Războiul din interiorul Iranului. De ce a triumfat linia dură și ce urmează

”Republica Islamică Iran este un stat divizat împotriva sa însuși. De la înființare, în 1979, a fost definit de tensiunea dintre președinte, care conduce guvernul ales, și liderul suprem, care conduce instituțiile de stat paralele care întruchipează idealurile islamiste revoluționare ale Iranului modern. Actualul lider suprem, Ali Khamenei, a ocupat funcția de președinte din 1981 până în 1989. În timpul mandatului său ca președinte, s-a ciocnit în chestiuni de politică, personal și ideologie cu liderul suprem la acea vreme, Ruhollah Khomeini, clericul carismatic care a condus revoluția iraniană. După moartea lui Khomeini, în 1989, Khamenei a fost numit lider suprem și a continuat să lupte cu un lung șir de președinți mai moderați decât el”, notează Foreign Affairs.

<< După standardele instituției politice ale țării, recenții președinți ai Iranului nu au fost radicali. Dar, în ciuda diferitelor viziuni asupra lumii și a bazelor sociale, toți au urmat politici interne și externe pe care statul paralel le-a etichetat ca fiind laice, liberale, antirevoluționare și subversive. În fiecare caz, Khamenei și Corpul Gărzii Revoluționare Islamice (IRGC), care răspunde direct în fața liderului suprem, s-au mișcat agresiv și uneori brutal pentru a îngrădi și controla guvernul ales. Luptele au epuizat și paralizat birocrația guvernamentală.

Odată cu alegerea noului președinte al Iranului, este posibil ca această bătălie să fi fost decisă în sfârșit în favoarea statului paralel. Ebrahim Raisi, care a câștigat președinția într-un scrutin meticulos aranjat, care a avut loc în iunie, este un funcționar loial al sistemului teocratic al Iranului. Timp de zeci de ani, el a servit ca procuror și judecător cu un profil redus, fiind timp de doi ani și șef al sistemului judiciar iranian. De-a lungul carierei sale, Raisi a devenit cunoscut pentru presupusul său rol în execuția sumară a mii de prizonieri politici și membri ai unor grupuri armate de stânga, la sfârșitul anilor 1980. Dorința sa de a elimina orice amenințare la adresa statului paralel l-a făcut, în mod clar, să fie îndrăgit de Khamenei și nu există nicio îndoială că, în calitate de președinte, una dintre prioritățile sale va fi întărirea controlului liderului suprem asupra agențiilor administrative ale guvernului ales.

Contextul în care Raisi și-a asumat președinția va necesita și o pauză de la trecut. Iranul a fost sărăcit de sancțiunile americane și de impactul pandemiei de COVID-19. Aspirațiile democratice ale clasei de mijloc devastate sunt în scădere, iar în locul lor se profilează un sentiment colectiv de izolare și victimizare. Regiunea rămâne amenințătoare, întărind poziția celor care se prezintă drept gardieni ai securității naționale. În mijlocul tuturor acestor tulburări, Iranul va avea nevoie, în curând, de un nou lider – o tranziție în care noul președinte va juca un rol critic și care s-ar putea solda cu propria sa ascensiune la conducerea Republicii Islamice.

Aceste schimbări promit să inaugureze o nouă eră în istoria Republicii Islamice. Tulburările create de un sistem divizat ar putea face loc unui Iran mai coeziv și mai îndrăzneț în încercarea de a modela regiunea după propriul chip. Pe măsură ce mulți dintre liderii și mișcările care au definit politica iraniană în ultimele trei decenii dispar, o facțiune de lideri de dreapta are ocazia de a remodela politica și societatea Iranului în moduri care vor extinde controlul IRGC asupra economiei țării și vor diminua și mai mult libertățile politice, afișând o toleranță limitată în problemele religioase și sociale. Va susține naționalismul iranian pentru a-și lărgi baza populară pe plan intern, bazându-se în același timp pe ideologiile șiite și anti-americane pentru a proiecta puterea la nivel regional.

Aceste schimbări ar putea, de asemenea, remodela relația Iranului cu lumea, și în special cu Statele Unite. Cu sprijinul unui IRGC sigur de sine și fără teama de sabotaj intern, noul guvern nu se va sfii în a înfrunta amenințările existențiale pe care percepe din partea Statelor Unite. Deși ar putea compromite problema nucleară pentru a atenua crizele economice și de mediu, tot mai mari la nivel intern, echipa viitoare de politică externă va înlătura aspirațiile președinților anteriori, de apropiere față de Occident, și va urmări, în schimb, alianțe strategice cu China și Rusia. Accentul principal va fi pus pe Orientul Mijlociu, unde va căuta acorduri bilaterale de securitate și comerț cu vecinii și va continua să își consolideze „axa de rezistență”, o rețea extinsă de proxy în Irak, Liban, Siria, Yemen și restul regiunii.

