A înmormântat sub bombardamente, a strâns cadavrele din Bucea, acum deshumează. Experiența lui Igor îngroapă propaganda rusă

<< De la începutul războiului, peste o mie de civili au murit în regiunea Kiev. Majoritatea – în orașe căzute temporar sub ocupație rusă. Igor Sereda, în vârstă de 24 de ani, este șeful serviciului de pompe funebre din unul dintre aceste sate, Nemeșaevo. Din 24 februarie, Sereda a îngropat oameni din toate satele din jur chiar sub bombardamente. Iar atunci când suburbiile Kievului au fost eliberate, a început să lucreze în Bucea, unde s-a ocupat de exhumarea cadavrelor din gropile comune și de înmormântări spontane. Corespondentul special al Meduza, Lilia Yapparova, a vorbit cu Igor Sereda despre înmormântările din timpul războiului și despre ce a aflat despre soldații ruși în timpul ocupației.

(…)

MEDUZA: Cum de conduceți casa mortuară din Nemeșaiev?

Tatăl meu s-a ocupat 20 de ani de înmormântările din sat. Când aveam 14 ani, m-a dus pentru prima dată la morgă.

Apoi, din cauza unor probleme de-ale mele de spate, am mers la un spital militar din Peceersk și deodată îmi spune: „Am o cunoştinţă aici, la morgă – vrei să intri?” Cum eram încă tânăr, am decis să-i arăt că „sunt bărbat”.

Mi-am amintit mirosul, era neobișnuit pentru mine. Și când am văzut un om la autopsie – tăiat deschis, cu craniul deschis – a fost un asemenea sentiment de incertitudine. Eram obișnuit să văd oameni vii, iar acolo se făcea că zace un bărbat, cu organele scoase și examinate, căruia i se scoate inima. Atunci am conștientizat moartea.

Tatăl meu și-a dat seama că nu îmi era frică, iar de la 16 ani am început să îl însoțesc când ridica morții de la [locuri de] accidente, din case. Eram chemați pentru expertiză criminalistică, îmbălsămare, îmbrăcat. De la 18 ani, când mi-am luat permisul, mergeam deja de unul singur. Când aveam 20 de ani, tatăl meu a murit, iar de atunci mă ocup singur de afacerea lui. Acum am 24 de ani.

(…)

Armata rusă a intrat în Nemeșaevo în primele zile ale lunii martie. Cum a început ocupația?

IGOR SEREDA: În primele zile [de război] am făcut înmormântările ca de obicei: cu preot acolo, cu cortegiu. Oamenii speraseră că până la urmă [armata rusă] nu va intra în Nemeșaevo. Și când a intrat, la început nu știam la ce să ne așteptăm. Dar curând oamenii și-au dat seama.

Dacă rușii treceau și tu le ieșea [cu mașina] în fața lor, trăgeau. Fie în aer, fie în mașină. Și ca să ucidă intenționat, ca la ​​Bucea; la noi au ucis 20 de civili pașnici [în timpul ocupației].

În satul [vecin] Mikulici, unde am un magazin [de bunuri rituale], niște [militari] buriați au luat la rând curțile, au bătut la porți. Și când li s-a deschis, pur și simplu au împușcat [proprietarul casei] în frunte, cu pistolul. Intrau, ucideau, mergeau mai departe; au mers, au ucis, au continuat. Cinci oameni au fost împușcați așa.

La început, încă mai exista o legătură, iar oamenii mă sunau: „A murit un om la noi, veniți vă rog să-l îngropați”. Când nu erau ruși în zonă, ieșeam să îngropăm. De asemenea, a fost un noroc că toate străzile din Nemeșaev sunt foarte lungi: jumătate de kilometru, un kilometru. Ieșeai pe stradă, te uitai – nu erau acolo. Treceau strada. La următoarea trecere, te uitai, -continuai. Așa te mișcai.

