• Israelul se află în război declarat cu Hamas. Hezbollah, alt client iranian, tatonează „activ” variantele unei implicări dinspre Liban, spre a deschide astfel un al doilea front concomitent anti-israelian. Iar Orientul Mijlociu în ansamblu se confruntă cu o serioasă doză de risc ca acest conflict să fie exportat în varii forme. SUA angajează forțe diplomatice și forțe armate semnificative pentru descurajarea unui asemenea scenariu.
• De altfel, un eveniment sugestiv s-a consumat joi, când un distrugător american a interceptat mai multe rachete de croazieră și drone despre care Pentagonul susține că fuseseră lansate dinspre Yemen în direcția Israelului de către rebelii Houthi (care acționează în Yemen și sunt sprijiniți de Iran).
• În Ucraina, rușii duc o mini-ofensivă sângeroasă la Avdiivka, localitate situată la numai câțiva kilometri de Donețkul ocupat. În câteva  zile, trupele Kremlinului au înregistrat pierderi demne de nebunia de la Bahmut, dar momentan o Moscovă mereu indiferentă la costurile umane și materiale din propria tabără nu pare convinsă că este cazul să renunțe.
• În Coreea de Nord, dictatorul Kim face eforturi mai dedicate ca oricând să aprovizioneze armata dictatorului Putin.
• În China, acesta din urmă și omologul său, Xi Jinping, au continuat zilele trecute să exploreze căi și metode de a încurca Occidentul – în Ucraina și în Orientul Mijlociu.

În fine, recent, George Friedman semnala, tot legat de China, intrarea Partidului Comunist de la Beijing într-o fază „stranie” de mega-control a unei societăți deja super controlate, dar care ar da semnale de agitație (încă) difuză.

În ciuda atâtor jaloane incendiare care nu lasă loc de echivoc concluziei că actualitatea mondială a atins cel mai inflamabil nivel din ultimele decenii, nu trebuie scăpat din vedere conturul pe care îl căpătă, cu mare viteză, un altul. Un jalon care privește în mod direct coeziunea și substanța NATO și care la un capăt are un pitic troian –  Ungaria – iar la celalalt are doi giganți care trag sforile care modelează motricitatea piticului – Rusia și China.

Practic, de la Budapesta a venit, vineri, una dintre cele mai importante știri ale momentului: aceea că Washingtonul și-a atins limitele răbdării cu politica de sabotor a lui Viktor Orban și pare că dă semnalul unei cruciale strângeri a rândurilor la nivelul aliaților.

Ce altceva ar putea să însemne faptul că ambasadorul american la Budapesta a organizat, joi, o reuniune a ambasadorilor NATO din capitala ungară pentru a discuta și denunța jocul la offside făcut de guvernarea Orban în detrimentul aliaților strategici și în beneficiul inamicilor strategici? Ce altceva ar putea să indice aspectul suplimentar că povestea nu a rămas sigilată în spatele ușilor închise?

„Suntem cu toţii îngrijoraţi că premierul ungar se întâlneşte cu preşedintele Putin, în timp ce Rusia duce un război de agresiune împotriva Ucrainei”, a declarat ambasadorul SUA în Ungaria, David Pressman, intervievat de Radio Free Europe.

Mai departe, acesta a arătat că „este îngrijorător faptul că Ungaria a ales să coopereze” cu Rusia în felul în care o face. Nu în ultimul rând, diplomatul american a ținut să intre, public, inclusiv în detalii  retorice, precum observația că premierul maghiar a adoptat definiția de manual a Kremlinului pentru războiul din Ucraina – „operaţiune militară”.

Public, ambasadorul Pressman a punctat totodată faptul că dacă va fi necesar „vom împărtăşi aliaţilor noştri preocupările noastre în materie de securitate”.

E greu de crezut că Washingtonul a fost surprins de zelul premierului Viktor Orban de a participa la summitul chinez la care liderul maghiar fusese convocat de superiorii lui de la Moscova și Beijing, pe linie de politică externă. După cum nu este ceva nou pentru americani (și nici pentru europeni) faptul că Orban slujește practic, nu doar teoretic, interesele ruso-chineze în regiune. Dar este totuși remarcabil că de data asta SUA pun răspicat și public problema pe care o reprezintă Ungaria.

