Garanții de securitate pentru Rusia? Să luăm cazul în care Macron ar trebui să i le ofere lui Putin pe cheltuiala Franței, nu pe a altora – Laurențiu Mihu

  • Deng Xiapoing anunțase în anul precedent, cu ocazia unei călătorii în Sud, intenția de a transforma în epicentru al mondializării această nouă zonă economică specială și de a face un a doilea Hong Kong. Cu toate acestea, în 1979, politica de reformă și deschidere nu era încă perceptibilă pe teren. L-am însoțit pe consulul general, care obținuse o invitație din partea autorităților din Shen Zhen. (…) Cadrele satului ne-au întâmpinat într-o mașină oficială neagră. În timp ce beam ceai verde, într-o clădire administrativă banală, ni s-a explicat în detaliu grandiosul proiect. Afară, câțiva muncitori nonșalant echipați cu pălării de paie lejere și puțin protectoare trebăluiau lent în jurul a două-trei schele din bambus. Asta era tot. Întorși în colonie, am redactat o depeșă despre proiectul care ne fusese prezentat, descriind șantierul. Consulul general a adăugat o concluzie: Nu se va întâmpla niciodată nimic acolo… Pe atunci, nimeni nu și-ar fi putut imagina faptul că 30 de ani mai târziu acesta va fi un megalopolis cu 13 milioane de locuitori, uzina lumii (…)”. [Sylvie Bermann, Madame l’Ambassadeur, p. 59, Tallandier, 2022]. La vremea respectivă, autoarea acestui pasaj, Sylvie Bermann, era vice-consul al Franței în Hong Kong, iar între 2011 și 2019 a fost ambasador, pe rând, în China, Marea Britanie și Rusia.

Așadar: „Nu se va întâmpla niciodată nimic acolo…

Deși departe în timp și departe geografic de cel mai fierbinte dosar al zilelor noastre – Ucraina – e instructiv episodul de mai sus, prin acea concluzie imprudent de categorică, prin acea sentință fără drept de apel.

Încă o dată, el pune în lumină limitele flagrante pe care le au profesioniști experimentați și un întreg aparat diplomatic de culegere de informații și analiză atunci când se confruntă cu procese peste medie de complexe, specifice virajelor istoriei (iar China acelor vremuri tocmai prin asta trecea – procese complexe determinate de un subit viraj al istoriei, manifestat prin tranziția de la epoca Mao la epoca Xiaoping).

Iar ani buni mai târziu, când devenise deja limpede că, în loc de un definitiv nimic, acolo se întâmplau atâtea, nu puțini experți, diplomați și lideri occidentali s-au mai păcălit o dată. Cum? Crezând că, automat, dacă aparent imposibilele reforme și aparent imposibila deschidere totuși, iată, au loc, atunci noua Chină va deveni nu doar un miracol economic, ci și unul politic (cu libertate și democrație).

Prejudecăți sedimentate, un conformism „natural” al gândirii și încăpățânarea de a nu ține minte din istorie tocmai momentele esențiale ale ei (schimbările uriașe de care e capabilă) se numără probabil printre cauzele eșecului la nivel înalt de a anticipa cu o acuratețe „rezonabilă” ceea ce se poate întâmpla în viitorul mediu și lung.

Și, pare-se, această neputință scrobită de a ghici corect în stele are încă suficiente resurse de a nu se lăsa perturbată și a viețui pe mai departe și-n zilele noastre, când vine vorba de războiul ruso-ucrainean. Din nou, în pofida activității tectonice a terenului.

În cancelariile vest-europene, în primul rând, prea puțini înțeleseseră, în ultimul deceniu, că în spațiul ucrainean se cristalizează un nou viraj al istoriei și că judecata trebuie „aerisită” și adaptată unui asemenea moment. Iar asta, în ciuda transformărilor petrecute în Ucraina, între episodul pierderii Crimeei, din martie 2014, și invazia declanșată de ruși,în 24 februarie 2022; în ciuda semnalelor Kievului, de-a lungul războiului neîncetat din Donbas, că nu va renunța la teritoriile pierdute temporar de sub control; în ciuda implicării occidentale (în special americane), în tot acest timp, în reconstruirea armatei și altor instituții de forță ucrainene; în ciuda indiciilor fără echivoc că societatea ucraineană e în sfârșit gata să se desprindă definitiv de influența Moscovei.

Puțini, așadar, în Occident, credeau în Ucraina atunci când a început invazia, pentru că, în ciuda tuturor instrumentelor de care dispuneau, puțini înțeleseseră cu adevărat ce se întâmpla de fapt în teren.

Doar mersul războiului, tocmai în sensul opus dorit de Putin, a mai clătinat din conformismul gândirii și prejudecățile occidentale. Totuși, e limpede că și azi mai supraviețuiesc pete negre în judecata unor lideri europeni, în ciuda faptului că toată lumea a putut asista la atâtea înfrângeri suferite de armata Moscovei, ca și la creșterea în vizibilitate a numeroaselor găuri din aura de mare putere a Rusiei. Dar, vorba lecțiilor istoriei, una e percepția, alta e realitatea obiectivă.

Precum grijile din vară ale Parisului, de a nu umili Rusia, și ultima ieșire la rampă a președintelui francez, Emmanuel Macron, probabil în termenii de mai sus trebuie interpretate.

