Războiul amenință Rusia – Laurențiu Mihu

Retragerea de trupe, trâmbițată de Rusia deopotrivă pe canale oficiale – Ministerul Apărării, Ministerul de Externe, Kremlin – și pe cele de propagandă, nu a fost decât o reeditare a episodului retragerii din Siria, trâmbițată și atunci, ca și acum, de la cel mai înalt nivel, mai ales prin vocea Președinției Federației Ruse. Ei bine, la acea vreme, retragerea trupelor ruse, care urma să înceapă „în 24 de ore” și să se termine„ în două-trei zile”, a fost în cele din urmă o oximoromică plecare prin rămânere. Ca o paranteză, minciuni colosale, rostite de Moscova și întreținute decenii, s-au mai văzut – chestiunea Pactului Ribbentrop-Molotov și a anexelor sale secrete e grăitoare.

Revenind la paralela Siria-Ucraina, în ciuda fentei anunțurilor, prezența militarilor ruși și bombardamentele efectuate de Moscova, inclusiv asupra unor spitale siriene, au rămas de actualitate ani buni la rând. Și nu doar că armata rusă a rămas, în loc să se retragă, dar pe lângă forțele regulate, Rusia a trimis și întăriri, cu mercenari ai companiei Wagner, controlată de oligarhul Evgheni Prigojin, poreclit de presa occidentală „Bucătarul lui Putin” (între timp, armata-fantomă a Kremlinului s-a extins în Africa).

Prin urmare, fie și numai acest modus operandi, exersat deja în Siria, ar fi fost de ajuns pentru a ghici faptul că tentația Moscovei de a începe războiul în Ucraina a rămas la fel de vie în ultimele săptămâni, indiferent de cadența anunțurilor privind retragerea și neostoita dorință de pace, indiferent de nivelul de la care au venit ele, în ultimele zile. De altfel, probabilitatea repetării scenariului sirian a fost și mai limpede pusă în lumină atunci când culegerea de informații, făcută de americani, a dezvăluit faptul că numărul efectivelor ruse, la frontiera ucraineană, chiar a crescut, concomitent cu mesajele înșelătoare difuzate de ruși.

Sigur că în această fază întrebările sunt multe – de la amploarea pe care o poate lua ciocnirea, la nivelul ei de sălbăticie, implicațiile imediate asupra țărilor vecine (deci și România), cine și ce va obține din această aventură belicoasă (încă una) a Moscovei, care e viitorul posibil și probabil al Rusiei odată deschisă cutia ucraineană a Pandorei?

Întrebările probabil s-ar mai fi împuținat, iar unele diluat, dacă abordarea Occidentului ar fi fost alta decât cea la care am asistat începând cu sfârșitul lui 2021 și culminând cu evoluțiile din ultimele două-trei săptămâni.

E limpede că nicio țară normală, din Est (exceptând Rusia lui Putin) și din Vest, de pe un mal și de pe celălalt al Atlanticului, nu își dorește război; nici declanșat de Rusia, nici cu Rusia, nici pe teritoriul Ucrainei, nici – cu atât mai puțin – pe spații limitrofe. Însă la fel de clar este, azi, faptul că nicio țară din Est (poate cu excepția notabilă a Ungariei lui Orban) și nicio țară din Vest, de pe un mal și de pe celălalt al Atlanticului, nu și-a permis să trateze pasiv problema. Iar acest lucru, sigur, are darul de ramifica întrebările primare și de a complica socotelile făcute la Kremlin (în ciuda măștii siguranței de sine, afișată cu religiozitate de liderii moscoviți).

Nimeni (și cu atât mai puțin rușii) nu e stăpân nici pe numărul (în dinamică și cel final) de variabile aduse în joc de începerea unui conflict și nici pe capacitatea de a le exploata în propriul beneficiu. Prin urmare, în loc să ne hazardăm în predicții definitive, categorice, sentențioase, ori prețioase, ar ajuta în situația de față să avem măcar poza momentului.

Așadar:

  • Cum sunt așezate forțele în teren, din punct de vedere diplomatic și militar?
  • Care e poziționarea Est-Vest în acest moment?
  • Și care sunt mișcările intra-Vest?

Am putea începe printr-o concluzie de etapă, dar ajunsă deja la un grad rezonabil de maturitate, pentru a putea fi expusă în scris (căci – nu-i așa? – scripta manent): Asistăm la un moment tectonic, din perspectiva trezirii Occidentului în raport cu problema rusă.

Este deja probabil, nu doar posibil că trezirea aceasta va avea reverberații majore multă vreme și îndrăznesc să pariez că multe dintre ele vor fi pozitive, deopotrivă pentru regiune și pentru coeziunea Est-Vest și Vest-Vest; deși costurile vor fi mari.