Relațiile dintre SUA și Iran vor fi tranzacționale și gravita în jurul preocupărilor imediate de securitate. Promisiunea atrăgătoare a unei apropieri mai largi nu va mai găsi teren fertil la Teheran. Fereastra de oportunitate pentru o „mare înțelegere” între cele două țări probabil s-a închis.

Născut în lupte

Ordinea politică pe care Khomeini a introdus-o în 1979 a apărut în luptă. Înlăturarea șahului, dictatorul care conducea Iranul din 1941, a fost o afacere relativ pașnică, dar lupta dintre islamiști și rivalii lor a fost sângeroasă și prelungită. Acoliții lui Khomeini s-au luptat pentru putere cu clerul tradițional, naționaliștii și marxiştii. Preluarea, în 1979, a ambasadei SUA de către studenții loiali lui Khomeini a consolidat înstăpânirea islamiștilor asupra puterii, la fel și războiul pe care Iranul l-a purtat împotriva vecinului său, Irak, din 1980 până în 1988, care a contribuit la extinderea forței sale paramilitare, IRGC, ca o contrapondere la armata iraniană pregătită de SUA.

Forțele islamiste victorioase au stabilit instituții paralele pe care le numesc colectiv nezam, sau „sistemul”, mecanism conceput să neutralizeze orice amenințări din partea statului secular. Iranul s-a trezit în curând rupt pe linii de falie: între liderul suprem și președinte, între comandanții IRGC și armată și întrep juriștii religioși ai Consiliului Gardienilor (organul care deține drept de veto asupra legislației) și membrii parlamentului. Fisurile s-au adâncit după moartea lui Khomeini, când aripa conservatoare a islamiştilor a preluat controlul şi i-a îndepărtat de la putere pe fraţii săi de stânga. Fracțiunea de guvernământ s-a împărțit curând între statul paralel și guvern, condus de noul lider suprem și, respectiv, de către președinte.

Liderul suprem este, constituțional, cel mai important factor de decizie din Iran, dar președintele și birocrația guvernamentală pot exploata ocazional sentimentul popular, astfel încât să-l surclaseze. Alegerile au evidențiat probleme de polarizare precum drepturile civile, codurile vestimentare obligatorii, corupția și relațiile cu Statele Unite, stimulând mișcări sociale și proteste pe care statul paralel nu le poate ignora. Alegerile prezidențiale din 1997 au dat naștere unei formidabile mișcări de reformă ale cărei aspirații „democratice religioase” au modificat chiar și lexicul liderului suprem.

Dar, pentru recentii președinți ai Iranului, eforturile de a exploata sentimentul popular spre a promova reforme s-au încheiat de obicei cu frustrare și eșec. În calitate de candidați, toți cei care au servit ca președinți al Iranului în ultimele trei decenii – Akbar Hashemi Rafsanjani, Mohammad Khatami, Mahmoud Ahmadinejad și Hassan Rouhani – au promis că vor urma o cale independentă și vor deschide țara către lume. Odată ajunși în funcție, însă, inevitabil au cedat, constrânși de opoziția activă a liderului suprem. Toți aceștia își începuseră și carierele ca fideli fervenți ai statului paralel și, într-adevăr, au contribuit la construirea bazelor Republicii Islamice.

Rafsanjani a făcut prima încercare de a slăbi statul paralel. Fusese el însuși unul dintre fondatorii instituției teocratice, precum și un susținător instrumental al numirii lui Khamenei ca lider suprem. Dar, în calitate de președinte al Iranului, din 1989 până în 1997, Rafsanjani a încercat să scoată țara din faza revoluționară și să-i reconstruiască economia fracturată, prin întărirea legăturilor cu Statele Unite și Europa. În scurt timp, a fost blocat într-o luptă pentru putere cu Khamenei, deoarece a căutat să includă IRGC în armată sau cel puțin să-l reducă la o mică divizie de elită. Obiectivul său a fost de a centraliza luarea deciziilor în cadrul guvernului și de a împiedica interesele statului paralel să determine securitatea națională.

