Fiona Hill își amintește clar prima dată când a pășit în Biroul Oval pentru a discuta cu președintele subiectul spinos al Ucrainei. Era februarie 2008, ultimul an al administrației lui George W. Bush. Hill, și avea pe atunci funcția de ofițer național de informații pentru Rusia și Eurasia în Consiliul Național de Informații. Fusese convocată pentru o ședință de strategie privind viitorul summit NATO din București. Printre chestiunile aflate în discuție s-a numărat și posibilitatea ca Ucraina și un alt stat fost sovietic, Georgia, să înceapă procesul de obținere pentru aderare în NATO, scrie The New York Times.

<< În Biroul Oval, își amintește Hill, descriind o scenă care nu a fost raportată anterior, ea le-a spus lui Bush și vicepreședintelui Dick Cheney că oferirea unei căi de aderare Ucrainei și Georgiei ar putea reprezenta un lucru problematic. În timp ce apetitul lui Bush pentru promovarea răspândirii democrației nu a fost atenuat de războiul din Irak, președintele Rusiei, Vladimir Putin a privit NATO cu suspiciune și s-a opus vehement ca țările vecine să i se alăture. El ar fi considerat-o drept o provocare, motiv pentru care aliații cheie ai Statelor Unite ale NATO s-au opus ideii. Cheney s-a arătat indignat de evaluarea lui Hill. „Așadar, îmi spui că ești împotriva libertății și democrației”, a relatat ea că i-ar fi spus. Potrivit lui Hill, el și-a adunat brusc materialele și a ieșit din Biroul Oval.

„Doar te duce cu zăhărelul”, își amintește că i-a spus Bush. „Continuă cu ceea ce spuneai.” Dar președintele părea încrezător că îi poate convinge pe ceilalți lideri NATO, spunând: „Îmi place când diplomația este dură”. Ignorând sfaturile lui Hill și ale comunității de informații americane, Bush a anunțat la București că „NATO ar trebui să primească Georgia și Ucraina în Planul de Acțiune pentru Aderare”. Predicția lui Hill s-a adeverit: alți câțiva lideri de la summit s-au opus recomandării lui Bush. În cele din urmă, NATO a emis o declarație de compromis care s-ar fi dovedit nesatisfăcătoare pentru aproape toată lumea, afirmând că cele două țări „vor deveni membre” fără a specifica cum și când vor face acest lucru – și încă sfidând dorințele lui Putin (încă nu au devenit membri.)

„A fost cea era mai rea dintre toate lumile posibile”, mi-a spus Hill cu accentul ei auster, englezesc, în timp ce își amintea episodul în timpul prânzului pe care l-am avut în martie. Fiind unul dintre cei mai de seamă experți în analiza lui Putin și actualul consilier neoficial al administrației Biden privind războiul Rusia-Ucraina, Hill, în vârstă de 56 de ani, s-a specializat deja în a lansa avertismente despre liderul rus, care au rămas neascultate de președinții americani. După cum se temea ea, momeala atârnată de Bush celor două țări – fiecare dintre ele și-a câștigat independența prin dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991 și apoi a îmbrățișat ambiții democratice – nu i-a plăcut lui Putin. La patru luni după summitul NATO din 2008, trupele ruse au trecut granița și au lansat un atac asupra regiunii Osetia de Sud din Georgia. Deși războiul a durat doar cinci zile, o prezență militară rusă avea să rămână prezentă pe aproape 20% din teritoriul Georgiei. Și după respingerea slabă a Occidentului față de agresiunea sale, Putin și-a pus ochii apoi asupra Ucrainei – o națiune suverană despre care Putin i-a spus lui Bush, la summitul din București, că „nu este o țară”.

Hill avea să rămână în același rol în administrația Obama timp de aproape un an. Modul lui Obama de a trata cu Putin nu i-a părut-o întotdeauna judicios. Când Chuck Todd de la NBC l-a întrebat pe Obama la o conferință de presă în 2013 despre relația sa de lucru cu Putin, Obama a răspuns: „Are genul ăla de cocoșeală, arată ca un copil plictisit din fundul clasei”. Hill mi-a spus că a „tresărit” când i-a auzit remarca și când Obama a răspuns la invazia și anexarea de către Putin a regiunii ucrainene Crimeea, un an mai târziu, referindu-se la Rusia drept „o putere regională care îi amenință pe unii dintre vecinii săi imediati, nu din putere, ci din slăbiciune”, ea a tresărit din nou. „Am spus deschis: «Nu-l lezați pe tip – are pielea subțire și se simte ușor jignit»”, a spus Hill despre sfatul dat lui Obama cu privire la Putin. „Fie nu a înțeles omul, fie mi-a ignorat în mod voit sfatul”.

Hill împărtășea aceste relatări într-un restaurant indian din Colorado, unde alesese unele dintre cele mai puțin picante feluri din meniu, amintindu-mi: „Sunt încă englezoaică”, deși este cetățean american naturalizat. Restaurantul se afla la câteva străzi de campusul Universității din Denver, unde Hill tocmai ținuse o prelegere despre Rusia și Ucraina, una din mai multele pe care avea să le susțină în acea săptămână.

Descrierile ei despre președintele Rusiei făcute audienței din acea dimineață – „trăind în propria sa bulă”; „un maniac”; „tipul de persoană care trage în mesager” – au fost atât pătrunzătoare, cât și aminteau în mod înspământător de un alt lider dominator pe care a ajuns să-l cunoască în timp ce era director senior pentru afaceri ruse și europene ale Consiliului Național de Securitate din aprilie 2017 până în iulie 2019. Deși era firesc ca un putinolog de renumele Fionei Hill să fi fost foarte căutat după invadarea Ucrainei din februarie, m-a surprins că mandatul ei în administrația Trump nu a mai apărut aproape niciodată în aceste discuții.