Pe de o parte, de la cartierul general al NATO și până la cancelarii vitale pentru mersul alianței, mesajul răspicat transmis Moscovei a fost sec: NATO nu își schimbă politica ușilor deschise, nu pleacă din Est, nu agresează, dar nici nu se privează de defensivă. Iar prin anunțuri ulterioare, dar mai ales prin pași concreți în acest sens, NATO, secondat individual de marile capitale, a semnalat că se întărește în teren acolo unde simte că eforturile făcute până acum au fost insuficiente, cel puțin raportat la actualele provocări.

Așa se face că asistăm la mișcări de trupe NATO și americane în țări ca România. Eforturi diplomatice al căror rezultate trena de câțiva ani se văd încununate în doar câteva săptămâni, „grație” aventurării Rusiei pe un tărâm pe care crezuse că-l decriptase până la os.

Le luăm pe rând:

  • Paris. Franța trimite militari în România, anunțul fiind făcut aproape concomitent cu cel al SUA. Și tot Franța este cea care vrea să conducă grupul de luptă NATO care urmează a fi înființat în țara noastră. Anunțul deja a fost făcut inclusiv de către președintele român, Klaus Iohannis, care a adăugat și faptul că „ştim unde va fi poziţionat”.
  • Londra. Apoi, britanicii, deși ieșiți din UE, rămân perfect ancorați în ecuația de securitate europeană și în parteneriatul strategic, deja tradițional și extrem de vizibil în momentele-cheie, cu SUA. Londra a anunțat imediat, fără să se lase rugată, că trimite trupe în Europa de Est. Iar tonul categoric la adresa Moscovei, venit deopotrivă prin vocea miniștrilor Apărării și Externelor, ca și prin vocea premierului, e deja binecunoscut.
  • Berlin. Germania putea fi foarte ușor considerată veriga slabă într-o ecuație de securitate complicată de pretențiile exorbitante ale Rusie, coroborate cu amenințări militare și de tăiere a gazului. De altfel, Germania a și fost tratată astfel, cumva ab initio, chiar în actualul context – pornind de la aspecte istorice, natura relației comerciale Berlin-Moscova, refuzul de a trimite arme letale Ucrainei și culminând cu nuca tare, gazoductul Nord Stream 2. Și totuși, până acum, Germania a deviat substanțial de la traseul anticipat de unii prin prisma prejudecăților – unele poate întemeiate, altele mai degrabă exagerate. Discuțiile consistente cu Washingtonul, ca și prestația cancelarului Olaf Scholz, în timpul vizitei sale în Rusia, au contribuit substanțial la schimbarea de optică față de Germania și încrederea mai mare azi, decât acum câteva luni, în hotărârea Berlinului de a apăsa fel de tare ca aliații frâna care să descurajeze Moscova. De altfel, zilele trecute, Reuters a creionat probabil cel mai categoric și plastic dedesubturile abordării germane în acest episod, notând că, la Kremlin, Olaf Scholz nu doar că i-a făcut față lui Putin, ci a părut că-i și face plăcere o astfel de postură. Nu în ultimul rând, s-a petrecut ceva de neconceput până acum: stânga germană e în sfârșit preocupată de pata de pe blazon, numită Gerhard Schroder (fostul cancelar, de la SPD, e implicat și în Nord Stream 2, și în Gazprom). E drept, dacă nici acum nu s-ar fi sesizat măcar unii, atunci când? Chiar și așa, performanța e notabilă, pentru Germania.

Un lucru, însă, trebuie adăugat. Nu este de subestimat rolul jucat de noua administrație de la Washington în armonizarea relațiilor cruciale cu Franța și Germania. După înveninarea lor, prin „grația” fostului președinte Donald Trump, succesorul său de la Casa Albă, Joe Biden, pare să fi reușit un damage control și apoi o revitalizare, într-un timp relativ record.

Le luăm pe rând:

  • SUA-Franța. Dincolo de aspectele legate de contribuția financiară la securitatea continentului, una dintre dominantele de contencios în relația Washington-Paris sub fosta administrație americană, în timpul lui Joe Biden a apărut și disputa SUA-Franța, generată de proiectul AUKUS. Un moment delicat, care totuși pare să fi fost destul de bine depășit. Eforturi în acest sens au făcut, cu siguranță, ambele părți, dar administrația Biden a dat un semnal cuprinzător de deschidere încă din prima fază de manifestare a iritării franceze. Practic, Washingtonul a mers înainte cu proiectul, dar și practic, și simbolic și-a făcut o mea culpa aproape emoțională atunci când administrația Biden a admis că făcuse prea puțin pentru a menaja sensibilități ușor de anticipat. Foarte probabil, latura simbolică a efortului a fost dublată și de una pragmatică, în stare să atenueze amintirile neplăcute și să dea un suflu nou cooperării.
  • SUA-Germania. Administrația Biden a pornit de la bun început pe drumul recuperării relației cu Berlinul, conducând acest demers cu o grijă aproape fraternă față de linii roșii ale Germaniei greu de înghițit pentru mulți jucători de pe cele două maluri ale Atlanticului și mai ales pentru cei din Europa de Est, inclusiv Ucraina (cazul Nord Stream 2, de pildă). În același timp evoluția bilateralei americano-germane, după instalarea președintelui Biden, sugerează că Washingtonul a avut orientare pragmatică, în direcția privării oricărui compromis concret sau în materie de ton, făcut față de Germania, de a deveni un obstacol în calea sancționării eficiente a Rusiei, atunci când va fi cazul.