Khamenei a dejucat acest plan și a respins o propunere de amendament constituțional care i-ar fi permis lui Rafsanjani să candideze pentru al treilea mandat consecutiv. Dar când Rafsanjani a părăsit funcția, în 1997, el nu a părăsit și scena politică. În schimb, competiția dintre el și Khamenei a introdus un element de volatilitate în politica electorală iraniană, care a durat un sfert de secol.

Khatami și-a datorat victoria electorală uimitoare, din 1997, în parte lui Rafsanjani, care și-a folosit controlul asupra mașinăriei politice pentru a-l susține pe improbabilul candidat reformist. Platforma progresistă a lui Khatami a atras tinerii nemulțumiți, femeile și o clasă de mijloc care se umflase grațoe reformelor economice ale lui Rafsanjani. Ca președinte, Khatami a prezidat un scurt moment de liberalizare: au apărut sute de noi entități media, iar intelectualii au prezentat idei despre pluralismul religios, care amenințau monopolul liderului suprem asupra adevărului divin. Khamenei și IRGC au făcut o mișcare agresivă pentru a dejuca agenda reformistă a lui Khatami și a împiedica orice apropiere de Statele Unite, arestând sute de jurnalişti, intelectuali și studenţi.

În urma represiunii, statul paralel părea să fie pe punctul de a câștiga lupta pentru putere cu guvernul. Ahmadinejad a avut o campanie populistă la alegerile din 2005 și l-a învins pe Rafsanjani, pe care l-a descris drept simbolul unui sistem corupt. Pe parcursul președinției lui Ahmadinejad, IRGC a pătruns în instituțiile statului, a accelerat programul nuclear al țării și a exploatat izolarea internațională a Iranului sub sancțiuni pentru a-și susține propriile activități economice. Atunci când milioane de iranieni au protestat împotriva realegerii contestate a lui Ahmadinejad, în 2009, IRGC a zdrobit violent demonstrațiile. Statul paralel a întemnițat mulți lideri reformiști, iar pe alții i-a plasat în arest la domiciliu. Printre morți și reținuți s-au numărat copii și rude ale unor înalți oficiali conservatori. Pentru o clipă, chiar și statul paralel a crăpat: comandanții IRGC au fost nevoiți să călătorească prin țară pentru a informa membri de rang și alte personalități conservatoare și pentru a justifica folosirea excesivă a violenței împotriva protestatarilor.

Dar chiar și Ahmadinejad s-a ciocnit cu Khamenei și IRGC. În al doilea mandat, el a renunțat la poziția sa antiamericană în favoarea unor deschideri față de Washington și și-a înlocuit retorica islamistă anterioară cu apeluri la naționalismul persan. A acuzat IRGC și agențiile de informații că fac contrabandă, în și din Iran, cu bunuri de lux, cum ar fi țigări și produse cosmetice pentru femei (și alte bunuri) deghizate ca articole sensibile. Într-un efort de a ocoli chiar instituția religioasă care îl adusese la putere, el a sugerat că se bucură de o oarecare legătură cu „Imamul ascuns”, o figură mesianică venerată de șiiți.

După opt ani cu un președinte problematic, iranienii au început să-i susțină pe reformiștii care promiteau revenirea la normalitate. Rafsanjani a fost descalificat de la alegerile din 2013 de către Consiliul Gardienilor, care este însărcinat să evalueze măsura în cre candidații sunt loiali față de liderul suprem, așa că și-a oferit sprijinul protejatului său, Rouhani, fost consilier pentru securitate națională și negociator în domeniul nuclear pentru Rafsanjani și Khatami. Rouhani a făcut campanie pe o platformă ambițioasă, angajându-se să apere cetățenii împotriva militarismului IRGC și a extremismului religios care restricționează viața de zi cu zi a cetățenilor, să asigure eliberarea liderilor reformiști din arestul la domiciliu și să îmbunătățească economia prin rezolvarea impasului nuclear. El a legat creșterea economică de negocierile nucleare, declarând: „Este bine să funcționeze centrifugele, dar și viața oamenilor trebuie să funcționeze; fabricile noastre trebuie să funcționeze”.