În Mikulici, situația era mai complicată: stăteau acolo de-a lungul întregii străzi principale. Nu am putut merge să facem înmormântarea, ca atare oamenii erau îngropați în curtea lor.

Cum au tratat oamenii munca dumneavoastră în timpul ocupației?

(…)

Toată lumea [din sat] știa unde este morga noastră. Ei bine, „morga” – vorbesc la figurat; nu am avut niciodată propria morgă în Nemeșaev. Pur și simplu în spital, la urgențe, era o spălătorie. Era încăperea cea mai rece. După ce a început războiul, am scos lacătul și am îngrămădit trupurile acolo.

Uneori, oamenii înșiși ne aduceau morții la morgă. Un bărbat fusese împușcat lângă (supermarketul) „Fora”, iar voluntarii înșiși, atunci când rușii nu se vedeau prin zonă, au luat cadavrul de pe stradă și l-au adus. Și atunci ne-au spus: „Îngroapă-l”. Am luat sicriul și l-am îngropat.

În general, am încercat să nu amânăm înmormântarea. Nici nu ne întindeam cu ea. Puteam noi înșine muri. Sau, Doamne ferește, puteau fi omorâți mai mulți oameni deodată.

Vă amintiți prima persoană pe care ați îngropat-o în timpul războiului?

A fost colegul meu de clasă. În acea zi, am îngropat patru deodată, pentru că, la o diferență de câteva ore, bunul meu prieten, voluntarul Serghei Raskevici, a fost ucis de un obuz, iar colegul meu de clasă a fost ucis și el. Un alt bărbat a intrat cu mașina în punctul de control și a murit. Un alt bunic tocmai murise din cauze naturale.

Se spune că colegul meu de clasă fusese înjunghiat în gât. Așa-i cu alcoolul în război: era dintr-o familie nu deosebit de prosperă, iar după 24 [februarie] toată lumea l-a avertizat: „Nu bea”. Dar a început să bea – și era un punct de control rusesc pe autostrada Varșovia [trecerea prin întreaga regiune Kiev]. S-a dus la ei și nu știu care era situația acolo, dar se vorbește că fost pur și simplu înjunghiat mortal.

Adevărat, în timpul înmormântării, mi-am pus întrebări despre această rană. Toată lumea spune că a fost înjunghiat până, dar eu văd că acesta nu este un cuțit, ci un șrapnel de la muniție cu fragmentare. Pentru că rana era prea largă, iar pe margini, carnea era arsă.

Fratele și prietenii lui spun că l-au văzut înjunghiat – dar rănile de înjunghiere pe care le-am văzut arată complet diferit. Nu am studii medicale, dar am experiență – pe timp de pace ridic trupurile morților.

Cum arată o înmormântare de război?

În timpul războiului, faci totul atât de repede încât… În timp ce băieții mei săpau la cimitir, eu mă duceam acasă, luam defunctul, îl puneam într-un sicriu – și până ajungeam la cimitir, groapa era deja gata. Coborât – îngropat – fugit. Asta e toată ceremonia, ca să îngropi literalmente omul într-o oră.

La început este înfricoșător să îngropi sub bombardamente: zboară, explodează, îți este frică chiar să ieși acolo. Dar după două sau trei săptămâni, începi deja să înțelegi de unde zboară, ce zboară și înveți să calculezi dacă va zbura din nou aici sau nu. La o groapă sapi două ore și să stai în tot acest timp în câmp deschis și chiar sub bombardament… Pe scurt, cât este liniște, sapi până la capăt.

Am încercat să-i îngropăm pe toți în sicriu. Magazinul meu era deschis în permanență în Mikulici, un sat învecinat, și dacă nu puteam ajunge acolo, oamenii intrau și luau singuri sicriele.

Dacă luau sicriul, atunci reușeau să ia și crucea. Uneori, aruncau câteva sicrie în mașină – așa să fie, ca să nu mai parcurgă o dată acești cinci kilometri. Și dacă nu erau destule cruci, pur și simplu îmi aminteam cine a fost îngropat unde, aduceam crucea și o puneam sus.