Evenimentele din Colorado au făcut parte dintr-un turneu de carte care fusese programat cu mult înainte de atacul rusesc. Memoriile ei, „There Is Nothing for You Here: Finding Opportunity in the 21^st Century”, urmăresc ascensiunea fiicei unui miner din clasa muncitoare din Anglia la Casa Albă. Însă acoperă o perioadă care poate fi înțeleasă ca un preludiu al conflictului actual – Hill a fost prezentă în faza inițială a schemei lui Trump de a pune presiune pe președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, care a fost ales în 2019, prin reținerea ajutorului militar în schimbul favorurilor politice. Oferă, de asemenea, o privire din interior asupra unui director executiv haotic, imprudent și uneori antidemocratic. (Ca răspuns la întrebările pentru acest articol, Trump a spus despre Hill: „Habar n-are ce vorbește. Dacă nu ar avea acel accent, nu ar fi nimic de capul ei”.)

Evaluarea ei despre fostul președinte are o nouă rezonanță în momentul actual: „În cursul președinției sale, într-adevăr, Trump a ajuns să semene mai mult cu Putin în practica și predilecția politică decât a semănat cu oricare dintre recenții săi predecesori prezidențiali americani”.

Privind înapoi la anii Trump, Hill ajuns a să recunoască treptat semnificația neliniștitoare a incidentelor și episoadelor disparate abia cu mintea cea din urmă. În timpul prânzului nostru, am discutat cum a fost pentru ea și pentru alții să fi lucrat pentru Trump după ce au făcut același lucru pentru George W. Bush și Barack Obama. Întâlnirea ei de la Casa Albă cu Bush în 2008, mi-a spus Hill, a oferit un contrast puternic cu briefing-urile la care a participat în timpul tumultoșilor ei doi ani de serviciu în administrația Trump. Spre deosebire de Trump, președintele Bush îi citise materialele de informare. Întrebările lui erau respectuoase. Ea i-a oferit o părere nepopulară și nu a fost pedepsită sau desconsiderată pentru acest lucru. Nici măcar comportamentul dispeptic al vicepreședintelui din acea zi nu a deranjat-o, mi-a spus ea. „A pus accentul pe puterea facțiunii executive”, a spus ea. „Nu pe puterea necontrolată a unui singur șef. Și nu a fost niciodată pentru a răsturna Constituția.”

Despre experiența ei în încercarea de a ghida politica în cei doi ani petrecuți la Casa Albă a lui Trump, Hill a spus: „A fost extraordinar de dificil. Cu siguranță, acesta a fost cazul celor dintre noi care slujeau în administrație cu speranța de a împinge împotriva rușilor, pentru a ne asigura că intervenția lor în 2016 nu se va mai repeta. Și pe parcurs, unii oameni și-au cam pierdut simțul de sine.” Cu un zâmbet fulgerător, ea a spus: „Obișnuiam să avem gluma asta în biroul nostru de la N.S.C. Când eram copil, eram un mare fan al lui Tolkien și al «Stăpânului Inelelor».” Așa că, în administrația Trump, am vorbit despre inel și despre teama de a deveni Gollum” – personajul deformat de atașamentul său față de comoară puternică — „obsedat de «prețioasa mea», entuziasmul și puterea de a fi la Casa Albă. Și am văzut o mulțime de oameni alunecând în asta.” Când am întrebat-o pe Hill pe cine i-a văzut drept Gollum de la Casa Albă a lui Trump, ea a răspuns clar: „Cei care nu au depus mărturie în audierea pentru punerea lui sub acuzare. Destul de mulți oameni, cu alte cuvinte.”

Fiona Hill a apărut ca expertă a guvernului SUA în Rusia, în preajma unei generații în care subiectele Rusia și ai Europa de Est aproape dispăruseră din conștiința colectivă a Americii. Crescută în nord-estul Angliei, aflată în depresie economică, Hill, fiind o adolescentă inteligentă, a fost sfătuită de tatăl ei, care era atunci portar de spital: „Nu există nimic pentru tine aici”. Așa că s-a mutat în Statele Unite, în 1989, după un an de studiu la Moscova. Hill a obținut un doctorat în istorie de la Harvard și mai târziu un loc de muncă la Brookings Institution. În 2006, a devenit ofițer național de informații pentru Rusia și Eurasia. În acel moment, administrația Bush era concentrată puternic pe adversarii post-Războiu Rece și post-11 septembrie, atât reali, cât și imaginari, în Afganistan și Irak.

