Sfârșitul de an vine în general cu bilanțuri.

Zilele astea, Vladimir Putin l-a făcut pe al său, reiterând celebrele minciuni originare despre „operațiunea militară specială” în Ucraina și amenințarea mortală a „Occidentului colectiv”, pozând în prietenul neînțeles al Ucrainei, afișându-se ca luptător neînfricat și neînvins împotriva Vestului, clamând victorii pe toate fronturile – de la cel militar din Ucraina și până la cel economic, social și moral, din Rusia.

La rândul său, ministrul rus al Apărării, Serghei Șoigu, i-a raportat comandantului suprem că armata sa e super pregătită și practic nu are egal în lumea largă, deși aceeași armată, ghidată de același Șoigu, este mult în urmă cu calendarul invaziei și rămâne pe mai departe incapabilă să întrevadă ce, cum, cât și când va cuceri ceea ce are de cucerit în Ucraina.

În fine, liderul de la Kiev, Volodimir Zelenski, în bilanțul lui, a admis că pe moment armatei și țării sale îi este foarte greu spre extrem de greu, s-a arătat incapabil să anticipeze finalul războiului, se vede prins mai mult ca oricând în corzile politici interne și a celei din zona partenerilor-cheie, însă a reiterat hotărârea Ucrainei de a rezista în fața unei Rusii relativ impotente, dar absolut agresive.

Ceea ce lipsește în clipa de față din tot acest peisaj accidentat al bilanțurilor cazone de sfârșit de an este bilanțul unui actor mic, dar nu tocmai irelevant – bilanțul premierului ungar, Viktor Orban.

Pentru că nu l-a făcut el însuși până acum și întrucât chiar dacă l-ar face la un moment dat, e cel puțin exclus că ar putea fi unul sincer, ar fi mai indicat să îl schițăm noi în locul lui.

În esență, pentru ceea ce a însemnat 2023, trebuie întâi remarcat că politica orbanistă, internă și externă, nu poate fi disjunsă de autoremorcarea statului ungar la necesitățile de război ale statului rus; și nici de coabitarea intereselor oligarhice de la Budapesta cu interesele oligarhice de la Moscova.

Bilanțul nerostit al lui Orban (și totodată greu de facut corect de către stridentul vasal maghiar al lui Putin) ar trebui să amintească, printre altele:

• Faptul că (și în 2023) Ungaria s-a aflat neîncetat într-un conflict deschis și imposibil de cosmetizat cu partenerii săi strategici – UE și NATO.
• Faptul că a fost fără rezerve partener cu dușmanul partenerilor strategici ai Ungariei, Rusia.
• Faptul că, tocmai pe acest fond, economia Ungariei și nivelul de trai al ungurilor de rând au avut de înfruntat scurtcircuite masive. Dovada 1: disperarea starului ungar de a înșfăca banii de la UE, disperare manifestată la modul suprem prin acceptarea de către guvernul de la Budapesta a celor 10 miliarde de euro deblocați de Comisia Europeană în ajunul votului crucial pentru deschiderea negocierilor de aderare pentru Ucraina și Republica Moldova. A fost momentul cel mai răvășitor de hernie strategică suferită de organul „demnității” regimului Orban, regim care în engleză cerșea bani de la Bruxelles, iar în rusă îi declara Moscovei amor etern și nepătat. Dovada 2: ungurii de rând, nu toți, ci cei mai întreprinzători și bine plasați geografic, au făcut pe parcursul lui 2023 nenumărate drumuri dus-întors la supermarketurile și benzinăriile românești pentru a-și umple, la prețuri rezonabile, portbagajul și rezervorul. A fost momentul cel mai răvășitor al întoarcerii ungurilor în timp, dar de data asta schimbând placa, având în vedere faptul că Orban preluase o țară europeană în care românii erau cei care mergeau la shopping de avarie în Ungaria, iar sub conducerea sa măiastră a rezultat o țară „rusească” în care ungurii sunt cei care ciupesc „azil” economic în România.
• Nu mai departe de săptămâna trecută, Viktor Orban a ridicat, umilit, piedica din calea aderării la UE a Ucrainei și a Republicii Moldova. Iar astfel, a dat peste cap toată pleiada de amenințări și contraargumente budapestane pe acest palier – amenințări de pitic incapabil să își măsoare corect statura; contraargumente lipsite de temei și odioase, raportat la minimele exigențe ale unei inteligențe medii.
• În același timp, Orban a opus veto-ul său pe ajutorul european de 50 de miliarde de euro pentru Ucraina, prelungind și potențând agonia ucrainenilor, respectiv subminând o dată în plus interesele partenerilor strategici și, implicit, pe ale ungurilor de rând. Dar există deja semnale că dacă blocajul orbanist, pe acest palier, va rămâne inflexibil, se caută soluții pentru o flexibilitate de ultimă oră a mecanismului european de alocare. Însă și dacă Orban va redeveni flexibil, așa cum i s-a întâmplat recent, când omologul Scholz l-a trimis la o cafea pentru a rezolva chestiunea aderării Kievului și Chișinăului, dar și dacă va rămâne inflexibil, dar se va flexibiliza Comisia Europeană, perdantul va purta unul și același nume: Viktor Orban.
• În fine, în 2023, Viktor Orban a făcut modestul lobby de care poate fi în stare premierul unei modeste țări, pentru ca americanii să îl readucă pe Donald Trump la Casa Albă. Un Donald Trump care, pe lângă potențialul deja binecunoscut de periculozitate pe care îl aduce cu sine, în ultimele zile dă tot mai întemeiate motive pentru a fi comparat cu… Hitler.

Bilanțul de sfârșit de an 2023 al lui Viktor Orban e unul tot mai apăsat și apăsător de prost.

A înșelat Europa, a înșelat America, l-a păcălit pe Putin, i-a indus în eroare, mai mult ca oricând, pe unguri și i-a lovit rău la buzunare pe propriii concetățeni.

Probabil că universul oligarhic din jurul premierului maghiar și însăși familia extinsă a acestuia din urmă au prosperat când toată lumea a avut doar de pierdut.
Dar e greu de crezut că acest singur aspect „pozitiv” al bilanțului orbanist poate fi suficient pentru ca 2024 și 2025 să nu se întoarcă împotriva sa ca nemilosul bumerang.