Contraofensiva Ucrainei, demarată la începutul lui iunie, nu a produs happy-end-ul de Hollywood la care unii ar fi sperat. Bineînțeles, dacă un astfel de happy-end ar fi devenit realitate, el nu ar fi fost o binecuvântare doar pentru ucraineni, ci ar fi putut face lucrurile mai puțin complicate în lume tocmai într-un moment în care, în lume, lucrurile au devenit infinit mai delicate decât fuseseră acum cinci luni (având în vedere cu precădere izbucnirea războiului Hamas-Israel, acumularea periculoasă de tensiuni între Serbia și Kosovo, escaladarea tensiunilor pre-electorale din SUA).

Deși actorii principali de la Kiev, implicați în operațiune, au fost primii care au căutat să tempereze din start orice perspectivă în avans euforică cu privire la ceea ce va rezulta în urma contraofensivei, ecourile concluziilor preliminare nu sunt tocmai confortabile în capitala Ucrainei.

Iar asta se poate observa ușor din declarațiile care au venit în ultimele zile, deopotrivă dinspre factorul politic și cel militar de decizie din această țară brutal de încercată. Este de remarcat totodată și faptul că starea de spirit, la nivelul populației, cât și al decidenților din Ucraina e cu atât mai sobră cu cât Kievul se vede presat de partenerii americani și europeni să accelereze reforme dificile și lupta anticorupție. Iar tocmai pentru că presiunea e mare și mizele pe măsură, unii pași în acest sens se pare că încep a fi făcuți, rezultatul fiind acela că apar la lumină cazuri de corupție răsunătoare. Era inevitabil și acest lucru nu face decât să accentueze pierderea de portanță a moralului, cel puțin pe moment.

Dar dușurile reci ca acesta prin care trece acum Ucraina nu sunt nicidecum un capăt de țară. Înțelese în esența lor, din contră ele pot fi un restart ce se va dovedi extrem de constructiv.

Există două moduri în care poate fi tratată contraofensiva ucraineană, la ceas de bilanț.

Cel simplist pornește de la banala întrebare: Cine a pierdut și cine a câștigat?

Au pierdut ucrainenii, având în vedere că nu și-au eliberat țara de cotropitorul rus? A câștigat Moscova, tocmai din acest motiv? A pierdut Rusia, având în vedere faptul că nu doar că nu a avansat spre Kiev și nici măcar nu și-a consolidat o perspectivă clară în acea direcție, dar a și înregistrat pierderi grele de oameni și echipamente, iar în câteva puncte ale frontului a trebuit să renunțe la poziții deținute înainte de iunie 2023? A câștigat Ucraina, tocmai din acest motiv?

Un răspuns rezonabil de corect la întrebările de mai sus ar fi acela că Ucraina nu se poate declara câștigătoare cât timp armata rusă încă deține zone din teritoriul său. Iar Rusia nu se poate considera învingătoare cât timp nu ia Kievul, nu ia și restul țării, nu-și impune guvernul-marionetă la care visa în 24 februarie 2022 și nu anihilează voința de luptă a militarilor ucraineni și a populației locale.

Totodată, Ucraina nu poate fi considerată învinsă pe motiv că, în etapa iunie-noiembrie, nu a câștigat lupta în termenii definiției maximaliste pe care am dat-o, mai sus, victoriei. În același timp, Rusia, dar și Occidentul ar face o eroare dacă ar fi tentați să bagatelizeze rezultatul contraofensivei ucrainene, măcar din motivul că operațiunea militară a fost dusă de forțele Kievului în cele mai vitrege condiții: fără armament adecvat, la modul general, și fără echipamentul adecvat fortificațiilor extraordinare pe care rușii au avut timp să le amenajeze în teren, în mod special.

Practic, nici de această dată, Moscova nu a avut ocazia să își măsoare în mod real forțele cu inamicul de pe front, având în vedere că inamicul fusese privat de acoperire aeriană pentru operațiunile de la sol, dar și de echipamente care să îi permită lovirea la mare distanță a țintelor.

