Laurențiu Mihu | Impactul invaziei ruse în Ucraina, pe triunghiul România-Ungaria-Franța

În trecerea lui păguboasă prin istoria ultimilor 20 de ani a Europei și a lumii, Vladimir Putin a lăsat o dâră groasă și lungă de unsoare politică amestecată cu aluviuni economice, a cărei consistență a fost asigurată de funcționarea non-stop a malaxorului propagandei ruse. Iar lucrurile au mers ca unse atâta timp cât, în țările UE, dictatura moscovită a avut acces nestingherit la binefacerile generale ale democrației – libertate de exprimare, libertatea de a investi în ce și în cine vrei, lejeritatea infinit mai mare, în Europa decât în Rusia, cu care ți se pot mișca agenții de influență și agenții serviciilor secrete.

A fost o lungă lună de miere pentru noile apucături cominterniste ale Kremlinului putinist și, ca efect, s-a așternut, în aproape toate statele europene, o mâzgă pe care politicul și electoratul UE au început să alunece la vale.

Banii și propagandiștii Kremlinului au jucat un rol masiv în toate procesele nocive și fenomenele-tăvălug care au modelat spațiul UE, mai ales în ultimul deceniu: recrudescența extremismului; revitalizarea partidelor de extrema-dreaptă și extrema-stângă; o polarizare rusificată pe linia tradiție-progresism; agresivitate în politica față de refugiați; falii-hibrid pe linia Est-Vest, în particular pe zona Noua și Vechea Europă; Brexit.

Iar în perioada pandemiei, banii și propagandiștii Rusiei și-au lăsat jos undițele și au pescuit la năvod. Pe zona asta, două paradoxuri ilustrează cât de mult reușise propaganda rusă să penetreze mințile și sufletele, în țări din Europa.

  • Peste granițe, Rusia, țară producătoare a trei vaccinuri, a alimentat masiv anti-vaccinismul. Fantastică ruptură logică!
  • Și tot peste granițe, Rusia, o țară care, acasă, bagă în pușcărie orice protestatar (inclusiv copii) care ține în mână o floare, a alimentat radicalizarea, pe temeiuri „democratice”, a unor europeni față de restricțiile anti-Covid. Altfel spus, cu bani mulți și propagandă agresivă, un stat polițienesc se pusese în avangarda luptei pentru drepturile omului – pe front extern, că pe cel intern tocătoarea KGB macera orice mișcare locală „de nealiniere”.

Pe fondul unui blocaj cultural (Doamne, cum să acționezi „nedemocratic”, reducând la tăcere ONG-uri, site-uri și televiziuni putiniste?) și al unor precauții născute din temeri ușor mai meschine (de a nu pierde business-uri grase cu rușii – de la cele cu regimul Putin, la cele cu oligarhii și până la buzunarele turistul rus de rând), liderii europeni și societatea civilă din țările afectate au pierdut timp prețios cu inacțiunea. Covid-ul a început să mai trezească spiritul de auto-conservare, marile capitale și Comisia Europeană mobilizându-se într-un început de luptă cu fenomenul Fake News și propaganda rusă. Dar chiar și așa, startul a fost lent, iar efortul propriu-zis este, oricum, unul groaznic de complicat, de cronofag și de costisitor. Aruncând o privire restrospectivă, nu cred că vrem să ne imaginăm unde s-ar fi putut ajunge în 10 ani, în acest ritm.

Din zorii zilei de 24 februarie 2022, lucrurile au luat o întorsătură fericită. Doar că norocul nostru va rămâne pe vecie tributar ghinionului ucrainenilor. Propaganda și influența rusă au început să-și găsească sfârșitul sub dărâmăturile sub care mor, în fiecare zi, atâția oameni nevinovați, în Ucraina vecină României. Războiul lui Putin a dus, în doar câteva zile, la un nivel aproape de optim al agresivității răspunsului european în problema propagandei ruse. Televiziuni-fanion, croite pentru publicul extern, site-uri și ferme de troli, canale de Youtube și conturi, pagini, grupuri de Facebook, Twitter, Instagram s-au văzut reduse peste noapte la tăcere. Vânătoarea continuă, pe axa dezmembrării infrastructurii financiare care hrănit toată această mașinărie infernală a lui Putin. La cât de diabolică ajunsese, bag mâna-n foc că Goebbels s-ar mai naște o dată doar ca să se sinucidă și a doua oară, de data asta ca gest de frondă față de distrugerea unei asemenea bijuterii.

Desigur, nimeni dintre cei vizați nu și-a încheiat încă socotelile cu Rusia, cel puțin pe tema asta; nici Europa și nici America (alt actor lovit în plex de propaganda putinistă și de războiul hibrid, pe linia manipulării, pe care Kremlinul i-l declarase de ani buni). Și, desigur, până când lumea liberă nu defilează cu hoitul politic ori fizic al lui Putin și până când războiul din Ucraina nu se va fi încheiat, rămâne să fim precauți cu celebrarea tipăririi primei file din certificatul de deces al propagandei ruse, al influenței toxice a Kremlinului în lume, a mizeriei morale pe care a deșertat-o în atâtea spații civilizate.

