiciune și care vine la capătul câtorva luni de amenințări de la cel mai înalt nivel cu dezlănțuirea focului atomic, amenințări proferate cu atât mai isteric cu cât forțele sale convenționale sunt decimate pe frontul ucrainean.

Situația în care se găsește acum Republica Moldova este gravă, nu e surprinzătoare și deschide noi orizonturi.

Nu este surprinzătoare, având în vedere ceea ce s-a întâmplat în ultimele trei decenii cu Republica Moldova:

  • A trăit cu un război înghețat pe teritoriul său și trupe ruse (oficiale și neoficiale) prezente 24/24, amenințându-i integritatea și suveranitatea clipă de clipă, inevitabil și inhibându-i dezvoltarea.
  • A fost expusă non-stop șantajului energetic, prin levierul separatist de la Tiraspol și manevrele neîntrerupte făcute de Moscova, direct și indirect, în acest sens.
  • A fost expusă șantajului economic multilateral (pârghia exporturilor moldovenești în Rusia a fost folosită de către Moscova până s-a tocit – producătorii agricoli de peste Prut, de pildă, știu pe pielea lor ce a presupus asta, PIB-ul țării s-a resimțit constant).
  • A fost raiul propagandei ruse și al industriei putiniste de spălare a banilor.
  • A fost raiul agenților de influență moscoviți și a spionajului rus, infiltrați în toate ungherele societății moldovenești și ale statului moldovean.
  • A fost gestionată direct, în anumite momente, de regimurile-marionetă înființate, finanțate și coordonate de Moscova (cazul Dodon e doar „cel mai” evident).
  • A fost mereu privată de un angajament real al europenilor pe linia chiuretării problemei separatiste, marile cancelarii occidentale păcătuind printr-o convenabilă scenetă a negocierilor „obiective” în celebrul Format 5+2, în care toată lumea se prefăcea „inteligent” că în miezul dosarului sunt separatiștii transnistreni nu Rusia de-a dreptul (aspect ce a permis Kremlinului adoptarea a două posturi de lux: să ignore obligația de a-și retrage militarii și muniția, respectiv să pozeze în arbitru și nu în jucător profund implicat și interesat).

Trecând în revistă fie și numai punctajul de mai sus, e cu atât mai hidoasă o parte a declarației lui Vasile Dîncu pe tema războiului din Ucraina, făcută din dubla poziție, de ministru al Apărării al unei țări NATO și de ministru al Apărării al țării-surori care s-ar fi presupus că trebuie să fie mai conștientă și mai preocupată ca oricine pe lumea asta de implicațiile colosale ale unui război înghețat.

Ideal ar fi să se ajungă la o situaţie de negociere, chiar dacă s-ar ajunge la un conflict îngheţat (subl. mea), negocierea tot ar face mai mult bine decât ceea ce se întâmplă acum, distrugerea de vieţi omeneşti, de bunuri” – asta a spus Dîncu, printre alte enormități. Procedând astfel, fostul ministru a strivit cu aceeași ghioagă și bunul simț strategic pe linia Ucraina, și bunul simț strategic pe relația R. Moldova. Așadar, trecând în revistă fie și numai punctajul de mai sus, e cu atât mai limpede nu doar hidoșenia declarației, ci și adecvarea înlocuirii lui rapide din funcție. Situația sumbră care învăluie prezentul și viitorul imediat al Republicii Moldova nu face decât să sublinieze anvergura „afacerii Dîncu”.

Acuma, lăsând la o parte ceea ce a fost, merită punctate câteva aspecte esențiale legate de ceea ce ar trebui să se întâmple.

În esență, României și Republicii Moldova, românilor și moldovenilor, Occidentului și Republicii Moldova, occidentalilor și moldovenilor nu le rămâne decât să inventarieze (pasul 1) și să repare (fundamentalul pas 2) greșelile comise în ultimele trei decenii și imputabile tuturor părților.

Asta înseamnă multe. Printre cele mai importante, s-ar număra:

  • Lăsarea la vatră a „podului de flori” româno-moldovean și trecerea la edificarea podurilor energetice și de infrastructură de toate tipurile între București și Chișinău.
  • Incisivitate fără precedent a Bucureștiului și lobby agresiv pe lângă cancelariile care pot furniza un sprijin critic pe dimensiunea unirii României cu Republica Moldova.
  • Tratarea de către UE, NATO, SUA a efectelor conflictului transnistrean drept ceea ce sunt ele în realitate, nu conform ficțiunii livrate peste 30 de ani de Moscova: implicații nemediate ale unui neîntrerupt război hibrid de agresiune dus de ruși în Republica Moldova (lucru valabil, de altfel, și pentru dosarul „Georgia”, alt conflict înghețat creat de ruși, manipulat tot de ei).
  • Desprinderea statelor europene (în primul rând a statelor europene) de confortul tratării celor două teritorii de peste Prut ca fiind entități separate.
  • Reevaluarea abordărilor conformiste și obsolete ale ideii de lărgire a NATO și UE, prin adaptarea lor la noul context geopolitic (unul încă în mișcare, e drept, dar cu linii principale deja conturate).
  • În siajul aliniatului de mai sus, înâelegerea faptului că o nouă politică e îngrădire a Rusiei presupune, în mode real și realist, plasarea de „gardieni” de mai mari dimensiuni, nu atomizați – Ucraina (ca teritoriu, armată și motivație e deja ceea ce trebuie), dar dublarea ei de o Românie care să aibă în componența teritorială, politică, economică și culturală teritoriul Republicii Moldova nu poate decât să potențeze eforturile (oricum colosale) de a „tampona” o Rusie ce va rămâne pe mai departe imprevizibilă, chiar dacă va pierde războiul dus cu vecinul și declarat Vestului.
  • Mini-plan Marshall pentru Republica Moldova, conceput și livrat în matricea mai largă a înțelegerii și asumării faptului că România e țara cel mai bine plasată (istoric, geografic, politic, cultural și economic) pentru pilotarea lui.

După cum concluzionam într-un text din 2 martie, a cărui validitate e și mai accentuată opt luni mai târziu, „în ansamblu, ștergerea de pe harta regiunii a conflictelor înghețate presărate de Rusia poate va fi o bătălie care să se întindă pe parcursul câtorva ani, dar dividendele reușitei vor îi vor încorona pe cei care au făcut-o posibilă”.

Criza pe care începe să o traverseze Republica Moldova e unul dintre acele mari evenimente care pun premisele schimbărilor de paradigmă ce sunt posibile o dată la o sută de ani. Bucureștiul, Chișinăul, UE, NATO și Washingtonul n-au voie să o rateze.

Războiul din Ucraina demonstrează că e inacceptabil ca schimbările de paradigmă și modificarea hărții europene să rămână monopolul Rusiei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s