Când crucile au început să se epuizeze, pe gropile comune a fost pusă o cruce pentru doi. Pe timp de pace, pe tăblița [anexată la crucifix] erau lăsate patru rânduri de persoană: nume de familie, prenume, patronimic, date de naștere și de deces. Acum, potrivim unul pe primele două, iar celălalt pe cele două de jos.

Când nu se cunoșteam toate datele despre o persoană – de exemplu, când erau aduse cadavre din Bucea – scriam pur și simplu: „Bucea, prenume, inițiale”. Și puneam o săgeată pe tăbliță că un bărbat din Bucea a fost îngropat în dreapta. Iar un bărbat din [satul] Klavdievo avea un nume atât de specific încât l-am scris doar pe el și am pus o săgeată că fusese așezat în stânga.

La înmormântările temporare, am făcut aceste semne pentru mine, ca să înțeleg ulterior pe cine exhumăm.

Armata rusă a încercat să controleze înmormântările?

Nu i-am întrebat nimic. Nu ne-am dus la ei pentru permisiunea de a merge să săpăm un mormânt.

Dar din [satul] Miroțki, două femei ne-au sunat, mamă și fiică: „Poți să îngropi?” Eu spun: „Aveți ruși acolo, cum pot ajunge acolo?” Apoi s-au dus la ei, au vorbit la punctul de control să mă lase să intru.

Când am urcat, literele V erau lipite pe mașină, erau atârnate tot felul de panglici albe. Am intrat în casă – și în timp ce îl puneam pe bunic în sicriu, rușii au venit să ne controleze.

Am fost escortați la cimitir: înainte mergeam noi, în spatele nostru era transportul blindat de trupe. În timp ce noi săpam mormântul, trei soldați cu mitraliere au stat deasupra noastră, nu aveam voie să ridicăm capetele. „Sapi? Sapă”. Așa pregătești o groapă și nu știi dacă, până la urmă, o pregătești pentru tine sau nu.

Cei care au murit în zilele ocupației ruse trebuiau adesea îngropați nu de profesioniști, ci de propriile lor rude: așa au apărut morminte în curți și grădini. Trebuie să fie exhumați acum?

Da, acum exhumăm cadavrele de acolo pentru a le îngropa corect. Când nu am putut ajunge la loc – unele sate au fost complet blocate [de armata rusă] – oamenii au aranjat singuri înmormântarea.

Unii au fost îngropați în saci mari de plastic. Alții au fost băgați în cutii – ei bine, sicrie improvizate. Cineva fusese îngropat doar într-o cuvertură de pat, în folie de plastic. Pe partea superioară a corpului învelit în cuvertură, uneori erau așezați pereții dulapului. Astfel au procedat cei care înțeleseseră că vom săpa ulterior și că un corp acoperit cu cel puțin un fel de scândură este mai greu de deteriorat cu o lopată. Câțiva, desigur, s-au gândit la asta, iar acum ne ajută foarte mult.

Cei care și-au făcut propriul sicriu au înrăutățit adesea lucrurile. Pământul acolo este umed și greu, sicriul în sine cântărește șaizeci de kilograme – înăuntru se află și un mort. Și venim împreună – și ne este foarte greu să-l ridicăm. Uneori doar desfacem capacul și scoatem corpul prin capac.

În același timp, oamenii, desigur, puneau peste asemenea morminte un fel de cruci făcute din bețe. Au plantat niște flori, au pus dulciuri, jucării pentru copii. Aveau grijă de morminte – ca într-un cimitir.

După eliberarea regiunii Kiev, ați început să lucrați la Bucea: adunați cadavre, exhumați gropi comune, reîngropați morții. Vă amintiți impresiile din prima zi?