În unele țări din „vechea Europă”, la capătul unui lung parcurs de relații privilegiate cu Rusia țaristă, Rusia sovietică și Rusia putinistă, este probabil extrem de complicată desprinderea, în gând și faptă, de obsoleta matrice în care s-a derulat până acum „dialogul” și echilibrul de putere. Neavând granițe cu monstrul moscovit, le-a fost mult mai ușor să facă afaceri și să se înțeleagă cumva și chiar să se războiască atunci când a fost cazul. Din nefericire pentru ele, dosarul ucrainean le forțează să iasă din zona de confort; dar din fericire pentru țările învecinate cu Ucraina și Rusia, lucrurile chiar se întâmplă.

Evident că e în cel mai bun caz un lucru bizar să auzi un lider vest-european, în speță pe Emmanuel Macron, reluând povața cu garanțiile de securitate pe care lumea le datorează Rusiei, tocmai în timp ce Rusia joacă rolul agresorului. Dar e cu atât mai inadecvată această insistență după ce negocierile americano-ruse, menite să ducă la evitarea războiului, au eșuat tocmai din cauza tipului de garanții pe care Moscova le-a cerut. Iar ele, aceste garanții, după știința mea cel puțin, nu s-au schimbat cu nimic în lunile care au trecut după declanșarea invaziei.

Sunt imposibile deopotrivă pentru ucraineni, pentru vecinii lor, pentru vecinii Rusiei, pentru UE, NATO și SUA. Îmi imaginez că sunt nedigerabile inclusiv pentru mult mai îndepărtata Japonie.

Nu în ultimul rând, e încă un semn de simț șchiop al negocierii și istoriei faptul de a relua poezia garanțiilor fără a amenda explicit și convingător termenii lui Putin, mai ales de la nivelul unui lider de talia lui Macron, și totodată într-un moment în care, pe frontul militar și pe dimensiunea politico-economică, agresorul are cele mai proaste cărți în mână de la declanșarea invaziei. Dar în loc să intru eu în detalii, las AICI analiza CEPA semnată de Edward Lucas. Oferă o argumentație infinit mai convingătoare privind caracterul neavenit, hazardat, bizar și non-vizionar al recentei intervenții a președintelui francez.

Aș adăuga, în schimb, altceva: un joc de rol. Pentru asta, haideți să folosim harta. Și să zicem că Franța rămâne acolo unde este. Dar că în locul Germaniei plasăm, fictiv, Rusia lui Putin. Și apoi, liderilor Franței, oricare ar fi ei, ca și liderilor celorlalți vecini vest-europeni ai Rusiei fictive (pe care în acest joc de rol, repet, am așezat-o în locul Germaniei), să le cerem să accepte garanțiile de securitate cerute de Putin. Oare le-ar accepta? Dar oare ar fi moral, legitim și isteț să le ceară cineva să le accepte?

Căci, în esență, garanțiile de securitate cerute de Rusia lui Putin nu înseamnă deloc mai puțin decât violarea suveranității naționale a oricăruia dintre vecini, în primul rând prin privarea țărilor respective de a fi stăpânii propriei politici externe (implicit și interne).

Sau, altfel: haideți să nu recurgem la joc de rol și să luăm scenariul în care Germania (atenție: privată natural de adâncimea strategică de care, geografic, beneficiază Rusia, grație întinderii fără egal a teritoriului ei), înconjurată pe o latură de apă, dar pe toate celelalte de țări potențial ostile și potențial prietene, s-ar trezi cerând ea însăși, în baza unei narațiuni artizanale, același tip de garanții de securitate pe care le pretinde Rusia lui Putin acum, în context ucrainean. S-ar conforma Franța și orice altă țară vecină unor asemenea pretenții din partea Berlinului? Dincolo de caracterul retoric al întrebării, într-un asemenea caz ne bântuie tocmai crunta ironie a lecțiilor istoriei: a existat un moment, acum opt decenii, în care nevoia hitleristă de „spațiu vital” nu doar că nu a fost pe plac cuiva în Europa (excepție Italia lui Mussolini, de pildă), dar a făcut ravagii cum nimeni nu a mai întâlnit (nici înainte și nici după).

Acuma, ieșind din dimensiunea ficțiunii și revenind la realitate, e evident că orice război de anvergura celui ruso-ucrainean este costisitor și obositor pentru toată lumea, asta însemnând că este astfel nu doar pentru protagoniștii direcți, ci și pentru cei indirecți (evident, în proporții diferite). Și nici nu este automat imoral să o recunoști și nici măcar rușinos să o exprimi. Dar e foarte important cum și când o faci.

Iar ca orice război, și cel ruso-ucrainean vine la pachet cu punga lui burdușită de otravă: dacă nu se termină așa cum trebuie și doar atunci când trebuie, pe lângă tragedia deja creată el riscă să semene și semințele unuia nou, eventual chiar mai distrugător și care se va ivi mai degrabă mai devreme decât mai târziu. Având în vedere experiența măcar a ultimelor două secole și mai ales a primei jumătăți din veacul XX, e de așteptat ca Parisul și Berlinul să priceapă axioma asta mai rapid și mai în profunzime ca orice altă capitală de pe acest continent.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s