Între timp, ambițiile lui Vladimir Putin s-au manifestat în mod constant. La 19 martie 2016, la doi ani după anexarea Crimeei de către Putin, un hacker care lucra cu serviciul militar de informații al Rusiei, G.R.U., a trimis un e-mail președintelui de campanie al lui Hillary Clinton, John D. Podesta, de la adresa no-reply@accounts.googlemail.com. E-mailul, care susținea că un ucrainean a compromis parola lui Podesta, s-a dovedit a fi un act de spearphishing de succes. Acesta a permis Rusiei să obțină și să elibereze, prin WikiLeaks, 50.000 de e-mailuri ale lui Podesta, toate pentru a promova dorința Rusiei ca Clinton să devină, dacă nu un candidat la președinție învins, atunci cel puțin unul afectat. Relația dintre campania Trump, apoi administrația Trump și Rusia aveau să aibă implicații nu doar pentru Statele Unite, ci, în cele din urmă, și pentru Ucraina. Litania intersecțiilor Trump-Rusia rămâne remarcabilă: activitățile de afaceri ale cetățeanului Trump la Moscova, care au continuat pe toată durata candidaturii sale. Afinitatea de durată a candidatului Trump pentru Putin. Incidentul în care directorul pentru securitate națională al campaniei Trump, J.D. Gordon, a diluat limbajul din platforma Partidului Republican din 2016, angajându-se să ofere Ucrainei „arme letale de apărare” pentru a combate interferența Rusiei – și a făcut acest lucru în aceeași săptămână în care Gordon a luat masa cu ambasadorul Rusiei la Statele Unite, Serghei Kisliak, la un eveniment. Consilierul politic de multă vreme al lui Trump, Roger Stone, a contactat WikiLeaks printr-un intermediar și a solicitat „e-mailurile în așteptare”, o aparentă referire la e-mailurile campaniei Clinton piratate de Rusia, pe care site-ul începuse să le posteze. Trump a intervenit: „Rusia, dacă asculți, sper că vei putea găsi cele 30.000 de e-mailuri care lipsesc.” Întâlnirea din insulele Seychelles dintre Erik Prince (fondatorul contractantului militar Blackwater și un susținător al campaniei Trump a cărui soră, Betsy DeVos, avea să devină secretara de educație a lui Trump) și șeful fondului suveran al Rusiei într-un efort de a facilita un dialog de negociere dintre cele două țări înainte de inaugurarea lui Trump. Minciunile repetate ale fostului șef de campanie al lui Trump, Paul Manafort, la adresa anchetatorilor federali cu privire la propriile sale relații secrete cu consultantul politic rus și agentul de informații, Konstantin V. Kilimnik, cu care a împărtășit sondajul de campanie al lui Trump. Întâlnirea de două ore a lui Trump cu Putin, la Helsinki, în vara anului 2018, nesupravegheată de cineva din personal. Declarația publică a lui Trump, la o conferință de presă comună de la Helsinki, că era mai înclinat să-l creadă pe Putin decât echipa de informații a SUA atunci când a fost vorba de ingerința Rusiei în alegerile din 2016. Diseminarea de către Trump și aliații săi, în 2019, a propagandei rusești conform căreia Ucraina s-ar fi amestecat în alegerile din 2016, în sprijinul campaniei lui Clinton. Iertarea oferită de Trump pentru Manafort și Stone, în decembrie 2020. Și cel mai recent, pe 29 martie, Trump a spus încă o dată că Putin „ar trebui să elibereze” informații compromițătoare asupra unui oponent politic – de data aceasta președintele Biden, care, a afirmat Trump fără dovezi, a primit, împreună cu cu fiul său, Hunter Biden, 3,5 milioane de dolari de la soția fostului primar al Moscovei.

Hill nu se așteptase să fie pe lista Casei Albe din mai multe motive. Ea a participat chiar și la Marșul Femeilor din Washington a doua zi după inaugurarea lui Trump. Dar apoi, a doua zi, a fost chemată pentru un interviu cu Keith Kellogg, la vremea respectivă șef de personal la N.S.C. Hill lucrase anterior cu noul consilier pentru securitate națională al lui Trump, Michael Flynn, și de mai multe ori fusese la emisiunea online de politică externă Fox News găzduită de K.T. McFarland, care devenise consilier adjunct pentru securitate națională. Așteptarea era ca ea să devină o contrapondere internă a influenței lui Putin. Ea s-a alăturat curând administrației cu un mandat de doi ani.

La doar patru luni de la începutul președinției sale, Trump i-a primit în Biroul Oval pe doi dintre cei mai importanți subalterni ai lui Putin – ambasadorul Serghei Kisliak și ministrul de externe, Serghei Lavrov. Întâlnirea lor a devenit publică doar pentru că un fotograf de la agenția de presă rusă Tass a dat publicității o imagine cu cei trei bărbați râzând împreună.

În calitate de director senior N.S.C. pentru afaceri europene și ruse, Hill ar fi trebuit să fi fost prezentă la întâlnirea din Biroul Oval cu Lavrov și Kisliak. Dar acest plan a fost zădărnicit după ce întâlnirea ei anterioară cu Trump decursese prost: președintele o confundase cu o secretară și s-a supărat că nu a acceptat imediat să reintroducă un comunicat de presă pentru el. Imediat după ce rușii au părăsit Biroul Oval, Hill a aflat că Trump li s-a lăudat că l-a concediat pe James Comey, directorul F.B.I., spunând că a eliminat o sursă de „presiune mare” – și că a continuat să facă acest lucru în următoare întâlnire, cu Henry Kissinger, deși fostul secretar de stat sub Richard Nixon și Gerald Ford venise la Casa Albă pentru a discuta despre Rusia.

Hill nu a dezvoltat niciodată relația cu Trump pentru care McFarland, Kellogg și H.R. McMaster (care l-a înlocuit pe Flynn), superiorii ei direcți, probabil au sperat. În schimb, Trump părea mai impresionat de fostul director executiv al Exxon Mobil, Rex Tillerson, primul său secretar de stat. „A încheiat afaceri de miliarde de dolari cu Putin”, spune Hill că ar fi exclamat Trump într-o ședință.

Ignoranța lui Trump cu privire la afacerile mondiale ar fi reprezentat o vulnerabilitate în orice circumstanță. Dar l-a plasat într-un dezavantaj pronunțat atunci când a fost vorba de a avea de-a face cu acei oameni puternici pentru care a simțit o afinitate firească, precum președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan. Odată, în timp ce Trump discuta despre Siria cu Erdogan, Hill și-a amintit: „Erdogan trece de la a vorbi despre istoria Imperiului Otoman la când era el primar al Istanbulului. Și se vede că nu ascultă și nu are idee despre ce vorbește Erdogan.” Cu altă ocazie, mi-a spus ea, Trump i-a glumit cu veselie lui Erdogan că baza cunoștințelor majorității americanilor despre Turcia era „Midnight Express”, un film din 1978 care are loc în principal într-o închisoare turcească. „Imagine proastă – trebuie să faceți alt film”, și-a amintit Hill că i-a spus lui Trump președintelui Turciei în timp ce ea se gândea în sinea ei: Doamne, chiar așa?