Desigur, se poate ca la baza acestui punct de inflexiune în tonul Washingtonului față de Budapesta să stea cumulul de crize inflamabile din acest moment. Dar dincolo de eventualii factori catalizatori, important rămâne faptul că s-a instalat acest punct de inflexiune. În orice caz, experiența și intuiția, luate împreună, sugerează că atunci când discuțiile acide pe o anumită temă coboară din sferele rarefiate spre zona publică, sunt de așteptat modificări la nivelul reliefului.

Prin urmare, se anunță o perioadă în care europenii nu ar greși deloc dacă ar sta cu ochii ca pe butelie pe evoluțiile care îl privesc pe „bolnavul strategic al NATO și UE” – Ungaria lui Viktor Orban.

De 20 de luni, de când a izbucnit războiul ruso-ucrainean, premirul maghiar a făcut toți pașii imaginabili pentru a sublinia angajamentul său neechivoc și dezinhibat față de Vladimir Putin. Când Moscova i-a cerut-o, așa-zisul suveranist 2.0 a pozat nud ca vasal 3.0.

Deși, în potență, metode există pentru efectuarea corecțiilor necesare în realinierea Ungariei la interesele NATO, cu sau fără Orban, în realitate nu va fi chiar simplu, cel puțin dacă hotărârea și planurile lui Viktor Orban în politica externă sunt congruente cu hotărârea și planurile sale în materie de politică internă. Iar la ce semnale a dat până acum, în contextul războiului ruso-ucrainean, pare că această congruență trebuie luată în calcul la Washington și în celelalte capitale NATO.

Indicii solide privitor la modul în care gândește și acționează, în esență, Viktor Orban, a oferit de timpuriu jurnalistul Paul Lendvai.

În nici o capitală interesată nu ar strica o lectură sau o recitire a cărții semnate de Lendvai, „Ungaria lui Viktor Orban” (tradusă și română, în 2017, de Polirom).

Este instructivă incursiunea pe care jurnalistul o făcea, deja acum ani buni, în culisele minții orbaniste și devine cu atât mai prețioasă acum când „cotropitorul” propriului popor a devenit o periculoasă marionetă ruso-chineză în inima NATO și UE.

Dintre atâtea detalii puse cu generozitate la dispoziția ungurilor și a lumii întregi de Paul Lendvai, am selectat câteva care pot face mai multă lumină în contextul specific de azi.

• Pe 5 septembrie 2009, la un eveniment de partid derulat la Kotcse, Viktor Orban a vorbit pentru prima dată în public despre crearea unui „câmp central de forțe politice, a unui mare partid politic” menit să înlocuiască „pentru 15 până la 20 de ani” sistemul dual.
•  Pe 10 iunie 2011, într-un interviu acordat Kronen Zeitung, Orban a recunoscut: „Nu fac niciun secret din faptul că în această privință (domeniul legilor economice – n.a) vreau să leg mâinile guvernului următor. Și nu doar ale guvernului următor, ci ale următoarelor zece guverne!”
• Pe 13 decembrie 2015, la Congresul FIDESZ, referindu-se la istoria de 30 de ani a partidului, a spus: „Suntem aici de 30 de ani și vom fi aici în următorii 30 de ani”. – p. 102 și 103
• Concluzia lui Paul Lendvai, la vremea când a scris cartea, nu dă cu rest: „Nu există alt stat în Europa al cărui șef de guvern să-și afișeze, în spatele unor înscenări democratice, atât de nestingherit și sigur de sine proiectele de manipulare a puterii. Liderul victorios al Partidului FIDESZ gândește deci în termeni de zece guvernări, de 15 până la 20, chiar 30 de ani la putere!” – p. 103

Dacă Orban din povestea lui Lendvai, mai sus înfățișată, este azi același în politica externă precum a fost în anii din urmă în cea internă, desigur americanilor și aliaților acestora nu le va fi chiar simplu. Dar este fără îndoială un lucru nemaipomenit de bun că dau în sfârșit semnalul unui reset strategic în raport cu acesta.