Cu Rafsanjani și reformiștii în spate, Rouhani a fost ales președinte în 2013 și reale, în 2017. Tehnocrații s-au întors în funcții de conducere și au reluat negocierile nucleare pe care le începuseră cu un deceniu mai devreme, sub Khatami, dar de această dată au vorbit nu numai cu puterile europene, ci tot direct și cu Statele Unite. Discuțiile nucleare preliminare dintre Iran și Statele Unite începuseră în secret, în Oman, cu binecuvântarea lui Khamenei, cu câteva luni înainte de alegerea lui Rouhani. Dar noua echipă și-a folosit mandatul popular pentru a-l presa pe liderul suprem să dea dovadă de mai multă flexibilitate în negocieri decât și-ar fi dorit. După doi ani, negociatorii lui Rouhani au încheiat un acord cu șase puteri mondiale, Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA), care a oferit Iranului o oarecare scutire de la sancțiuni în schimbul acceptării inspecțiilor la instalațiile sale nucleare și a limitării îmbogățirii uraniului, la cel puțin pentru un timp.

Secrete scurse

Statul paralel a lovit din greu pentru a atenua euforia care a salutat acordul nuclear din 2015. Făcând acest lucru, a oferit dovezi palpabile ale luptelor interne din cadrul statului iranian. În aprilie acest an, un fișier audio de trei ore care făcea parte dintr-o istorie orală clasificată, comandat de un departament al biroului președintelui, a fost scurs către presă. În acea înregistrare, ministrul de externe, Mohammad Javad Zarif, poate fi auzit declarând direct că politica externă a Iranului a fost constant în slujba IRGC.

Această scurgere confirmă faptul că administrația Rouhani a văzut programul nuclear al Iranului ca pe un proiect IRGC, care nu este în întregime în interesul statului. În conversația înregistrată, Zarif afirmă că le-a spus lui Khatami și lui Rouhani că „un grup [probabil IRGC] a aruncat țara într-un puț și acel puț este un puț nuclear”.

Zarif acuză chiar IRGC că a colaborat cu Rusia pentru a-i sabota eforturile diplomatice în problema nucleară. Rușii se temeau că un acord de neproliferare ar putea aduce Iranul mai aproape de Statele Unite. Potrivit lui Zarif, imediat după anunțarea JCPOA, președintele rus, Vladimir Putin, s-a întâlnit cu Qasem Soleimani, comandantul Forțeilor Quds ale IRGC, pentru a discuta despre conflictul sirian. Rachetele și avioanele rusești au început apoi să zboare intenționat pe o rută mai lungă, prin spațiul iranian, pentru a ataca forțele care luptă cu regimul lui Bashar al-Assad, din Siria. Zarif sugerează că Putin a intenționat să blocheze Iranul într-o colaborare cu Rusia, într-o bătălie regională, ca o modalitate de a menține Teheranul în conflict cu Washington.

În materialul audio scurs, Zarif urlă că statul paralel și-a petrecut cele șase luni premergătoare intrării în vigoare a acordului nuclear încercând să-l saboteze. „Lansarea unei rachete de către IRGC, cu mesajul Israelul trebuie ras, inscripționat pe ea, acele afaceri cu Rusia și următoarele evenimente regionale, raidul de la ambasada Arabiei Saudite [din Teheran], reținerea navelor americane – toate au fost făcute pentru a preveni implementarea JCPOA”, spune el pe bandă.

În anii care au urmat adoptării JCPOA, Zarif s-a trezit într-o permanentă luptă pentru a repara daunele aduse de IRGC diplomației sale atente. Soleimani i-a spus puțin lui Zarif despre planurile sale. De exemplu, în ianuarie 2016, sancțiunile SUA asupra companiei aeriene emblematice a Iranului, Iran Air, au fost relaxate ca parte a acordului nuclear. Dar cinci luni mai târziu, Zarif a aflat de la secretarul de stat american, John Kerry, că Iran Air nu numai că a reluat utilizarea unor zboruri presupuse civile, pentru a transporta armele către Hezbollah din Siria, activitate pentru care și fusese sancționată inițial, ci a și sporit de șase ori acele zboruri, la ordinele directe ale lui Soleimani.

Zborurile pun în pericol flota învechită a Iran Air și au atras noi sancțiuni. Zarif rezumă cu furie punctul de vedere al IRGC asupra problemei – că, dacă utilizarea Iran Air în acest scop a conferit un avantaj cu două procente față de alternative, „chiar dacă a costat diplomația țării 200 la sută, a meritat”. (Acceptarea riscului și dorința lui Soleimani de a provoca Statele Unite se poate să fi contribuit la propria-i dispariție; la începutul lui 2020, el a fost vizat și ucis de o dronă americană, la Bagdad).

Zarif deplânge faptul că popularitatea sa în rândul iranienilor a scăzut de la 88% la 60% în anii de după finalizarea JCPOA. Între timp, aprobarea lui Soleimani a sărit la 90% datorită portretizării sale eroice în mass-media susținută de IRGC.