Ei bine, șoc în primul rând. Pentru că fusesem lipsit de comunicare și nu știam ce se întâmplase în Borodianka, în Bucea. Am crezut că fusese peste tot ca la noi. Iar noi am am avut până la 20 de oameni uciși [în sat]. Și încă ne gândeam că „acesta este un dezastru, cum au împușcat și ucis”.

Și apoi vii la spital – și îți dictează o listă de adrese din Bucea. „Dacă te duci să-l iei – scrie de unde”. M-am așezat, am deschis un caiet, și i-am spus: „Asta e, m-am dus”. Și el spune: „Nu-nu-nu, unde pleci? Așteaptă!” Și îmi mai dă 20 de adrese. Și în fiecare zi lucram de la 7 dimineața până noaptea târziu. Mă trezeam, beam o cafea și mă întorc când era deja întuneric. În primele două săptămâni, tot ce am făcut a fost să cărăm morții.

La fiecare adresă sunt de la unu la sapte. Îți dau o adresă – și nu știi ce va fi acolo, câte cadavre. Nicio idee. Copii, Slavă Domnului, nu am găsit.

Vă amintiți prima dată când ați văzut strada Yablonska din Bucea, presărată cu cadavre?

(…) Am transportat sute! Am încărcat 16 bucăți în mașină! Deodată.

Ei merg cu tine în aceeași mașină – la jumătate de metru în spatele tău. Acest miros nu poate fi comparat cu nimic – nici cu un animal mort, (…) cu nimic. Este un miros specific.

Pe timp de pace, vii și adesea ridici o bunică sau un bunic, chiar din pat. Aici, mai întâi am adunat cadavrele de pe străzi, apoi le-am dezgropat din curți. Corpuri bucăți. Încă însângerate – sau deja descompuse. Le scoți din groapa comună, iar mâinile sunt deja desprinse, picioarele sunt desprinse.

Doar că, atunci când vezi atât de mulți morți… Sunt trei camioane care stau acolo, pline de mormane de cadavre. Trebuie să vezi, cuvintele nu pot descrie. Când trupurile aduse de tine pur și simplu nu se potrivesc la morgă, le duci imediat la cimitir și le pui într-o grămadă: 100, 150 de bucăți. Acest lucru nu este normal. Nu poate fi.

(…) Au fost uciși în așa număr – nu doar că au murit, au fost de fapt uciși. Șase morgi. Fiecare are două frigidere. Și în fiecare frigider – aproximativ 100 de corpuri. Aceasta este nu mai puțin de o mie de morți.

Ați reușit să aflați ceva despre morți, la momentul exhumării?

Obișnuiam să aflăm vârsta exactă a morților. Și a șocat. Semeni de-ai mei, puțin mai în vârstă decât mine. Persoane cu dizabilități. Bunici împușcate în cap.

În Bucea, am dezgropat doi băieți (născuți în) 1993 și 1995, și o fată din 1996. Îi cunoșteam pe copiii ăștia. Erau trei voluntari, se aflau într-un BMW X5 și pur și simplu au fost împușcați în apropierea casei lor. Tatăl lor a scos cadavrele din mașină, le-a adus acasă, le-a îmbrăcat și le-a îngropat în livada din spatele curții. I-am deshumat [pentru a-i reîngropa], era deja în a doua jumătate a lunii aprilie.

Dintr-o groapă comună din Bucea am dezgropat o bunică cu pemperși pe ea. Mă gândesc: ești bărbat, ai venit la război. Și ucizi o femeie, o bunică? Ce amenințare ar putea reprezenta ea, bunica în scutec?

În Bucea, printre primele gropi comune apărute a fost cea de lângă biserica Sf. Andrei Cel Întâi Chemat. Până în prezent, din acest mormânt au fost ridicați 117 morți.

Au dezgropat-o încet – au început pe 1 aprilie și s-au mutat treptat din ce în ce mai departe. Scara a devenit clară doar cu timpul. Abia când au început să îi adune de acolo, din adâncuri.