Când i-am menționat lui Hill că foștii consilieri ai Casei Albe mi-au spus despre preferința vădită lui Trump pentru materialele vizuale față de text, ea a exclamat: „Asta e perfect. Au fost câteva momente de rușine totală în care vedea câte o poveste de revistă despre unul dintre liderii săi preferați, fie Erdogan sau Macron. Vedea câte o poză cu ei și voia să le fie trimisă prin ambasade. Și când citeam articolele, nu erau măgulitoare. Erau destul de critice. Evident, nu puteam trimite asta! Dar apoi vroia să știe dacă au primit poza și articolul, pe care le semna: „Emmanuel, arăți minunat. Arăți atât de puternic.”

Hill a considerat că este îndoielnic că un bărbat atât de interesat de sine și lipsit de disciplină s-ar fi putut înțelege cu Rusia pentru a câștiga victoria electorală în 2016, o îngrijorare care a condus la investigații atât de către Comitetul de Informații al Senatului, cât și de Robert Mueller, consilierul special. De altfel, mi-a spus ea, l-a întâlnit de câteva ori la Moscova pe consilierul pentru politică externă a campaniei Trump, Carter Page. „Am fost neîncrezătoare cu privire la modul în care cineva ar putea crede că ar putea fi un spion. Mi s-a părut deasupra capacităților lui.” Același lucru era valabil și pentru George Papadopoulos, un alt consilier pentru politică externă. „Fiecare campanie are o mulțime de oameni habarniști”, a spus ea.

Totuși, ea a ajuns să vadă în Trump un fel de autoritarism aspirațional în care Putin, Erdogan, Orban și alți autocrați erau modele admirate. Își dădea seama că el considera guvernul SUA drept afacerea sa de familie. Vizând modul în care grupul lui Trump a acționat în prezența lui, Hill s-a hotărât pe cuvântul „thrall”, evocând atât o atracție mistică, dar și o servitute. Discursurile lui Trump au subliniat în mod obișnuit o stare de spirit în loc de o gândire anume, efectul fiind puternic. Nu a scăpat atenției lui Hill că principalul redactor de discursuri al lui Trump – într-adevăr, paznicul a ceea ce își făcea loc în discursurile președintelui – a fost Stephen Miller, care părea să fie întotdeauna aproape de Trump și a cărui influență asupra politicii administrației a fost „imensă”, spune ea. Hill mi-a amintit de o perioadă, în 2019, când Trump vizita Londra și s-a trezit călătorind prin oraș într-o mașină cu Miller. „Vorbea despre toate luptele cu cuțitele pe care le provocau imigranții în aceste zone”, a spus ea. „Și i-am spus: „Aceste străzi erau mult mai accidentate când eram copil și erau conduse de bande de albi. Imigranții chiar au calmat lucrurile.” (Miller a refuzat să comenteze discuția.)

De mai multe ori, în timpul conversațiilor noastre, Hill a făcut referiri la echipa de filmare a fraților Coen. În special, ea părea să relaționeze cu personajul interpretat de Frances McDormand în filmul „Fargo”: un șef de poliție de neclintit în mod obișnuit, introdus într-o narațiune a faptelor bizare pentru care nimic din lunga ei experiență nu o pregătise. Hill a fost consternată, dar nu surprinsă, mi-a spus ea, atunci când președintele Trump a vorbit despre un rival democrat, senatorul Elizabeth Warren, cu un lider străin, cancelarul german Angela Merkel – referindu-se la Warren drept „senatorul Pocahontas”, în timp ce Merkel rămase cu gura căscată de uimire. Sau când, după ce a aflat de la prim-ministrul Norvegiei, Erna Solberg, că țara ei se bazează pe hidroenergie, Trump a profitat de ocazie pentru a-și împărtăși discuția standard despre răul turbinelor eoliene.

Dar ea a fost alarmată, mi-a spus Hill, de monologuri antidemocratice ale lui Trump. „Le-a spus în mod constant liderilor mondiali că merită refacerea primilor săi doi ani”, și-a amintit ea. „Spunea că primii doi ani i-au fost luați din cauza „farsei cu Rusia”. Și spunea că ar fi vrut mai mult de două mandate.”

„A spus-o ca pe o glumă,” i-am sugerat.

„Numai că își dorea clar,” a insistat Hill. Ea l-a menționat pe David Cornstein, un bijutier de meserie și prieten de multă vreme al lui Trump, pe care președintele l-a numit ambasador în Ungaria. „Ambasadorul Cornstein a vorbit deschis despre faptul că Trump își dorea același aranjament ca Viktor Orban” – referindu-se la premierul autocrat ungar, care deține funcția din 2010 – „în care ar putea să depășească limitele și să rămână la putere fără să fie supus vreunui checks & balances.” (Cornstein nu a putut fi contactat pentru comentarii.)

În primul an de mandat al lui Trump, el a evitat inițial să se întâlnească cu președintele Ucrainei, Petro Poroșenko. Obama l-a primit pe Poroșenko în Biroul Oval în iunie 2014, iar Statele Unite au oferit Ucrainei sprijin financiar și diplomatic, fără a furniza rachete antitanc Javelin solicitate, în parte din temerile că elemente ruse din cadrul comunității de informații a Ucrainei ar avea acces la tehnologie, conform unui interviu NBC News din 2019 cu fostul director C.I.A. John Brennan. Acum, odată cu refuzul lui Trump de a se întâlni cu Poroșenko, i-a revenit vicepreședintelui Mike Pence sarcina de a-l primi pe liderul ucrainean la Casa Albă, pe 20 iunie 2017. După întâlnirea lor, Poroșenko a zăbovit într-o sală de conferințe din Aripa de Vest, așteptând să vadă dacă Trump îi va acorda câteva minute.

În cele din urmă, președintele a făcut-o. Cei doi bărbați și-au dat mâna și au schimbat  politețuri în fața corpului de presă de la Casa Albă. Odată ce reporterii au fost trimiși afară, Trump i-a spus categoric lui Poroșenko că Ucraina este o țară coruptă. Trump știa asta, a spus el, pentru că un prieten ucrainean de la Mar-a-Lago i-a spus acest lucru.