Cumva, păstrând proporțiile, pentru ruși s-a repetat situația din Georgia și mai ales cea din Siria, când marea armată a Moscovei a luptat contra unui inamic infinit mai anemic dotat și aflat într-o evidentă inferioritate numerică. Rămân iarăși orbi – căci nu au aflat nici acum care e valoarea lor adevărată în fața unui inamic cât de cât dotat.

Dar poate contraofensiva Ucrainei va aduce de acum înainte schimbări rezonabile tocmai la acest capitol.

Iar de aici începe modul nuanțat și totodată optim în care ar merita tratată contraofensiva Ucrainei din iunie-noiembrie.

În esență, acest mod de a privi operațiunea Kievului ar trebui să bifeze următoarele jaloane:

• Ucrainenii și occidentalii au avut inimaginabila ocazie de a analiza și imagina războiul contra Rusiei pornind de la cel mai prost scenariu în care te-ai putea afla: cu forțe materiale și umane inferioare, în condiții de maximă uzură (după un an și jumătate de lupte fără pauză) și contra-cronometru (căci pot apărea și alte situații incendiare în lume, care să necesite cantități uriașe de atenție, luciditate, resurse) și având de înfruntat sisteme defensive nemaiîntâlnite din Al Doilea Război Mondial. Cumulate, toate acestea oferă o lecție prețioasă deprinsă din autoanaliză, o lecție pe care, în schimb, rușii o pot deprinde doar dintr-o analiză mai puțin intimă și, ca atare, mai puțin instructivă, căci au acces la fenomen doar mediat și de la distanță.
• Occidentalii (căci ucrainenii o înțeleseseră din start, dovadă cererile timpurii pe care le adresaseră Vestului – pe care le puteți consulta și AICI) au în sfârșit acces la lecția concretă că în acest război cu Rusia diferența o poate face numai abordarea proactivă și nicidecum cea reactivă. Asta înseamnă că această contraofensivă, prin însuși rezultatul ei, ar trebui să restructureze imaginarul occidental asupra războiului ruso-ucrainean, în direcția anticipării și îndrăznelii, iar nu a expectativei și reținerii, ambele dovedite ca obsolete. Cu alte cuvinte, rezultatul contraofensivei ucrainene ar trebui să preseze America și Europa spre o sincronizare optimă a livrării de armament cu lista de cumpărături a Kievului, o listă perfect adecvată situației, dar prea multă vreme tratată ca neconvențională spre nerealistă.
• În fine, legat de acest din urmă punct, Occidentul are ocazia să priceapă, din contraofensiva Ucrainei, că orice răgaz permis Rusiei și orice ezitare în a o trata „așa cum trebuie” se întoarce împotriva ta și va costa semnificativ. Exemplul cel mai evident e cel al fortificațiilor construite de ruși pe o lungime uriașă a frontului și pe o adâncime similară, în iarna anului trecut, într-o perioadă în care marile cancelarii și-au acordat luxul unui timp de gândire și răzgândire, în ceea ce privește armele de alocat și cadența livrărilor, pe care în realitate nu îl aveau – din nou, lucru perfect dovedit de contraofensiva Ucrainei.

În ciuda aparențelor și lăsând rapid în urmă dezumflarea de moment (altfel, una cât se poate de naturală), Occidentul și Ucraina au motive solide să se raporteze la contraofensiva din iunie-noiembrie ca la un activ care invită la reflecție și un plus de determinare, iar nicidecum ca la un pasiv care îmbie la uitare și resemnare.

A fost cel mai instructiv și irepetabil joc de război, iar din această perspectivă a fost o reală victorie pentru cei care urmăresc să pună rapid capăt acestui conflict, dar într-o formulă care să facă imposibilă izbucnirea altuia peste relativ puțină vreme.