Pe întregul său mandat, Rouhani s-a trezit în război cu statul paralel, la fel ca predecesorii. În anii 1980, Rouhani a ajutat la extinderea IRGC de la o mică organizație de voluntari la o armată cu drepturi depline, cu forțe terestre, navale și aeriene. Trei decenii mai târziu, el a acuzat public IRGC de interferență extinsă. Într-o conferință anticorupție din 2014 cu șefii sistemului judiciar și ai parlamentului, el și-a demonstrat frustrarea față de activitățile nemilitare ale IRGC. Fără a numi în mod explicit IRGC, el a declarat: „Dacă armele, banii, ziarele și propaganda se adună toate într-un singur loc, poți avea încredere că există corupție acolo”.

Deus ex machina

Această luptă de familie dintre guvernul ales al Iranului, sub Rohani, și instituțiile sale paralele de stat, sub Khamenei, s-ar fi putut termina la fel de neconcludent precum ciocnirile anterioare. Dar un imbold din exterior – și anume, alegerea lui Donald Trump ca președinte al Statelor Unite, în 2016 – a înclinat balanța decisiv spre statul paralel. Guvernul Rouhani i-a asigurat pe iranieni că va fi imposibil ca Statele Unite să abroge unilateral acordul nuclear, deoarece era un acord internațional, negociat între șase puteri mondiale și aprobat mai departe de Consiliul de Securitate al ONU. Dar IRGC a făcut un pariu diferit, deoarece nu avea încredere nici în promisiunile SUA, nici în acordurile internaționale. Imediat ce Trump a câștigat președinția SUA, companiile-paravan ale IRGC s-au aliniat la banca centrală a Iranului, Ministerul Petrolului și alte agenții de stat pentru a licita pentru contracte care să eludeze probabilele sancțiuni financiare și energetice ale SUA.

Când Trump s-a retras oficial din acord, în mai 2018, acești „profitori ai sancțiunilor” erau pregătiți să preia sectorul financiar al Iranului. Din cauza reimpunerii sancțiunilor americane, Iranul a trebuit acum să se bazeze pe rețeaua IRGC pentru a ocoli rețelele bancare internaționale pentru a-și vinde petrolul și a aduce venituri înapoi în țară. Potrivit fostului șef al băncii centrale a Iranului, Abdolnaser Hemmati, preluarea de către IRGC a acestor tranzacții financiare a dus la echivalentul unui comision de 20 la sută pentru fiecare transfer pe care guvernul îl face. Politicile SUA au permis efectiv IRGC să-și adâncească influența economică.

Administrația Trump a negat existența unor diviziuni politice semnificative în Republica Islamică. A adoptat o politică de „presiune maximă”, menită să reducă la zero exporturile de petrol ale Iranului și să-i sugrume economia. În interiorul Casei Albe, nu a existat un acord cu privire la finalul jocului. În timp ce scopul lui Trump era să forțeze Iranul să negocieze un nou acord, secretarul său de stat de atunci, Mike Pompeo, și consilierul său pentru securitate națională de la acea vreme, John Bolton, au făcut presiuni pentru schimbarea regimului. Indiferent de obiectivul său final, noua abordare nu i-a cruțat nici măcar pe acei oficiali iranieni care s-au opus IRGC din interior: administrația Trump l-a sancționat pe Zarif, în iulie 2019.

Insistența administrației Trump că elita iraniană este monolitică a devenit ceva asemănător cu o profeție care se auto-împlinește: acțiunile lui Trump au împins politica iraniană într-o direcție mai extremă. Sub amenințarea existențială a unei politici draconice de sancțiuni a SUA, diviziunile interne s-au diminuat. Politicile Casei Albe au contribuit la realizarea unui acord larg între elitele iraniene, conform căruia singura modalitate de a proteja interesele naționale ale țării era asigurarea regimului, ceea ce a permis IRGC să se prezinte, pentru prima dată în existența sa, drept campion al naționalismului iranian.

IRGC a pretins mult timp că rachetele sale balistice avansate și rețeaua de proxy din Orientul Mijlociu protejează integritatea teritorială a Iranului. În 2019, după ce a devenit clar că politica Iranului de „răbdare strategică” în susținerea JCPOA nu dă roade, IRGC a intrat în acțiune pentru a stabili descuraja presiuni ulterioare din partea Statelor Unite. A început să lanseze atacuri supărătoare, dând o lovitură uimitoare și precisă cu o dronă unei instalații de prelucrare a petrolului din Arabia Saudită și doborând o dronă americană peste Golful Persic. În ianuarie 2020, IRGC a lansat rachete balistice împotriva forțelor americane din Irak, ca răspuns la asasinarea lui Soleimani. Aceste operațiuni au servit și pentru a-i reduce la tăcere pe oponenții IRGC, din cadrul statului și al societății.