Poroșenko a spus că administrația sa abordează corupția. Trump a împărtășit o altă observație. El a spus, făcând ecou unui punct de discuție al lui Putin, că Crimeea, anexată cu trei ani mai devreme prin actul de agresiune al lui Putin, este pe bună dreptate a Rusiei – pentru că, la urma urmei, oamenii de acolo vorbeau rusă.

Poroșenko a protestat, spunând că și el vorbea rusă. Cum de altfel vorbea unul dintre martorii acestei conversații: Marie Yovanovitch, pe atunci ambasadorul SUA în Ucraina, care s-a născut în Canada, dobândind ulterior cetățenia americană și care a reaimintit de acest episod în recentele ei memorii, „Lessons From the Edge.” Reamintindu-și cuvintele lui Trump, Yovanovitch a râs șocată și a spus: „Adică, în America, vorbim engleză, dar asta nu ne face britanici!”

Întâlnirea cu Poroșenko ar fi prevestit alte interacțiuni neliniștitoare cu Ucraina în timpul erei Trump. „S-a tot spus că, în timp ce politica oficială a SUA față de Ucraina a fost destul de bună, lui personal nu i-a plăcut acea politică”, mi-a spus Yovanovitch. „Deci a existat întotdeauna sentimentul de tipul: ce se va întâmpla în continuare?”

Ceea ce s-a întâmplat în continuare a fost că Trump a început să trateze Ucraina ca pe un inamic politic. Înfuriat cu privire la evaluarea comunității de informații conform căreia Rusia ar fi intervenit în alegerile din 2016 în speranța de a-i răni adversarul sau de a-i ajuta campania, el a fost receptiv la sugestia unei contranarațiuni atrăgătoare. „La începutul lui 2018, a început să audă și să repete afirmația că Ucraina și nu Rusia intervenise în alegeri și că au făcut acest lucru pentru a încerca să o ajute pe Clinton”, mi-a declarat Tom Bossert, fostul consilier pentru securitatea internă al lui Trump. „Știam că a auzit asta, printre alții, de la Rudi Giuliani. De fiecare dată când a fost ridicată această teorie inexactă, am contestat-o ​​și i-am reamintit președintelui că nu este adevărată, inclusiv o dată când am spus asta în fața domnului Giuliani.”

Până în 2019, un număr de asistenți odinioară obscuri din politica externă a lui Trump – printre ei, Fiona Hill; succesorul ei, Timothy Morrison; Yovanovitch; adjunctul lui Yovanovitch, George P. Kent; consilierul ei politic, David Holmes; succesorul ei, William B. Taylor Jr.; directorul pentru afaceri europene al N.S.C., Alexander Vindman; consilierul special al vicepreședintelui pentru afaceri europene și ruse, Jennifer Williams; iar reprezentantul special al SUA în Ucraina, Kurt D. Volker — ar fi fost trași în vârtejul unei scheme sub rosa. A fost, după cum avea Hill să mărturisească în mod memorabil în fața Congresului mai târziu în acel an, „o comisie politică internă” în Ucraina în numele președintelui Trump. Acea comisie, întreprinsă în principal de avocatul personal al lui Trump, Rudi Giuliani, și de ambasadorul său la Uniunea Europeană, Gordon Sondland, ar fi ilustrat în mod strident felul în care „Trump folosea Ucraina ca jucărie pentru propriile sale scopuri”, mi-a spus Hill.

Prima întrerupere notabilă în relațiile dintre SUA și Ucraina în timpul președinției lui Trump a avut loc atunci când Yovanovitch a fost înlăturată din funcția de ambasador la ordinele lui Trump. Deși era respectată pe scară largă în cercurile diplomatice, eforturile continue ale lui Yovanovitch de a elimina corupția din Ucraina au pus-o în vizorul a doi asociați fost sovietici ai lui Giuliani care făceau afaceri în țară. Acei asociați, Lev Parnas și Igor Fruman, i-au spus lui Trump că Yovanovitch – care a servit în Departamentul de Stat, din administrația Reagan – ar fi fost critică la adresa lui Trump. Ea a devenit curând ținta unor articole negative în publicația The Hill, semnate de John Solomon, un autor conservator care avea legături cu Giuliani, inclusiv o acuzație a lui Yuriy Luțenko, procurorul general al Ucrainei, că ambasadoarea i-ar fi dat o listă cu „nu urmăriți penal” — lucru retractat ulterior de Luțenko dintr-o publicație ucraineană. În aceeași lună în care a făcut acest lucru, aprilie 2019, Yovanovitch a fost recchemată de la post.

Ambasadorul de carieră și alți oficiali au cerut de urgență secretarului de stat Mike Pompeo, care venise în locul lui Tillerson, să emită o declarație de susținere pentru ea. Pompeo nu a făcut acest lucru; potrivit unui fost oficial înalt de la Casa Albă, era dornic să dezvolte o legătură mai strânsă cu Trump și știa că Giuliani are acces la urechea președintelui. Ulterior, un consilier de top al secretarului, Michael McKinley, a demisionat în semn de protest. Potrivit unei surse familiare cu chestiunea, Pompeo a răspuns furios, spunându-i lui McKinley că demisia sa reprezintă o dovadă că nu se poate conta pe oamenii de carieră din Departamentul de Stat pentru a sprijini loial politicile preşedintelui Trump. (Prin intermediul unui purtător de cuvânt, Pompeo a refuzat să comenteze episodul).