Chiar și așa, nu mai e prematur ori lipsit de adecvare să ne întrebăm care vor fi și cât de rapid se vor vedea efectele fazei întâi de desfigurare a manipulării ruse.

Din perspectivă românească, poate că punctul focal ar trebui, cel puțin în etapa aceasta, să se răsfrângă asupra unui triunghi: România-Ungaria-Franța.

  • De ce România? Pentru că trăim în ea. Pentru că propaganda rusă a existat și, pe valul Covid, a ridicat un prim tzunami – AUR.
  • De ce Ungaria? Pentru că suntem vecini. Pentru că regimul de la Budapesta nu e doar un vasal al celui de la Moscova (și de la Beijing), ci și copia la scară mai mică a filosofiei de putere putiniste. Și pentru că acest tip de actualitate, care caracterizează leadership-ul ungar, e totodată o capsulă în care-și așteaptă readucerea la viață corpul criogenizat al revizionismului maghiar.
  • De ce Franța? Pentru că este actorul care își proiectează sinele drept cel mai influent actor non-american din NATO. Pentru că Franța a fost, în vremuri critice, un partener esențial al României. Pentru că chiar acum, într-un moment critic, Franța este, deloc întâmplător, țara-solist din NATO care își asumă conducerea istoricului grup de luptă NATO care ia ființă în România (un progres uriaș pentru noi, catalizat de războiul Rusiei în Ucraina). Pentru că Franța este totodată un jucător care are cu SUA o relație ce necesită constant calibrări de mare finețe (SUA sunt partenerul strategic cel mare al României, global; Franța e partenerul strategic cel mare al României, european). În fine, pentru că Franța are o zonă a spectrului său politic intern bine stipendiată ori influențată de Rusia – extrema dreaptă și extrema stângă. Azi, această extremă-dreaptă franceză este reprezentată, chiar în prezidențialele de peste o lună și un pic, de la Paris, prin: 1. Marine Le Pen (a mâncat bani din mâna lui Putin – de pildă un credit de 9 milioane de euro, primit de partidul său chiar în anul anexării Crimeei); 2. Eric Zemmour, un personaj care îl admiră de ani buni pe Vladimir Putin pentru că vrea să facă din nou Rusia un mare imperiu, dintr-un imperiu decăzut. Acum câțiva ani, acest Eric Zemmour dezvăluia publicului francez visul care-i face nopțile umede: să apară și la Paris un Putin francez. Apoi, azi, în Franța, extrema stângă înseamnă Jean-Luc Melenchon, o matrioșkă politică comunistă a cărei meserie este să candideze la fiecare scrutin prezidențial. Înainte de invazie, l-a sprijinit ca un dulău pe Putin, inclusiv în zilele în care era clară iminența războiului. După invazie, a construit o filosofie a justificărilor care reușește să-i asigure nescufundarea, iar pe deasupra organizează mitinguri pentru pace. În contextul electoral actual francez de azi, Marine Le Pen, Eric Zemmour și Jean-Luc Melenchon formează „plutonul mic” al candidaților la primul tur, pluton-mic al cărui conducător detașat este președintele în exercițiu, Emmanuel Macron, dar ăștia trei ocupă următoarele trei locuri. În fine, pentru că extremiștii francezi de dreapta obișnuiau să meargă la Budapesta ca la Mecca, pentru binecuvântarea directă a lui Viktor Orban și indirectă a lui Vladimir Putin.

Prin urmare, ce va aduce invazia lui Putin din Ucraina, pentru București, Budapesta și Paris, din perspectiva influenței subterane exercitate de Moscova în cele trei capitale și a manifestării ei la suprafață?

Pentru moment, evit predicții categorice, căci variabilele sunt destul de multe, iar combinarea lor sporește șansele diverselor probabilități. Totuși, se întrevăd deja câteva tendințe.

La București, pe fondul sălbăticiei de care dau dovadă hoardele militare ale Kremlinului, dar și pe fondul disipării aurei de invincibilitate a lui Putin, a KGB-iștilor săi și a generalilor noii Armate Roșii, narațiunea rusească pierde portanță. Iar AUR, suprema încarnare a penetrării Moscovei în țara noastră, pierde procente. Zilele trecute au marcat un moment istoric, din acest punct de vedere: prima inversare de trend, ca și o castrare cu aproape 4 puncte procentuale. Pe fundal, se amplifică disensiunile la vârful partidului și, după cum am scris recent, în bula asta de săpun, care este AUR, se poate și înfige un ac mai gros.