Timp de decenii, statul paralel s-a temut că societatea iraniană se va uni cu guvernul ales pentru a-l copleși. Statul paralel a acționat agil și adesea violent pentru a preveni așa ceva. Acum ar putea imagina un nou viitor, unul în care atât societatea iraniană, cât și guvernul s-au unit în spatele statului paralel, făcând din liderul suprem și din IRGC vehiculele aspirațiilor lor.

Până la alegerile din acest an, peisajul politic și social al Iranului a fost transformat. Rafsanjani, de decenii o forță puternică în politica de elită, a murit subit de un atac de cord, în 2017. Khatami rămâne în arest virtual la domiciliu, iar guvernul interzice presei iraniene să-l menționeze sau să-i publice fotografia. Ahmadinejad este încă un critic deschis: foștii consilieri au descris în presa iraniană modul în care se închipuie ca un Boris Elțin iranian, destinat să conducă protestele în masă la putere pentru a salva națiunea. Dar fracțiunea lui Ahmadinejad a fost epurată din fiecare instituție importantă.

Blocul reformist a fost cel mai mare învins al campaniei din 2021, când conducerea sa îmbătrânită nu a reușit să prezinte un front unit sau un plan de acțiune coerent. Mișcarea mobilizase odată suficient sprijin public pentru a-l propulsa pe Khatami la președinție și mai târziu a format o parte crucială a coaliției din spatele lui Rouhani. Acum, însă, pare deconectat. Rata inflației din Iran a crescut la 40% după ce Trump s-a retras din JCPOA, iar țara se cufundă în sărăcie. Potrivit Organizației de Securitate Socială din Iran, rata sărăciei absolute s-a dublat în numai doi ani, de la 15% în 2017 la 30% în 2019. Eforturile grupurilor studențești și organizațiilor de femei de a organiza proteste împotriva represiunii politice și a încălcărilor drepturilor omului au încetat, fiind înlocuite de revolte violente improvizate din cauza nemulțumirilor economice, penuriei de apă și penelor de curent. Sloganul furios al revoltaților — „Reformiști, conservatori, timpul vostru s-a dus” — sugerează că ei îi consideră pe reformiști complici la mizeria lor.

În trecut, reformiștii au reușit în alegeri polarizând peisajul politic. Khatami a candidat pe o platformă de promovare a societății civile și a democrației, iar Rouhani a promis soluționarea problemei nucleare și îmbunătățirea legăturilor cu Statele Unite. Acestea au avut un efect de pană în Iran, iar invocarea lor a transformat campaniile acelor candidați în mișcări sociale, crescând astfel prezența la vot, în special în rândul femeilor și tinerilor. Această strategie a pus punct primei candidaturi a lui Raisi la președinție, în 2017, când a pierdut la scor în fața lui Rouhani.

Totuși, la alegerile din acest an, Khamenei și IRGC au întâlnit puțină rezistență în demersul lor de a asigura victoria lui Raisi. Consiliul Gardienilor i-a descalificat pe toți candidații care ar fi putut dinamiza electoratul, excluzând nu numai toți reformiștii și pe Ahmadinejad, ci și pe Ali Larijani, un fost Președinte relativ moderat al parlamentului și negociator șef în dosarul nuclear. Singurul candidat moderat rămas în joc a fost șeful băncii centrale al lui Rouhani, Hemmati.

În cele din urmă, susținătorii reformiștilor s-au împărțit în trei tabere: cei care au boicotat alegerile, cei care au votat în alb și cei care au votat pentru Hemmati. Prezența la vot a fost de 49%, cea mai scăzută în alegerile prezidențiale din istoria Republicii Islamice. În fortăreața reformistă din Teheran, doar 26% dintre alegătorii eligibili au participat. Potrivit cifrelor oficiale, Raisi a obținut 62 la sută din voturi, iar Hemmati doar opt la sută.