Până în primăvara lui 2019, Trump părea să fi fost convins nu numai că Yovanovitch era, așa cum îi va spune mai târziu lui Zelenski, „periculoasă”, ci și că Ucraina era în mod demonstrabil anti-Trump. Pe 21 aprilie 2019, președintele l-a sunat pe Zelenski, care tocmai fusese ales, pentru a-l felicita pentru victoria sa. Trump a decis că îl va trimite pe Pence să participe la inaugurarea lui Zelenski. După mai puțin de trei săptămâni, Giuliani a dezvăluit pentru The Times că intenționa să viziteze în curând Ucraina pentru a-l încuraja pe Zelenski să continue anchetarea originilor investigației speciale asupra interferenței Rusiei în alegerile din 2016 și a asupra lui Hunter Biden, care fusese în consiliul companiei energetice ucrainene Burisma Holdings și al cărui tată, Joe Biden, tocmai își anunțase intrarea în campania pentru nominalizarea democrată. (Giuliani și-a anulat ulterior planurile de călătorie)

Aproximativ în același timp, consilierul pentru securitate națională al lui Pence, Keith Kellogg, a anunțat personalul superior al vicepreședintelui: „Președintele nu vrea ca acesta să participe” la inaugurarea lui Zelenski, potrivit unei persoane prezente la întâlnire. Nu a făcut-o — o sfidare la adresa șefului de stat european.

La 23 mai 2019, Charles Kupperman, consilierul adjunct al lui Trump pentru securitate națională, și alții au discutat despre Ucraina cu Trump în Biroul Oval. Vorbind presei despre această chestiune pentru prima dată, Kupperman mi-a spus că însuși subiectul Ucrainei l-a înfuriat pe președinte: „Și-a dat drumul – «Sunt corupți [cuvânt jugnitor]. Au încercat să mă f***».”

Pentru că Kupperman văzuse cât de disprețuitor îi trata Trump pe aliați precum Merkel, Macron, Theresa May din Marea Britanie și Moon Jae-in din Coreea de Sud, știa cât de puțin probabil era ca președintele să ajungă să vadă valoarea geopolitică a Ucrainei. „S-a simțit de parcă aliații noștri ne nenoroceau și nu vedea beneficiile acestor alianțe sau de ce avem nevoie de o amprentă globală pentru capacități militare și strategice”, mi-a spus Kupperman. „Dacă cineva i-ar cere să definească «echilibrul puterii», el nu ar ști ce este acel concept. Nu ar avea idee despre istoria Ucrainei și de ce este astăzi pe primele pagini. Nu ar ști că Stalin a înfometat acea țară. Acestea sunt punctele contextuale de care trebuie să ținem cont în elaborarea politicii externe. Dar nu era capabil de asta, pentru că nu înțelegea istoria: cum au evoluat aceste țări și conducerea lor, cum funcționează aceste țări.”

În iulie 2019, Trump a ordonat să fie suspendată acordarea a aproape 400 de milioane de dolari în asistență de securitate Ucrainei, care fuseseră deja alocați de Congres. Președintele a fost în esență singur în opoziția sa față de o astfel de asistență, mi-a spus Kupperman: „Toți cei din procesul interagenții au fost uniți în mod uniform pentru a elibera ajutorul. Trebuia să facem asta, nu a existat nicio controversă, dar a fost oprit oricum.” Vestea înghețului a devenit publică în septembrie, iar Casa Albă a susținut în mod diferit că fondurile au fost reținute din cauza corupției Ucrainei și pentru că alte țări NATO ar trebui să contribuie mai mult la Ucraina. Alyssa Farah Griffin, pe atunci secretarul de presă al Pentagonului, mi-a amintit că a întrebat-o pe Laura Cooper, secretar adjunct adjunct al Departamentului de Apărare pentru Rusia, Ucraina și Eurasia, dacă reținerea face parte din procesul standard de revizuire.

„Categoric nu”, i-a răspuns Cooper. „Nimic din ce se întâmplă nu este normal.”

Câteva zile mai târziu, Casa Albă Trump a dat presei o transcriere reconstruită a conversației telefonice a președintelui din 25 iulie cu Zelenski. În aceasta, Trump a răspuns interesului liderului ucrainean de a cumpăra rachete Javelin spunând: „Aș dori totuși să ne faceți o favoare, deoarece țara noastră a trecut prin multe și Ucraina știe multe despre asta. Aș dori să aflați ce s-a întâmplat cu toată această situație cu Ucraina, cunoscută drept CrowdStrike” — o referire la firma de securitate cibernetică angajată de Comitetul Național Democrat pentru a investiga încălcarea securității e-mail-ului din 2016, care a devenit o fațetă a afirmației halucinante a lui Giuliani că Ucraina, nu Rusia, ar fi furat e-mailurile. În aceeași conversație, Trump i-a cerut lui Zelenski să-l ajute pe Giuliani să-l investigheze pe „fiul lui Biden”, referindu-se la Hunter Biden, și a spus în mod amenințător despre ambasadorul său recent concediat în Ucraina, Marie Yovanovitch, că „va trece prin anumite lucruri”.

„Prima mea reacție la acestea”, mi-a spus Farah Griffin, vorbind pentru prima dată public despre apelul telefonic, „a fost că era extrem de nepotrivit să aducă în discuție preocupările politice interne și părea să se apropie de conspirație. Am participat la o serie de întâlniri și apeluri ale șefilor de stat și sunt destul de pro forma. Știi lucrurile pe care nu ar trebui să le spui. Părea o încălcare atât de bizară a diplomației.” Ea a continuat: „Dar atunci, odată ce a devenit clar că Biroul de Management și Buget a blocat de fapt banii înainte să aibă loc conversația, m-am gândit: Uau. E rău.”

Fiona Hill și majoritatea celorlalți care au depus mărturie în 2019 în timpul primelor audieri de demitere a lui Trump erau necunoscuți americanilor obișnuiți – și, de altfel, lui Trump însuși, care a protestat pe Twitter că acuzatorii săi sunt în esență nimeni. Fidelitatea lor față de munca lor specializată a fost cea care i-a făcut să fie martori atât de eficienți. „Un beneficiu al anchetei noastre”, a spus Daniel Goldman, care a fost consilierul majoritar principal al anchetei de demitere a Camerei, „a fost că aceștia erau, în cea mai mare parte, funcționari publici de carieră care luau în fiecare zi notițe extinse. Drept urmare, am primit mărturii foarte detaliate care ne-au ajutat să ne dăm seama ce s-a întâmplat.”