În fine, cu război la graniță și sub imperiul imaginilor groaznice lăsate în urmă de avansul trupelor ruse pe teritoriul ucrainean, românii sunt tot mai permeabili la suferința ucrainenilor și tot mai impermeabili la mesajele rușilor. Nu e exclus ca tendința aceasta să se amplifice în perioada care urmează, pe fondul strategiei tot mai accentuate a lui Putin, născută din disperare, de a transforma în cenușă tot ce stă în picioare în Ucraina – om și clădire. Nu în ultimul rând, un aport semnificativ în acest sens și-l poate aduce vocea tot mai mută a propagandei ruse și activitatea tot mai îngrădită a propagandiștilor săi, pe fondul luării primelor măsuri concrete de combatere de către autoritățile de la București.

La Budapesta, încă nu sunt prea multe motive de a deschide șampania. Partidul lui Viktor Orban nu scade cu viteza cu care ar meritat-o, într-un asemenea context, nici opoziția nu face salturi pe măsura oportunității. Ungurii de rând sunt oarecum încremeniți în proiect, iar asta este o culpă pentru care să îi arăți cu degetul, dar și un efect al expunerii îndelungate la o propagandă de stat agresivă, dar coroborată cu exerciții machiavelice ale regimului de cumpărare a bunăvoinței celor mai mulți. În peste un deceniu, Viktor Orban a reușit să mutileze caractere și să modeleze o etică perversă, la firul ierbii. Cu presa violată și robinetul de bani în doar două mâini, ungurii nu vor scăpa de păduchi decât dacă se rad în cap. O perspectivă pe care, în general, ești tentat să o tot amâni agățându-te de promisiunea unui nou și nou tratament non-invaziv minune. Pe scurt, deși alegerile din Ungaria și șansa acestei țări, a României și a întregii UE, de a scăpa de putinismul de tip Orban, sunt la mai puțin de o lună distanță, e încă greu de pariat dacă intrarea în comă a propagandei ruse trimite la morgă și epoca Viktor Orban. Poate că dacă alegerile ar fi avut loc un pic mai târziu, puteam îndrăzni deja să facem pronosticuri optimiste. Dar, chiar și dacă va supraviețui, Orban nu va mai juca ceardaș în aceeași lume pe care o cunoscuse înainte de invazia rusă în Ucraina. Presa de opoziție de la Budapesta, așa firavă cum e, a remarcat o tendință, chiar zilele astea: nărăvașă cum e, Polonia începe să dea relația cu Ungaria pe cea cu România. Un alt efect al colosalului moment geopolitic creat de Putin prin invadarea Ucrainei.

La Paris, deși există uscăturile de extremă (dreaptă și stângă), potențialul lor de a ține sus flamura „normalității” era modest deja înainte de invazie. În Franța, „normalitatea” la care mă refer ține de faptul că aici schimbarea președintelui se petrece deja după primul mandat. Cel puțin acesta a fost cazul de la Chirac încoace. După toate estimările, pre și post-invazia rusă, Macron va ridica această barieră și va fi reales.

Dar la fel de importantă e starea de spirit din societate. Francezii sunt dornici, în majoritate ridicată, ca statul lor să trimită arme în Ucraina. Arme care vor sfârși prin a omorî militari ruși. Francezii (80%), deși într-o proporție ceva mai mică decât germanii sau italienii, sunt de acord ca refugiații ucraineni să fie repartizați în țările membre UE, inclusiv în Franța. Și tot francezii au o părere bună despre Putin într-o măsură groaznic de mică pentru acesta (în zona lui 21%). Invazia i-a făcut să-l sprijine și mai mult pe președintele în exercițiu, al cărui scor a crescut în ultimele săptămâni dincolo de 30%, Emmanuel Macron fiind, în contextul electoral de la Paris, principalul beneficiar, în sondaje, al șocului indus de Putin în Europa. Același Macron care trimite arme și combustibil armatei Ucrainei, ajută refugiații ucraineni, a trimis militari francezi ca să întărească frontul din Est și își asumă conducerea grupului de luptă NATO din România. Scorul său în creștere, în sondaje, este nu doar o recompensă pentru reușite politice și economice pe plan intern, ci și un salut al francezilor pentru pași concreți în domolirea Rusiei. Putem deduce asta și din faptul că 90% dintre francezi, conform unor sondaje recente, consideră că războiul din Ucraina zdrobește orice alt subiect al actualității – intern sau extern.

Ce avem, așadar, mai sus? Nu tot tabloul, dar o parte însemnată a acestuia. Avem imaginea unei invazii ruse în Ucraina care nivelează două decenii de investiții abjecte și pauperizante, pentru poporul rus, făcute de regimul Putin în armată și propagandă. Avem totodată schița certificatului de deces al unui regim Putin care se va duce, dar nu înainte de a face praf cât mai mult din Ucraina, iar în final și din Rusia natală. În fine, avem motive de optimism, dar acest optimism va fi stropit cu mult sânge și multă durere remanentă.

Nici Ucraina, nici Rusia, nici Europa nu-și vor reveni ușor și fără sincope după această traumă. Dar probabil că, judecând după specificul regimului de la Moscova, o tranziție mai ușoară de la ceva rău la ceva ce încă nu știm cum va arăta nici n-ar fi fost posibilă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s