Campania dură a reușit nu numai datorită represiunii, ci și prin furtul unei pagini din manualul adversarilor. Trecutul lui Raisi este aproape în întregime în sistemul judiciar teocratic, dar în calitate de candidat la președinție, el a pus accentul mai degrabă pe securitate și prosperitate decât pe religie și ideologie. El a candidat pe o platformă dedicată construirii unui „Iran puternic”, promițând că va aborda corupția guvernamentală și că va neutraliza efectul sancțiunilor reproducând în arena non-militară metoda aplicată de IRGC în industria de apărare. Când și-a făcut campanie în bazaruri, fabrici și la bursa din Teheran, presa afiliată IRGC l-a prezentat vorbind cu muncitorii și tehnocrații despre redeschiderea afacerilor falimentare și relansarea economiei.

Raisi nu s-a prezentat doar ca un tehnocrat centrist, ci și-a însușit și discursul secular al reformiștilor. El a promis că va lupta împotriva violenței domestice și s-a angajat să descurajeze poliția morală mult disprețuită de la hărțuirea oamenilor obișnuiți și să-i încurajeze să meargă în schimb după corupția economică și birocratică. Imaginile publicate de campania sa sugerau că susținătorii săi includ femei care nu respectau codul vestimentar oficial strict.

Alți adepți ai liniei dure au adoptat un ton similar. Într-o dezbatere între reformiști și duri, desfășurată pe aplicația de chat Clubhouse, în timpul campaniei, Masoud Dehnamaki, un justițiar notoriu și lider de miliție care în anii 1990 ataca fizic intelectualii, studenții și oamenii obișnuiți pentru comportament „ne-islamic”, i-a ridiculizat pe reformişti pentru că s-au concentrat pe restricţiile sociale. Într-un moment grăitor, el a spus că voalul obligatoriu nu mai repezintă o preocupare serioasă pentru regim.

De asemenea, Raisi a spus în repetate rânduri că pledează pentru relații cu lumea. Aceasta reprezintă o schimbare semnificativă față de abordarea de confruntare pe care o adoptă în mod tradițional cei din linia dură. De asemenea, el a precizat că nu se opune acordului nuclear ca atare, ci doar aspectelor specifice ale acordului care au permis Statelor Unite să-l încalce cu impunitate. Cea mai dramatică schimbare a avut loc în rândul susținătorilor de linie dură ai lui Raisi, care se opuseseră ferm JCPOA până cu câteva săptămâni înainte de startul campaniei sale, dar de atunci au făcut o piruetă, promițând respectarea acordului. Mojtaba Zonnour, un membru de top al parlamentului, a condus odată un grup de conservatori pe podium și a incendiat o copie a JCPOA după ce Trump s-a retras din acord. După ce a criticat ani buni JCPOA, el susține acum aderarea lui Raisi la acesta, atâta timp cât Statele Unite își onorează obligațiile.

Statul paralel ca stat unitar

De data aceasta, cei care anticipează o repetare a conflictului familiar dintre președinte și liderul suprem ar putea fi dezamăgiți. Tranziția iminentă spre următorul lider suprem va plana asupra președinției lui Raisi. Există informații limitate cu privire la starea de sănătate a liderului, în vârstă de 82 de ani, cu excepția unei intervenții chirurgicale la prostată, mult mediatizată, din 2014. Dar este de așteptat ca decizia de înlocuire a lui Khamenei să fie luată în timpul mandatului noului președinte.

Forțele care au creat victoria lui Raisi epurează cele mai înalte eșaloane ale Republicii Islamice pentru a netezi acest proces de succesiune. Dacă el însuși nu este numit succesorul lui Khamenei, Raisi va juca un rol cheie în desemnarea celui care va ocupa funcția. Prin urmare, este puțin probabil să-și petreacă președinția provocându-l pe actualul ocupant al celui mai înalt mandat al națiunii.

Raisi face pur și simplu parte dintr-un proiect politic mai amplu pe care îl urmărește Khamenei în ultimii săi ani. Noul președinte își poate modera tactic pozițiile, dar orice schimbare reală de politică va avea loc în strânsă coordonare cu liderul suprem. Statul paralel își lărgește baza socială dincolo de islamiști, la naționaliștii nereligioși, în încercarea de a coopta influența crescândă a celor care disprețuiesc impunerea oficială și selectivă a legii islamice. Multe femei cu voal s-au alăturat campaniei anti-voal, deoarece văd codul vestimentar ca fiind dezbinător, generând resentimente față de ele în stradă. Însușirea selectivă și reversibilă de către Raisi a agendelor de politică socială și externă a reformiștilor este menită să submineze și mai mult capacitatea acestora de a reveni pe scena politică în acest moment critic al istoriei iraniene.