Dincolo de toate acestea, marile cancelarii europene, pentru care coeziunea UE este vitală din varii puncte de vedere – de la economice, la geopolitice și până la chestiuni ce țin de propria influență pe acest continent prea mic pentru atât de multe țări – au azi o motivație în plus de a fi categorice în relația cu Rusia. De ce? De pildă, pentru că… Ungaria.

Ungaria, o țară mică, cu joc dublu și o percepție de sine exagerată, raportat la potențialul său, despre care am scris recent, oferă o pildă fără drept de apel.

Astfel, interesul ar trebui să fie maxim, pentru cancelariile europene, în a lichefia puterea rusă nu doar în zona Ucraina, deci pe linia NATO, ci și în zona Europa Centrală și de Est, pe linia UE.

De ce?

Pentru că modelul rusesc de exercitare oligarhică a puterii a fost deja exportat, sub ochii prea îngăduitori ai europenilor, în Ungaria vecină. Vezi tot mai puține diferențe între Formula Putin și Formula Orban de acaparare a statului – de la instituții, la resurse. Prietenii din jurul președintelui respectiv premierului fac cărțile și la Moscova, și la Budapesta. Ocupă principalele poziții în stat, de la banca centrală, la justiție, parlament, servicii de informații, etc. Și-au arvunit companiile de stat, presa, au gâtuit societatea civilă, au parazitat dezbaterile din spațiul public, au inventat același tip inamici publici, au alterat legislația în materie de libertate de expresie, ori de cooperare cu segmente ale societății civile din afara țării. Nemaivorbind de faptul că Budapesta a devenit, cu timpul, un avanpost convenabil – financiar, ca și de spionaj – pentru Moscova. Așadar, problema ungară nu mai este doar o chestiune internă a societății ungare (aflată în prag de alegeri), ci se răsfrânge copios și asupra poziției țării în formate transnaționale fundamentale, precum UE, acum și precum NATO.

Iar faptul că, recent, CJUE și Parlamentul European au început să strângă cu ușa, la bani, Ungaria (și Polonia), în chestiunea statului de drept, reprezintă un semnal în plus că trezirea Occidentului cu privire la Rusia se produce nu doar pe verticală, ci și pe orizontală.

Sigur, rămâne de văzut cum va evolua această trezire, câtă anduranță are atunci când va fi testată în teren – în moduri dintre cele mai complicate, probabil și pe un termen destul de lung. Dar, pentru moment cel puțin, imaginea de ansamblu se potrivește tot mai puțin cu așteptările Rusiei și cu posibilitățile ei reale de a câștiga jucând la rupere, dar în cheia foarte riscantă a populistului „singur împotriva tuturor”.

La cum arată lucrurile, e tot mai tentant să tragi concluzia că, până la urmă, ceva se va întâmpla cu Rusia. E mai degrabă o chestiune de când decât de dacă. Iar aici, revenim la ceea ce am scris data trecută (link, la finalul acestui text). Anume, dacă te tot uiți pe hartă, nu ai cum să scapi din vedere anomalia: Rusia, un colos mai mare decât continentul pe care e cel mai bine înfipt, Europa, și cu o conducere autoritaristă neîntreruptă și cu o istorie integral agresivă va fi mereu o sursă de instabilitate, iar din când în când și de război. Prin urmare, șansa echilibrului rezidă mai degrabă în micșorarea colosului decât în orice altă soluție.

Iar Rusia, de fapt, are această problemă cumva latentă, dacă te uiți la structura sa politică, etnică, confesională, demografică (diversele regiuni autonome, cvasi-republicile, minorități etnice și religioase, probleme sociale cronice, etc.), dacă iei în calcul alienarea periferie-centru (de pildă, frustrările pe care le resimt, în realitate, locuitorii din Siberia față de Moscova și Sankt Petersburg). După cum bine știm, în anumite circumstanțe, ceea ce este latent se poate brusc activa.

Pe moment, Rusia este un stat hiper-polițienesc, ca atare multe dintre procesele și fenomenele care la un moment dat se vor fi dovedit relevante sunt ținute în frâu cu forța. De aceea, cred că dincolo de suprafață se înghesuie mult mai multe mișcări peristaltice decât putem măsura în ceața de acum, întreținută de un sistem atât de represiv. Probabil că Rusia poate fi ținută în șah exploatând isteț și cu bătaie lungă tocmai pârghia aceasta. În vremuri mai calme, a fost probabil de neconceput a folosi o asemenea pârghie, dar istoria ne învață că, în timpuri excepționale, succesul și dezastrul au avut adesea izvoare excepționale. În cazul de care vorbim, americanii și europenii ar putea găsi – la unii ceva mai greu, la alții mai ușor – companioni inclusiv în chinezi și japonezi, de pildă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s