În realitate, însă, ceea ce s-a întâmplat în episodul cu Ucraina nu a fost evident pentru mare parte din public. Trump s-a impus în procesul său de destituire, părând să iasă din situație fără nicio zgârietură politică. Acest lucru, mi-a spus fostul său consilier pentru securitate națională, John Bolton, a diferențiat ancheta de investigația cu privire la comportamentul președintelui Richard Nixon cu 45 de ani mai devreme, care a dus la părăsirea lui de către colegii republicani ai lui Nixon. Achitarea lui Trump de către Senat în primul său proces de demitere „în mod clar l-a încurajat”, a spus Bolton. „Acesta este Trump care spune: «Am scăpat cu totul.» Și se gândește: Dacă am scăpat de asta o dată, pot scăpa din nou. Și a scăpat din nou cu asta.” (Bolton nu a depus mărturie în fața comisiei Camerei; la acea vreme, avocatul său a spus că „nu este dispus să se prezinte voluntar.”)

Hill, la rândul ei, a ieșit din evenimentele din 2019 mai degrabă năucită de faima ei bruscă – dar la fel de mult, mi-a spus ea, de implicațiile a ceea ce ea și alți colegi de la Casa Albă au trăit, care a culminat cu demiterea lui Trump. „În timp real, puneam lucrurile cap la cap”, a spus ea. „Comisiile politice interne, felul în care Trump a privatizat politica externă pentru propriile sale scopuri. Era acest obiectiv restrâns: dorința lui de a rămâne la putere, indiferent de ceea ce și-au dorit alți oameni.” Hill era la biroul ei de acasă în dimineața zilei de 6 ianuarie 2021, își scria memoriile, când a sunat un prieten jurnalist pe care l-a întâlnit pentru prima dată în Rusia. Prietena i-a spus să deschidă televizorul. Odată ce a făcut-o, o explozie de claritate îngrozitoare a cuprins-o. „Am văzut firul”, mi-a spus ea. „Firul care leagă apelul cu Zelenski de 6 ianuarie. Și mi-am amintit cum, în 2020, că Putin a schimbat Constituția Rusiei pentru a-i permite să rămână la putere mai mult timp. Aici era Trump care a devenit Putin.”

Alexander Vindman, care a fost înlăturat din funcția sa de director pentru afaceri europene N.S.C. la câteva luni după ce a depus mărturie împotriva lui Trump (președintele, fiul său Don Jr. și alți susținători l-au acuzat pe Vindman, emigrat sovietic și ofițer al armatei, de neloialitate, sperjur și spionaj), mi-a spus că a experimentat o epifanie similară în urma episodului 6 ianuarie. Vindman făcea exerciții la o sală de sport din Virginia în acea după-amiază, când soția sa, Rachel, l-a sunat pentru a-i spune că o mulțime a atacat Capitoliul SUA. După ce și-a revenit din stupefacție, „primul meu impuls a fost să contraprotestez”, și-a amintit Vindman. „Mă gândeam, ce pot face pentru a apăra Capitoliul? Atunci mi-am dat seama că ar fi un dezastru. Ar putea da președintelui motive să invoce legea marțială.”

În eforturile eșuate ale lui Trump de a răsturna rezultatele alegerilor, mi-a spus Vindman, președintele s-a dezvăluit ca fiind „incompetent, cel mai mare dușman al său, care se confruntă cu prea multe controale într-o democrație veche de peste 240 de ani pentru a putea funcționa cu o libertate totală.” În același timp, a continuat: „Am ajuns să văd aceste evenimente aparent individuale — scandalul din Ucraina, încercarea de a fura alegerile din 2020 — ca parte a unei povești mai ample. Și efectele interne ale tuturor acestor lucruri sunt destul de rele. Dar există și un impact geopolitic. Am ratat o oportunitate de a întări Ucraina împotriva agresiunii ruse”.

În schimb, a spus Vindman, s-a întâmplat opusul: „Ucraina a devenit radioactivă pe durata administrației Trump. Nu a existat o implicare serioasă. Putin a dorit timp de opt ani să recâștige Ucraina, dar încerca să evaluaze când era momentul potrivit să o facă. Începând cu câteva luni după 6 ianuarie, Putin a început să-și construiască forțele la graniță. A sesizat discordia. El a văzut oportunitatea uriașă oferită de Donald Trump și lacheii săi republicani. Nu ocolesc subiectul. Nu folosesc subtilități diplomatice. Acești oameni au transmis semnalul pe care Putin îl aștepta”.

Bolton, un renumit șoim al politicii externe, care a servit și în administrațiile lui Reagan și George W. Bush, mi-a mai spus că comportamentul lui Trump a provocat prejudicii atât Ucrainei, cât și Americii. Refuzul de a acorda ajutor Ucrainei, dezvăluirea ulterioară a conversației grele cu Zelenski și apoi audierea de demitere au servit la subminarea noului președinte al Ucrainei, mi-a spus Bolton. „A devenit imposibil pentru Zelenski să stabilească vreo relație cu președintele Statelor Unite – lucru care, în fața unei armate ruse la granița sa de est, pentru orice președinte ucrainean ar reprezenta prioritatea cea mai mare. Deci, practic, asta înseamnă că Ucraina pierde un an și jumătate de contact cu președintele.”

Trump, a spus Bolton, „este o aberație completă în sistemul american. Am avut președinți buni și răi, președinți competenți și incompetenți. Dar niciunul dintre ei nu a fost atât de centrat pe propriul interes, spre deosebire de interesul național, cu excepția lui Trump. Și conceptul său despre interesul național s-a schimbat cu adevărat de la o zi la alta și a avut mult mai mult de-a face cu averea lui politică.” Acesta a fost cu siguranță cazul cu viziunea lui Trump despre Ucraina, care, a spus Bolton, descriind fanteziile care îl preocupau pe președinte, „a văzut în întregime prin prisma serverului lui Hillary Clinton și a veniturilor lui Hunter Biden – ce rol a avut Ucraina în eforturile lui Hillary de a fura alegerile din 2016 și ce rol a avut Ucraina în eforturile lui Biden de a fura alegerile din 2020.”