În ciuda începutului său lin, acest gambit cu mize mari s-ar putea destrama rapid. Raisi și echipa sa de tineri tehnocrați de dreapta vor trebui să folosească patronajul statului pentru a coopta elitele resentimentare, în special fracțiunea conservatorilor marginalizați. De asemenea, trebuie să răspundă nevoilor populației sărace, o parte a celor care l-au susținut pe Raisi în baza promisiunilor sale economice.

În ceea ce privește politica externă, Raisi va încerca să întoarcă aspirațiile globaliste eșuate ale predecesorilor săi. Președinții anteriori au ajuns să creadă că cea mai bună modalitate de a crea un Iran sigur era să facă din țara o parte prosperă a economiei globale. Raisi consideră că, dimpotrivă, doar un Iran puternic, cu pârghie regională incontestabilă, poate descuraja forțele externe și poate obține prosperitate economică. Prin urmare, se așteaptă ca el să sporească arsenalul militar al IRGC pentru a contracara presiunile SUA. Asta înseamnă consolidarea rețelei de proxy în Irak, Liban, Yemen și nu numai, toate în serviciul protejării statului paralel inițial din Iran.

Noua administrație va aprofunda, de asemenea, legăturile economice și de securitate ale Iranului atât cu China, cât și cu Rusia. Putin a adresat una dintre primele și cele mai puternice felicitări noului președinte, exprimându-și încrederea că alegerea lui Raisi va duce la „dezvoltarea în continuare a cooperării bilaterale constructive între țările noastre”. De asemenea, Teheranul a semnat recent un parteneriat comercial și militar de 25 de ani cu Beijingul, care fusese amânat inițial în 2016, deoarece Iranul spera să îmbunătățească legăturile cu Statele Unite și Europa.

În mod paradoxal, eliminarea oricărei posibile apropieri de Statele Unite a adus coerență politicii externe a Iranului. Există acum un consens general în spectrul politic al Iranului că relația ostilă a țării lor cu Statele Unite va persista la infinit. În consecință, facțiunile concurente ale Iranului nu mai sunt obsedate de ramificațiile interne ale îmbunătățirii legăturilor cu Washingtonul. Aceasta înseamnă că nici succesul JCPOA, nici eșecul acestuia nu pot perturba dramatic echilibrul intern de putere. Această nouă dinamică a redus probabilitatea de sabotaj intern în cazul în care se realizează un progres diplomatic, dar a întărit și poziția de negociere a Iranului în negocierile în curs.

Raisi are nevoie de un succes diplomatic pe frontul nuclear pentru a face față unei mari de probleme interne. Dar, spre deosebire de Rouhani, el nu își pariază averea politică pe asta. Echipa lui de politică externă percepe Statele Unite ca fiind angajate ideologic să distrugă Republica Islamică. Presupunerea sa este că Washingtonul va încerca să renunțe la orice acord, fie direct, așa cum a făcut Trump, fie subtil, așa cum a făcut administrația Obama, neeliminând în mod corespunzător sancțiunile financiare împotriva Iranului. Forțele politice care l-au propulsat pe Raisi la președinție pregătesc, așadar, măsuri de răzbunare pas cu pas în cazul în care un JCPOA reînviat se clatină. Ei sunt, de asemenea, angajați în a menține infrastructura nucleară a Iranului, să mențină opțiunea de a arma rapid programul în cazul în care acordul se destramă. În același timp, semnarea unui nou acord nuclear ar putea crea, din neatenție, o regiune mai inflamabilă: Teheranul se teme că ar da Statelor Unite mână liberă pentru a-și urmări influența regională, iar dușmanii Teheranului sunt îngrijorați că ar oferi Iranului mai multe resurse pentru a-și consolida proxy-urile și programul de rachete.

Dilema de securitate rezultată pare gata să intensifice tensiunile dintre Iran și Statele Unite. Cele două țări sunt deja implicate într-un conflict la foc mic, dar continuu, în Irak, unde forțele americane și milițiile pro-iraniene se ciocnesc sporadic. Deși Raisi a susținut perspectiva unor discuții cu puterile regionale pentru a reduce tensiunile, conducerea unificată în curs de construire din Iran se vede într-o poziție de win-win. Are încredere în armata sa și știe demult cum să prospere în conflicte și să-și extindă aliații non-statali. Datorită noii transformări politice interne, poate face și compromisuri tactice cu adversarii săi, fără riscul de a exacerba diviziunile interne. Pe măsură ce începe o nouă eră a Republicii Islamice, Iranul și Statele Unite se află pe un curs de coliziune. >>

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s