Pentru că, pe timp de pace, exista un șanț de aproximativ 50 de metri lungime și doi metri lățime, iar într-un astfel de șanț nu pot fi îngropați mai mult de 55 de persoane; pentru un sicriu sunt necesari cel puțin 80 de centimetri.

Dar fără sicrie, oamenii pot fi stivuiți mult mai aproape, mai strâns – unul peste altul. Și în această groapă comună [se potrivesc] mult mai mulți oameni. Mulți sunt pur și simplu suprapuși.

Cum ați căutat mormintele spontane, pe care le-au făcut, singuri, locuitorii din suburbiile Kievului? Mormintele nemarcate?

Rudele care și-au îngropat morții au chemat poliția [după eliberarea suburbiilor]. Apoi au mers geniștii: în timp ce căutau capcane și mine, au găsit și morminte – o movilă, o cruce.

Au fost morminte care au fost găsite întâmplător. Poliția ne-a zis așa: „Localnicii din Bucea ne-au spus că livada din spatele cimitirului Yablonski, o mână iese din pământ. Ajungem – și adevărul iese în evidență. Omul nu fusese îngropat adânc. Începem să săpăm – și nu era unul, ci șase morți”.

Aceste cadavre au fost apoi luate. Încă nu este clar cine erau. La un singur om am găsit un pașaport. L-am apucat de haină ca să îl ridic și am simțit că e ceva în buzunar. Deschid buzunarul – un pașaport. Era un om născut în 1991.

Ați găsit morminte făcute de armata rusă?

Nu am fost acolo, deci nu știu dacă au încercat să ascundă cadavrele în pământ sau nu. Dar cred că vom găsi noi gropi comune multă vreme de acum încolo. Faptul că acum e mai puțină muncă – asta e ceva de moment.

Până la urmă, nimeni nu intră în păduri: sunt mine, mai sunt o grămadă de proiectile, oamenii se tem. Dar găsim adesea morminte în astfel de zone împădurite. Acum încep deja telefoanele, cum că [localnici] s-au dus acolo și au găsit cadavre.

Prietenul meu a găsit un mormânt în pădure în urmă cu aproximativ o săptămână: un civil care fusese împușcat în cap. Două răni: în obraz și în ceafă. Și ieri am dezgropat un corp uman dintr-o zonă împădurită. Dar nu știu cine l-a îngropat: fie rușii, fie doar localnici.

Ce ați înțeles despre soldații ruși în timpul ocupației?

Ne-am dat seama că de unde au venit, există sărăcie. Ei spuneau: „este atât de bine în Zagalțî, sunt plasme peste tot, vom cuceri totul și ne vom întoarce să trăim acolo”. Și acesta este doar un sat în spatele Borodianka, cel mai obișnuit sat.

Uniforma atârnă pe ei, toate sunt vechi. Căștile parcă sunt încă sovietice. Când au ajuns la Nemeșaevo, au intrat în Fora, la etajul doi, și și-au luat haine. Haine obișnuite de pescuit.

Dar aici, la noi [în suburbii], nu a fost război, ci ucidere țintită a celor neînarmați. În Irpin și Gostomel au fost respinși și pur și simplu au început să se răzbune. De asemenea, poate a existat un fel de invidie, pe motiv că o ducem mai bine aici decât o duc ei acolo.

Dar, în general, nu am nicio explicație pentru ce un om poate le face asta unor oameni pașnici. Cu neveste și copii.

Cum v-a afectat luna de lucru la exhumarea cadavrelor?

Nu pricep. Îmi tot revine întrebarea: „De ce au fost uciși? Pentru ce?” La fel și mânia și ura pentru toate acestea.

Deci ei [morții] sunt în saci, dar există o mulțime de pungi cu probleme: în care cade capul, în care încă mai curge sânge. Te uiți la toate astea și… Cum să spun corect? .. Te învăluie un sentiment de groază. Facem în mod constant înmormântări, dar te uiți la acest munte de cadavre… Acest lucru nu poate fi normal pentru o persoană. (…) >>

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s