Bolton mi-a recunoscut că a considerat comportamentul lui Trump, atât în ​​scandalul din Ucraina, cât și pe 6 ianuarie, ca fiind, fără îndoială, demn de demitere. Totuși, el a oferit o evaluare destul de încurcată a celor două procese – găsind vina democraților în prima anchetă pentru „încercarea de a o trece rapid” și, în a doua acuzare, pentru că nu au împins suficient de repede și „l-au judecat înainte de 20 ianuarie.”

Dar Bolton pare să considere abuzurile de putere ale fostului președinte mai degrabă o validare a forțelor instituționale ale Americii decât un semn de avertizare. „Cred că a făcut daune Statelor Unite înainte și din cauza zilei de 6 ianuarie”, mi-a spus Bolton. „Nu cred că există nicio îndoială despre asta. Dar cred că toate aceste daune erau reparabile. Cred că constituțiile sunt scrise cu implicarea unor ființe umane și, uneori, sunt actori proști. Acesta a fost un actor deosebit de prost. Deci, cu tot stresul și tensiunea asupra Constituției, aceasta a rezistat destul de bine.”

Când l-am întrebat dacă crede că Trump poate fi privit ca un autoritar, Bolton a răspuns: „Nu este suficient de inteligent pentru a fi autoritar”. Dar dacă Donald Trump ar fi câștigat în 2020, mi-a spus Bolton, în cel de-al doilea mandat ar fi putut provoca „daune care să nu fi putut fi reparabile”. Am întrebat dacă aceleași preocupări ale lui s-ar aplica dacă Trump ar câștiga un alt mandat în 2024, iar Bolton a răspuns cu un singur cuvânt: „Da”.

În acest moment, șansele de victorie ale lui Trump sunt favorabile. El rămâne candidatul principal presupus pentru nominalizarea G.O.P. și cel mai probabil s-ar confrunta cu un titular în vârstă de 81 de ani ale cărui ratinguri de aprobare sunt sub apă. Chiar și în caz de înfrângere, există puține motive să credem că Trump va ceda deloc, cu atât mai puțin să o facă cu grație. În ianuarie, președintele Biden a spus: „Cunosc majoritatea liderilor lumii – pe cei buni și pe cei răi, adversari și aliați deopotrivă. Ei urmăresc democrația americană și văd dacă putem întâlni acest moment.” Biden a continuat spunând că la Summitul G7 din Cornwall, Anglia, în vara precedentă, asigurările sale că America s-a întors au fost primite de omologii săi străini cu răspunsul: „Pentru cât timp?”

Un fost oficial de politică externă care a jucat un rol în tensiunile Trump-Ucraina, care a vorbit cu condiția anonimatului pentru a vorbi liber despre fostul președinte, a fost neliniștit, dar nu surprins de relatarea lui Biden. „În fundul minții lor”, a spus acest fost oficial despre aliații Americii, „dacă Trump este ales din nou în 2024, unde vom fi? Cred că ar fi văzut în rândul democrațiilor ca fiind un dezastru. Ei l-ar vedea pe Trump ca pe cineva care a trecut prin două anchete de demitere, a orchestrat o conspirație pentru a anula alegerile eșuate și apoi, cumva, este reales. Ei ar vedea asta ca pe Trump cu adevărat nelegat. Dar le-ar spune și ceva despre noi și despre valorile noastre.”

Hill a fost de acord cu acea evaluare atunci când i-am descris-o. „Noi am fost standardul de aur al alegerilor democratice”, mi-a spus ea. „Toate acestea vor fi anulate dacă Trump revine la putere după ce susține că singurul mod în care ar putea pierde este dacă cineva i-o fură. Va fi mai mult decât un șoc diplomatic. Cred că ar însemna pierderea totală a poziției de lider a Americii în arena mondială.”

În urmă cu câteva luni, mi-a spus Hill, ea a participat la o lansare de carte în Louisville, Kentucky. Pe scenă a fost alături de ea un alt autor recent, reprezentantul Jamie Raskin din Maryland, care a fost managerul principal al democraților Camerei în cel de-al doilea proces de destituire a lui Trump. Raskin, care întâmplător este congresmanul lui Hill, a fost și el printre managerii primului proces.

Evenimentul lor a avut loc pe 24 ianuarie, cu exact o lună înainte de invadarea Ucrainei de către Rusia. Deși trupele lui Putin erau aglomerate de-a lungul graniței de câteva luni, speculațiile cu privire la război nu au fost o preocupare publică. Pentru moment, expertiza lui Hill a fost mai puțin solicitată decât cea a lui Raskin, care acum este membru al comitetului select al Camerei care investighează atacul din 6 ianuarie. Pentru o mare parte a colocviului lor de o oră, Hill a fost cel care i-a pus întrebări de căutare lui Raskin – care, mi-a spus ea, „a fost profund tulburat de cât de aproape am ajuns să nu avem un transfer de putere”.

La un moment dat, Hill le-a recunoscut lui Raskin și audienței live că s-a gândit în ultima vreme la cântecul din „Hamilton”, „You’ll Be Back”, îngânat cu răutate de regele George supușilor săi americani. „M-am temut că ne-am putea întoarce la acel tip de epocă”, a spus ea. Hill a continuat descriind Statele Unite ca fiind într-o stare de de-evoluție, cu controalele asupra puterii executive eșuate și conceptul de experiență guvernamentală privit cu dispreț mai degrabă decât cu admirație.

Ceea ce nu a spus atunci a fost ceva ce Hill mi-a spus de mai multe ori de atunci. Pe parcursul tuturor schimbărilor noastre, președinți și personal superior din guvern, ea a spus: „Putin se află acolo de 22 de ani. Este același tip, cu aceiași oameni în jurul lui. Și urmărește totul.”